Aseară eram pe o bancă în parc, am mâncat junk food fără să-mi pese că era trecut de ora 10:00. Am râs, am povestit și mi-am dat seama că a trecut mult de când nu m-am mai simțit apăsat de gânduri sau de ziua de mâine.

Eu am băut cola și ea bere , fără să mă gândesc că cineva ne-ar vedea și ne-ar pune imediat o etichetă. A trecut foarte mult de când nu m-am mai simțit așa și toate astea m-au dus înapoi cu ani mulți.

Eram în genunchi în curțile caselor de pe malul Marii Irlandei și puneam pavaj pe o ploaie care nu se mai oprea. Râdeam de glumele lui Marin și mâinile lucrau cumva automat. Îmi dezmorțeam picioarele tot la al cinci-lea rând și masa de prânz nu era pe masă ci mai degrabă pe un fund de găleată, sau o ladă în cel mai bun caz.

Atunci aveam etichetă, mai ales de la irlandezii care se plângeau că le luăm munca. Eram ”Bloody romanians” , ”Gypsies”, ”F_cking immigrants” și câte și mai câte. Ăștia erau ăia băgați în credite până în gât, trăiau de la un salar la altul, erau cu cardul mereu pe minus. Aveau intodeauna ultimul răcnet de adidași, nu ratau nici un concediu la mare și nici ultimul răcnet de telefon.

Dureau etichetele lor, dar alt gând era mai important. Strângeam din dinți să adun bani și să vin acasă cu ei, să îmi fac o viață. Așa am făcut și viața mea s-a schimbat.