Go South! – the story / Lorena (2)
Urmăream pe ecranul din fața mea ora posibilă de aterizare în Santiago de Chile. Eram puțin îngrijorat de faptul că persoana care trebuia să mă aștepte la aeroport o să fie deranjată că avionul avea o întârziere de mai bine de o ora.
Făcusem o rezervare prin Airbnb tocmai în San Antonio, portul de la Pacific, unde trebuia să ajungă și containerul care îl aducea pe Zebru, iar din descrierea cazării pe Airbnb, am înțeles că se putea asigura contra cost (100$), un serviciu de transfer, de la aeroport la cazare. Asta era un lucru destul de important, pentru că distanța de la aeroport la port, era de 120 de kilometrii și mă scutea pe mine de alergătură după autobuze sau trenuri de legătură.
Am aterizat cu peste o ora întârziere și primul lucru pe care l-am făcut a fost să încerc să intru în legătură pe whatsapp cu gazda și să văd dacă mă aștepta cineva.
Doamna mi-a răspuns imediat, spunându-mi foarte amabil, că nu e nici o problema că am întârziat și că așteaptă la ieșirea din punctul de vamă.
Trec ca prin brânză de controlul pașapoartelor fiind foarte atent la acea hârtie pe care poliția chiliană ți-o pune în pașaport la intrarea în țară. Este un fel de declarație de intrare care însoțește viza și conține anumite date care trebuie prezentate și la ieșirea din țară (in povestirea mea am să dau aceste detalii care țin mai degrabă de logistica călătoriei, pentru că aceste date pot fi folositoare și altora).
Ies din zona destinată călătorilor și întru în sala de așteptare a aeroportului uitându-mă după o persoană care să mă recunoască după fotografia, pe care o trimisesem gazdei înainte de zbor.
‘’Titooo, Titooo, Titoooooo..’’ spre mine se îndrepta cu bratele deschise o femeie strigând ceva ce părea să fie parte din numele meu, și era toată un zâmbet, de parcă eram prieteni de o viață. Era ea, Lorena, gazda mea.
– You look exactly like în the photo!
Îi zâmbesc lăsându-mă luat de valul ei dar bucurându-mă în acealsi timp că m-a așteptat și îi răspund:
– Of course that I look like în the photo, I took it just few hours ago.
– Well me to, but not just few hours.
Zâmbesc, și mă bucur că m-a găsit ea pe mine, pentru că mie mi-ar fi fost destul de greu să o recunosc după fotografia de pe whatsapp, unde era împreună cu fiul ei la festivitatea de absolvire.
Mă uit curios pe geamul mașinii și îmi e imposibil să nu observ că Lorena fiind la volan, se concentra destul de greu în intersecțiile din apropierea aeroportului și toate astea pe muzica anilor ‘90 dată aproape la maxim.
Mă avertizase încă de la ieșirea din parcarea aeroportului că, ei îi place muzica și mai mult decât atât, îi place să cânte și să danseze, dar nu credeam în ruptul capului că plăcerea asta a ei se va manifesta la volan.
Și totuși așa a fost, ba chiar mai mult, avea montat în bordul mașinii leduri de colorate, care se aprindeau pe ritmul muzicii,…și da-i să sune frate!
Lorena conducea pe autostrada, cântând în gura mare și dansând tinandu-și mâinile pe volan.
Nici nu are rost să va spun ce traiectorie sinuoasă avea mașina și ce gânduri îmi treceau prin cap, mai ales că ar fi fost de-a dreptul penibil să îmi încep toată aventură mea în America de Sud, în vreun șanț pe bancheta din spate a unui Hyundai.
Am ajuns într-un final în San Antonio și am parcat în fața casei Lorenei.
Din descrierea de pe Airbnb, am înțeles că aș avea un dormitor privat cu baie privată, într-un apartament cu intrare separată, în care e urma să stau din dată de 5 Decembrie până pe dată de 7 Decembrie. În 7 Decembrie îmi era garantată livrarea motocicletei de către Motobirds Polonia, compania care a făcut transportul motocicletei.
Lorena tocmai m-a poftit într-o casă din PAL în care erau două dormitoare și două băi, cu un living room comun și un fel de bucătărie comună.
Am rămas încurcat în prima fază și nu înțelegeam unde e locul meu. Adică plătisem aproape 60 de eur pe noapte pentru …ce ?
Mi-a arătat dormitorul meu și intrând înăuntru am constatat că era tare romantic. Avea perne în formă de inimioară și tablouri ce te invitau mai degrabă la procreere decât la relaxare, iar pe peretele de lemn trona un televizor imens și în baie era o chiuvetă roșie.
După 15 ore de zbor, plus 2 ore de discotecă în mașina, asta-i tot ce îmi lipsea, o noapte într-o camera romantică.
Cred că mi-a observat dezamăgirea pe față, pentru că m-a întrebat imediat dacă sunt ok și nu a așteptat prea mult răspunsul meu că a urmat un scurt ‘’Have a good night!” și a dispărut.
Primul lucru pe care l-am căutat a fost caloriferul sau ceva de încălzit camera, era frig și probabil senzația era amplificată de oboseală. N-am găsit absolut nimic. În cameră nu era nici un element de încălzire și la scurt timp mi-am dat seama cum se încălzeau.
Patru paturi din lână de lamă întinse una peste alta era elementul central de încălzire iar asta era de ținut minte, pentru că în toată călătoria mea urma să văd foarte des acest ‘’încălzitor’’, pe care eu l-am înlocuit cu sacii mei de dormit, mult mai confortabili.
M-am întins îmbrăcat pe pat și am închis ochii încercând să înțeleg primul meu contact cu lumea în care tocmai aterizasem. Am pufnit în râs, nu era absolut nimic de înțeles și în gândul meu speram că în mai puțîn de 48 de ore voi fi călare pe Zebru, în drumul meu către Careterra Austral. Dar foarte curând urma să aflu că, lucrurile nu vor sta chiar așa.
Mă trezesc de dimineață și primul lucru pe care îl fac e să îmi verific telefonul în speranța că voi primi adresa și instrucțiunile de unde să mă duc să îmi ridic motocicleta. Dar în locul mesajului așteptat, primesc defapt înștiințarea că, din cauza grevei șoferilor nu voi putea lua motocicleta decât peste alte 7 zile. Depozitul unde era motocicleta fiind închis.
Cred că se vedea atât de tare dezamăgirea pe fața mea, încât Lorena care bineînțeles cânta și dansa prin living room, m-a întrebat direct ‘’Everything ok ? ‘’ , îi răspund că nimic nu e în ordine și îi povestesc despre înștiințarea pe care tocmai am primit-o.
M-a ascultat cu răbdare și după ce am terminat a zâmbit larg și cu o englezo-spaniolă îmi spune ‘’Ooo do not worry Titooo, I will help you, give me the number from the wharehouse’’
Îi dau numărul de telefon și imediat ce i-a răspuns cineva de la captul celălalt al firului, o aud spunându-i că, ea, Lorena, este avocatul meu și mă reprezintă în relația cu vama și comisionarul vamal, iar dacă nu mi se va elibera motocicleta la dată stabilită o să solicite plată și despăgubiri. Toate astea pe un ton care, nu aș fi crezut îl îl poate avea o persoană ce cânta și dansează aproape non stop, pe muzică anilor 90 .
O văd pe Lorena că închide telefonul, se uită la mine și îmi spune
‘’You will have your motorcycle tomorrow! Let’s party!’’ Mă blochez, cum naiba????
Încerc să o întreb ceva, dar ea deja ajunsese că un glonț la butonul combinei muzicale, din care ABBA cânta celebra piesă ‘’Waterloo’’.
Lorena era în extaz …iar eu mut.
Pe drum către depozit în pauzele dintre cântece, Lorena mi-a explicat cum funcționează lucrurile prin Chile și mai ales în portul San Antonio ‘’You have to push it ! ‘’. Ei asta da treaba, de fapt ca în viață!
Împingi și apoi vezi tu ce iese.
Întru în posesia motocicletei cu o bucurie de nedescris, mă întorc la casa Lorenei și o invit seara la cină. Tocmai mă scăpase de 5 zile în plus de stat într-un port anost și cheltuielile aferente.
Aveam în față peste 20 000 de km spre ceva care urma să fie cea mai tare călătorie a vieții mele.
Am plecat dimineața de la Lorena călare pe Zebru plin de emoție și fără să îmi dau seama după vreo 20 de km mă trezesc fredonând în cască, una din melodiile formației ABBA … pufnesc în ras și mă bucur în sinea mea că nu mă aude nimeni.
Leave a Reply