De ce singur?

– Și așa te-ai gândit tu să te duci singur?

– Da Flaviu, singur.

– Da…așa singur chiar fără nimeni deloc deloc?

– Da, ce e așa de greu de înțeles?

     Nu era singurul care îmi punea întrebările astea și norocul meu era că nu spusesem la multă lume ce aveam de gând să fac.

Îmi spuneam tot timpul că nu vreau să atrag energii negative și mai ales mă feream de cârcotașii de serviciu, care în loc să te încurajeze, mai degrabă ți-ar induce o stare de neîncredere cu glume ieftine de vestiar.

     Acum după ce toată aventura asta e gata, îmi dau seama că încrederea în propriile forțe și mai ales în bagajul de cunoștințe avut, necesar unei astfel de călătorii, a fost esențială. Dar aici trebuie neapărat să va spun un secret, concentrarea pe partea plină a paharului a făcut minuni.

Pe de altă parte, decizia de a merge singur mă atrăgea și pentru că încă aveam în minte amintirile excursiilor trecute făcute în grup, unde eram responsabilul de serviciu.

Construiam traseele, eram primul în trafic deci trebuia să acționez pentru tot grupul, pregăteam tehnic 2 sau chiar 3 motoare, plus o întreagă listă de lucruri necesare. Deci o tonă de responsabilități și pentru alții, nu numai pentru mine.

Momentele în care s-au evitat accidente la limită, sau a trebuit să intervin în situații tragicomice de genul, s-a înecat cu un baton de ciocolată și am intervenit exact când a început să se sufoce, nu mă împingeau deloc spre călătorii noi în grup. Ba mai degrabă îmi dădeau o stare de stres pe care de data asta nu o mai doream.

Cu toate astea, nu mi-am scos de tot din cap ideea de a mai exista un partener de drum, lăsând deschisă opțiunea asta. Așa un fel de ‘’vom mai vedea ce va mai fi’’.

Undeva în luna Iunie a apărut Remus. Era atras de ideea unei astfel de călătorii și chiar am crezut că o vom face împreună dar, deși experiența lui pe motocicletă era aproape zero, avea o voință incredibilă.

Începeam să cred că nu mă voi duce singur, însă după aproape o lună și jumătate de antrenamente Remus a renunțat.

Era clar, voi merge singur.

Din momentul în care decizia asta a fost bătută în cuie, am început să mă concentrez și mai mult pe pregătirile și antrenamentele zilnice.

Alergam minim 30 de kilometrii pe săptămâna și studiam în fiecare zi drumuri pe hărți, dar  unul din cele mai importante aspecte ale pregătirilor au fost discuțiile din cabinetul doamnei H.

Acolo, îmi antrenam mintea pentru 3 luni de singurătate la capătului pământului. Încercam să mă setez într-un echilibru mental, care să mă ajute să mă bucur de toată călătoria asta solo și să reacționez bine la orice eveniment neplăcut care ar fi apărut.

Ei bine antrenamentul ăsta mental mi-a fost extraordinar de folositor pe tot parcursul călătoriei, dar rezultatele lui le-am simțit cel mai intens în cele 8 zile când am stat cu glezna luxată închis într-o camera de hotel în Bolivia. Dar despre evenimentul asta vom mai povesti.

Știu că mulți dintre voi vor spune că cel mai bine e să împarți bucuria locurilor pe care le vezi și că asta face trăirile momentului să fie mai intense.

Dar să știți, că acum după ce am încercat ambele situații, ‘’singurătate vs grup’’ , v-aș da dreptate doar parțial.

Dacă înainte să plec nu aveam de unde să știu cum voi reacționa și ce voi simți de unul singur pe drum, după primele zile mi-am dat seama că sunt extraordinar de bine doar eu cu mine și mă bucuram pe deplin de tot ce vedeam. Mai mult decât atât, am simțit pentru prima dată că am timp suficient să asimilez în felul meu tot ce era în jur.

Nu mai era nimeni să mă grăbească, m-am oprit unde am vrut fără să îmi spună cineva că nu poate opri în locul respectiv, am stat cât am avut chef să fac fotografii fără să mă întrebe cineva ‘’mai stăm?’’ și nu în ultimul rând am mâncat unde am vrut eu, fără să mă streseze cineva că în locul respectiv nu este nimic pentru vegetarieni.

Erau doar avantaje pe care înainte să plec nu le simțisem.

Știu ce veți spune ‘’păi nu poți vorbi cu nimeni’’.

Păi nu-i chiar așa. Să știți că în fiecare zi am vorbit la telefon prin internet cu o grămadă de oameni. Așa că, îmi e destul de greu să găsesc în memorie un moment în care să mă fi simțit cu adevărat singur. Și nici nu cred că au fost astfel de momente pe parcursul celor 3 luni.

– Viajas solo señor? ( Călătorești singur domnule ? )

– Si (Da)

– Tiene coraje señor ( Aveți curaj domnule! )

Dialogul asta era la ordinea zilei și apărea de fiecare dată când interacționam cu vreun localnic, iar el nu observa pe nimeni în jurul meu.

În ceea ce privește curajul incercam să nu mă gândesc prea mult la ce vroiau să spună, pentru că nu avea rost să-i dau minții mele și asa prea creativă, idei despre filme cu urmăriri și jafuri. Așa că tot dialogul se încheia cu un simplu ‘’Gracias’’ și lăsam filmele horror în mintea localnicilor curioși, chiar dacă cu siguranță nu erau doar filme.

Bineînțeles că siguranța unei călătorii este importantă și eu fac parte din categoria oamenilor care pune accent serios pe asta.

Îmi aduc aminte și acum că, în drum spre casă după o tură în Balcani, văzând în restaurantul unei benzinării din Serbia niște mutre dubioase, am refuzat să mănânc și spre disperarea colegului de tură am condus nemâncați 3 ore până la granița cu România.

Deci iau în calcul orice semn care îmi da senzația de pericol și reacționez pe măsură, adică încerc să mă îndepărtez.

Ei bine în America de Sud astfel de semne erau tot la doi metri, dar reacția mea era total alta. Ignoram și îmi vedeam mai departe de drum sau de activitatea mea și am constatat că în proporție de 90% pericolul nu vine de la oameni.

O să spuneți că mai rămân 10 %. Da, așa e! Dar în cele 10 % cu siguranță vor apărea și alte elemente.

De exemplu chiar înainte de a trece Anzii pe un drum destul de dificil la o altitudine de aproape 4900 de metri l-am întâlnit pe Hugo, brazilianul cu care aveam să călătoresc aproape 1500 de km și am rămas buni prieteni. Deci nu am fost singur.

La fel s-a întâmplat și cu ce doi olandezi când a trebuit să trec prin Peru. Deci la fel, nu am fost singur.

Cred că secretul în toată treaba asta este atitudinea pe care o ai în legătură cu oamenii cu care vii în contact. Dar bineînțeles asta diferă de la caz la caz.

Una peste alta, având o abordare pozitivă asupra lucrurilor, aduce rezultate și experiențe pozitive, iar lucrurile astea nu le poți afla niciodată dacă nu le lași să vină către tine. Adică să te expui.

În concluzie sună cam așa. Niciodată nu vei știi cât de bine e să călătorești singur, dacă nu vei încerca să faci asta și aici aș mai adaugă ceva ….de fapt nu ești  niciodată  singur, ești tu cu tine și ai să fii surprins câte vei descoperi pe parcursul unei călătorii.

Acum întors acasă, încercând să îmi reiau activitățile de dinainte, adică să duc motociclete în Spania pentru cei ce vor să închirieze și să dea o tură pe acolo, nu mai privesc cu groază drumul pe care trebuie să-l fac, ba cumva abia aștept. Nu mai sunt stresat că se poate întâmpla ceva rău pe drum, pentru că orice s-ar întâmpla, o să fie o soluție, un om, o nouă situație, sau chiar o noua oportunitate.

Aș vrea să nu se înțeleagă cumva că aș face lobby pentru călătorii de unul singur, nici vorbă. Doar vreau să subliniez că, călătoriile ‘’solo’’ nu trebuie privite că fiind rele, ba dimpotrivă, uneori sunt mai benefice decât ai crede.

Iar în final aș vrea să va fac cunoștință cu cel mai bun prieten al vostru… sunteți voi înșivă.

Distracție plăcută!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *