Carretera Austral, primii kilometri (6)
Ai grijă ce îți dorești că s-ar putea să ti se întâmple!
Îmi aduc aminte de parcă a fost ieri ziua în care am făcut primul kilometru pe Carretera Austral și probabil o să râdeți de mine dacă vă spun că, îmi aduc aminte inclusiv mirosul de lemn al pensiunii de unde la ora 7 fix, am pornit cu toate bagajele încărcate pe Zebru, verificate de 3 ori și tot de alte 3 ori urcasem înapoi în cameră să văd dacă nu am uitat ceva.
Acum când scriu rândurile astea îmi vin în minte o grămadă de lucruri pe care atunci aș fi putut să le fac altfel, dar din cauza emoției pe care o aveam văzându-mă în față unui vis împlinit, tensiunea imensă și parcă îmi luase mințile.
Carretera Austral, marele drum despre care se spune că îți schimbă viața fiind cel mai faimos drum din lume, lung de 1185 de kilometri și care nu e gata de mai bine de 40 de ani, era acum fix sub roata motocicletei mele.
Dar mai întâi hai să va explic în cuvinte cât se poate de simple cum stau lucrurile acolo.
Drumul a fost început de către armată la ordinele lui Augusto Pinochet, din cauză că era dificil sa se să ajungă terestru în Sudul țării. Traseul asfaltat trece pe la argentinieni și accesul pe el depinde de aceștia.
Teritoriul din Sudul țării este franjurat cu o grămadă de fiorduri formate din stâncile munților, munți care în unele locuri ajung chiar la 4000 de metrii, iar granița dintre Chile și Argentina văzută la o scară mare, este paralelă cu țărmul Pacificului și urmează crestele munților.
Dacă argentinienii au pampasul care se întinde până la Atlantic și pot accesa ușor versanții munților dinspre Est, chilienii nu au drumuri la altitudini mici pe unde sa meargă spre Sud, accesul in acele zone făcându-se in mare parte și azi prin Argentina.
Ani de zile cele două țări au fost în război și este cât se poate de clar că, nici azi nu se iubesc ei prea mult, miza fiind bogățiile naturale care sunt în Patagonia, adică aur, gaze și petrol.
Este cunoscut faptul că dacă îți iei un vas de separare a aurului și ai destulă răbdare să speli nisipiul, este practic imposibil să nu găsești fire de aur în râurile de munte din Patagonia. Acum o să va întrebați, cum de nu a fost un exod puternic a căutătorilor de aur înspre acea zona. Răspunsul e simplu, clima!
Clima de pe partea de Vest a Anzilor este atât de imprevizibilă, încât iarna ține aproape 7 luni cu zăpezi și tot tacâmul, iar vara durează 4 luni. Dar vara însemnând faptul că zăpada se vede pe crestele munților și ghețarii sunt priveliști pe care le întâlnești la ordinea zilei.
Acum că aveți o idee mai clara despre lucrurile de acolo, înțelegeți și de ce Augusto Pinochet, marele dictator chilian, a scos armata și a pus-o să facă un drum care să ducă direct către cele mai izolate localități din sudul țării, fără a mai trece prin Argentina.
Drumul străbate niște peisaje care cu greu pot fi imaginate de noi europenii, în sensul că văile au o lățime de zeci de kilometrii, pe crestele munților sunt ghețari la tot pasul, cascadele sunt presărate pe marginea drumului ca la noi semnele de circulație, iar drumul propriu zis pleacă lin de la ocean și se transformă într-un adevărat roller coaster cu viraje în vârf de ac până la 3000 de metrii.
Cu mâna pe inima vă spun că, pe tot acest drum nu am avut nici 30 de secunde în care să mă simt plictisit sau obosit, da am scris bine, obosit. Dar la ora 9 seara rupeam patul.
Îndreptându-mă spre Sud, mă apropiam tot mai mult de zona australă, unde vremea era tot mai umedă și temperaturile nu depășeau 18 grade în timpul zilei. Soarele deasupra capului ardea foarte tare, neobișnuit de tare pentru mine, însa cu toate astea temperatura nu urca.
În condițiile astea vegetația își făcea de cap. Totul era de un verde incredibil.
Acum că știți toate astea, vă puteți imagina cam ce emoții am avut eu când m-am văzut la Kilometrul Zero?
Când am ieșit pe poarta pensiunii îmi tremurau mâinile pe ghidon și uite așa am început.
Primii kilometri au fost că o plimbare în parc, drum de asfalt cu oceanul în partea dreaptă într-o zi însorită. Trec de două curbe și mă lovesc de o nuntă, sau mai bine zis de niște miri care își făceau poze de nuntă. Instant mă bucur de două ori, odată pentru ei și odată pentru mine, se pare că toți trei eram în ziua aceea la un început de drum. Opresc și fac câteva fotografii conștient fiind că asta o să îmi mai alunge din emoții.
De îndată ce m-am dat jos de pe al doilea feribot în locul numit Caleta Gonzalo, am rămas mut.
Pentru prima dată în viața mea m-am văzut într-un loc care îmi depășea cu foarte mult așteptările. Drumul era foarte îngust cu macadam, trecând prin inima pădurilor prin văi destul de adânci și nu era semnalizat aproape deloc.
Fără să te aștepți pădurea dispărea brusc la traversarea unor râuri, iar de pe pod erai martor la un spectacol al naturii care te lăsa cu gura căscată. Ne exagerez deloc când spun că, m-am simțit ca în Jurasik Park, mai lipsea doar dinozaurul din peisaj, în rest totul era acolo.
Tot la coborârea de pe feribot am dat de un obicei al localnicilor care avea să mă urmărească în toată călătoria mea în America de Sud. Adică mi-au cerut să își facă fotografii cu mine lângă motocicletă. Inițial am crezut că ei doresc să își fac fotografii doar cu motocicleta, dar nu. Voiau să aibă și ‘’maimuța’’ în fotografie, adică eu.
După ședința foto, cu pieptul umflat am pornit la drum și după mai puțin de 10 kilometrii într-un vârf de pantă, am frânat brusc în fața unui excavator pe șenile, a cărui șofer discuta cu ocupantul unei camionete oprite paralel. Adică povești în mijlocul drumului. M-am dezechilibrat scăpându-l pe Zebru pe o parte, iar eu am reușit să mă rostogolesc lateral. A fost momentul in care toată tensiunea acumulată a explodat. M-am ridicat in picioare gesticulând nervos și vorbind in românește către șoferul camionetei care nu înțelegea ce naiba fac eu acolo tăvălit pe drumul lui. A venit la mine, m-a ajutat să ridic motocicleta, după care și-a tras camioneta de pe banda mea făcându-mi loc să trec.
Nici nu făcusem 100 de kilometrii pe faimosul drum și deja scăpasem motorul, dar era doar începutul, urma sa-l mai scap încă de 7 ori in tot periplul meu pe faimosul continent. Dar din fericire am uitat totul când am dat de niște peisaje de vis, cu mici golfuri la ocean unde singurul care spărgea acea frumusețea eram eu.
Începusem să mă obișnuiesc cu noile condiții și după vreo 30 de kilometrii am început să fac primele fotografii. Era magic.
Următoarea localitate era Chaiten, un port la Pacific de unde drumul începea să fie din nou asfaltat și se lărgea. Urma sa fie și locul unde am dormit în prima noapte pe Carretera Austral.
Am ajuns în Chaiten înainte de căderea nopții și începuse să ploaie destul de tare, m-am cazat rapid și am făcut cunoștință cu condițiile de cazare din Patagonia.
Era un fel de pensiune construită din lemn deasupra locuinței proprietarilor. Camera era de apoximativ 10 mp iar pereții erau din pal, cel mai ordinar pal. Geamul avea o singură foaie de sticlă și era aburit complet. Din tavan atârnau două fire, de care într-o dulie era infiletat un bec. Atât.
M-am uitat după un sistem de încălzire dar nu am văzut nimic în cameră, așa că am coborât la gazdă să întreb unde e radiatorul. Proprietara, o femeie în vârstă de de aprox 50 de ani a sărit bucuroasă să mă ajute și a dispărut într-o altă încăpăre dându-mi de înțeles că imi va aduce ceva care să mă încălzească. Apoi a apărut cu încă două pături.
Exact așa, sistemele de încălzire din Patagonia sunt mai slabe sau mai puternice, în funcție de numărul de pături cu care te acoperi.
N-am mai comentat nimic, am zâmbit am mulțumit și m-am felicitat că am luat două tipuri de saci de dormit cu mine, unul gros pentru temperaturi scăzute și altul mai subțire, pe care să-l folosesc și pe post de lenjerie de pat dacă situația o impune.
Cred că am adormit înainte să pun capul pe pernă, dușul făcut în baia comună unde apa era ori prea rece, ori prea fierbinte, a fost cel care a pus capacul primei mele zile. Acum rad uitându-mă la fotografii și îmi dau seama cât de fericit am fost.
Urmau 3 luni de zile fericite!
Filmul aventurii mele îl puteți vedea și pe Youtube
Leave a Reply