O zi ”obișnuită” in Patagonia (7)

   Chiar dacă la prima vedere părea că am destul timp să explorez, totuși aveam o dată limită la care trebuia să ajung la capătul acestui drum faimos, iar de acolo singura continuare pana in Puerto Natales era cu feribotul.

   Plănuiam să ajung până de Crăciun în Ushuaia, adică la capătul pământului și trebuia obligatoriu să fiu pe data de 17 Decembrie la acel feribot. Eram in 12 Decembrie și distanța rămasă era de aproximativ 1000 de km.

   O să ziceți că 1000 de kilometrii în 5 zile nu e mult deloc, dar…. În cei 1000 de kilometri mă așteptau o grămadă de peisaje pe care voiam să le văd în tihnă fără să mă grăbesc și mai erau vreo 3 locații în care voiam să stau măcar o zi întreagă.

   Tot în 1000 de kilometri urma să am aproximativ 600 de kilometri de macadam, deci viteza de deplasare urma să fie considerabil mai mică. Ei bine, acum că știți toate astea ce ziceți? Îmi ajung 5 zile să fac 1000 de kilometri?

   Punctul unde hotărâsem să fac o pauză de o zi era Puerto Rio Tranquilo, o localitate pe marginea lacului Grral Carrera, care era cea mai mare sursă de apă potabilă din America de Sud și tot acolo erau vestitele Cathedral de Marmol. Niște formațiuni de marmură celebre, săpate în stânca de pe malul lacului sub forma de bolți de catedrală.

   Vă rog să nu credeți că am stat călare pe motocicletă 7 zile din 7 fără nici o zi de pauză, pentru că mi-ar fi fost aproape imposibil să fac toată America de Sud în 3 luni.

   Când mi-am făcut traseul m-am gândit foarte bine la eventualitatea în care aș fi fost forțat să fac pauză datorită unor probleme tehnice, sau chiar de sănătate. Având in vedere toate astea, mi-am drămuit foarte bine zilele libere, ba mai mult încercam să le economisesc, trecând în viteză peste locurile unde nu prea aveai ce vedea, cum a fost Pampasul Argentinian. Asa am ajuns la un moment dat să fac o ‘’economie’’ de 10 zile, iar acele zece zile mi-au prins extrem de bine în Bolivia, când datorită unor condiții de drum foarte dure am avut o căzătură urâtă. Dar până atunci hai să ne întoarcem înapoi în Patagonia.

   Din Chaiten până în Puerto Rio Tranquilo erau 650 de km, distanță aproape imposibil de făcut în condițiile în care jumătate era macadam, adică fără asfalt. Aveam de trecut un masiv muntos, iar pe hartă se vedeau numai curbe în vârf de ac cu o trecătoare numită Paso del Condor.

   Am hotărât să îmi împart distanța în două tronsoane. Primul de 190 de km până la Puyuhuapi unde aveam să înnoptez, iar al doilea de 450 de km până în Puerto Rio Tranquilo trecând prin Coyhaique, care era capitala ținutului Aysen, adică ținutul din partea de Sud a statului Chile.

   Zis și făcut, după un mic dejun în Chaiten, am sărit pe motocicletă și am tras de accelerație pe unul din cele mai lejere porțiuni de drum din tot traseul.

   Totul asfalt, totul perfect, iar la un moment dat am avut impresia că sunt în Alpii Austrieci și singurele detalii de pe drum care mă aduceau cu picioarele pe pământ erau inscripțiile în limba spaniolă, care îmi sugerau la fiecare curbă, cu ce viteză să intru pentru a fi în siguranță.

 

Detaliul asta mi-a rămas și azi în minte și mi-a plăcut că în acea parte din Chile nu erau radare. Singura restricție de viteză fiind niște panouri pe care scria ‘’Velocidad Sugerida 70km/h’’, … așa că, trai pe plai nenicule, mergeam în ritmul meu după placul inimii. Peisajele se perindau în stânga și dreapta mea ca într-un documentar despre natură, iar surprizele mă făceau să opresc.

 

   Așa am dat de epava unui avion pusă în valoare de locuitorii din zonă, a căror case cu greu le puteai vedea. Accesul la ele se făcea prin niște alei de câteva sute de metri străjuite de copaci care practic ascundeau lucrurile făcute de mâna omului și îți dădea impresia că acolo nu este altceva decât un loc sălbatic.

   M-a amuzat descrierea locului de pe tabla de intrare în localitatea unde era avionul , ‘’ El Amarillo , el centro del mundo ‘’. Imi aducea aminte de o localitate din România, Telciu, unde la fel ca și aici, locuitorii au impresia că sunt în buricul pământului, dar dincolo de asta El Amarillo arăta foarte frumos având acele case retrase de la drum, in comparație cu Telciu, unde toți se îngrămădesc la stradă, încercând să te impresioneze cu construcțiile grotești expuse cu fală în buza drumului național.

 

   Caretera Austral impresionează nu numai prin natură, dar și prin poveștile și întâmplările oamenilor din acele locuri, iar povestea avionului fabricat în anii ‘40 care a zburat mai bine de 30 de ani în forțele aeriene chiliene până în anii ‘70, m-a făcut să mă opresc și să fac câteva filmulețe și fotografii.

   În urma unei defecțiuni tehnice avionul a aterizat tocmai pe porțiunea dreaptă de la intrarea în localitatea care atunci avea … 6 case cu 30 de suflete. Bineînțeles că avionul nu a mai plecat niciodată de acolo, iar unul din tinerii locuitori ai așezării, a transformat avionul în locuință, find fericit să părăsească casa părintească.

   Azi epava avionului este expusă exact în locul unde a servit ca locuință, dar este amenajată mai degrabă pentru turiști. Inițial am crezut că nu am voie să o vizitez dar cum nimeni nu era în zona să îmi explice ce și cum, am deschis zăvorul portiței și am intrat în curtea casei… mă rog, avionului, că nu era nici o casă.

 

   Am lăsat avionul în urmă și am plecat mai departe, eram absorbit de peisaj. Am numărat zeci de cascade, mi-am băut cafeaua din termos pe marginea drumului, am oprit la singurul om pe care l-am întâlnit după mai bine de 3 ore de mers, un britanic care făcea autostopul și l-am admirat pentru optimism, pentru că eu nu văzusem nici o mașină de ore bune.

   După alte curbe și minunății ale naturii, am ajuns destul de devreme în Pyuyhuapi, o localitate fondată de germani în 1935 la baza unui ghețar cu același nume.

   Cred că vă dați și voi seama cam care germani puneau in 1935 bazele localităților în inima Patagoniei, care oricum este foarte izolată și astăzi.

   Străzile din localitate se numesc, Frankfurter, Hamburgo sau Otto Uebel, deci e clar că fondatorii au fost niște germani care nu voiau prea mult să aibă contact cu restul lumii și sunt mai mult decât convins că nu au construit o localitate ca să admire ghețarul cu același nume, Puyuhuapi.

 

   Nu mi-au trebuit decât câțiva pași și convingerea mea a fost întărită de prezența steagului german ‘’umăr la umăr’’ cu steagul chilian, arborate în fața primăriei.

   Bucuros că am ajuns devreme și pe ziuă în Pyuhuapi, primul lucru pe care l-am făcut a fost să îmi găsesc o cazare și aici vă spun din capul locului că în acea zona a Patagoniei nu este recomandat să stai la cort, temperatura de afară era 16 grade și tocmai începuse o ploaie mocănească, deci cazarea era cea mai bună alegere.

   Despre cazări am primit zeci de întrebări, cum am găsit, cum le-am ales, cât m-au costat și multe alte întrebări care mai de care, dar să știți că în general eu am ținut cont doar de câțiva factori importanți și am să-i pun în ordinea importanței lor.

   Primul, este locul unde îmi parcam motocicleta, adică elementul cel mai de preț din toată călătoria mea a fost Zebru. Al doilea este un cearceaf curat și un duș cald, iar al trei-lea prețul. Cam asta e tot.

   Cazările le alegeam pe parcursul zilei în curs, deci nimic nu era planificat cu mai multe zile înainte, pentru că pe drum dai peste o grămadă de situații care pot să îți influențeze mersul. Practic, cam până la ora 15, 16 după amiază, știi unde vei înnopta. De găsit le găseam pe internet, sau îmi erau sugerate de către ‘’îngerul meu păzitor ‘’ din România, care mă urmarea pe Spot (dispozitivul de localizare prin satelit) și îmi trimitea mesaj pe whatsaap cu posibile locații de dormit.

    În Puyuhuapi am găsit o cazare prin Booking care era mai mult decât decentă, la un preț de 20 de euro, iar imediat după ce m-am cazat am fugit în centrul satului să caut de mâncare.

    Am intrat în restaurant și de la primii pași m-a lovit mirosul de cartofi copți la cuptor, clar că asta era locul. M-am așezat la o masă surprins fiind că localul era plin și … toată lumea vorbea germană. Meniul era în două limbi, germană și spaniolă, iar ospătărița m-a întrebat ce doresc direct în limba germană. În momentul ăla am avut sentimentul că sunt un spion britanic din al doilea război mondial, care tocmai aterizase întru-un local plin de naziști din Estul Franței.

   Am răspuns în engleză mea cu accent irlandez ‘’I would like a pumpkin soup and a Jagermeister please’’… booom!!!! .

  Toate capetele de la mesele din restaurant s-au întors către mine cu priviri iscoditoare și instantaneu am avut impresia că ăștia o să mă execute. Dar m-a salvat ospătărița care mi-a răspuns în spaniolă ‘’ Mui bien seqnor, gracias’’ . Ohooo că ne-am întors înapoi în Patagonia anului 2022.

   Și uite așa, odată ce a plecat ospătărița au început întrebările, de unde sunt și de unde vin, unde mă duc și de ce, de ce sunt singur și dacă mi-e greu, ba mai mult, unul din meseni m-a invitat să beau un pahar cu el dar a trebuit să refuz pentru că eram atât de flămând încât nu aveam foarte mult timp și chef de povestit.

   După supă am devorat și un pește cu legume la cuptor, despre care pot să va spun că a fost fabulos, apoi am plecat grăbit către cazare. Încă era lumină afară și aveam de gând să dorm. A doua zi mă așteptau 450 de kilometrii din care 200 de asfalt iar restul macadam.

   Tocmai încheiasem o zi obișnuită pe Carretera Austral si urma să intru în cea mai sălbatică, dar și cea mai frumoasă parte a Patagoniei.

Filmul aventurii mele îl puteți vedea și pe Youtube

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *