Și bate un vânt frateee… !!! (8)
Am spart liniștea din centrul micului oraș ‘’german’’ Puyuhuapi trecând în picioare pe scărițele de la motocicletă, cu o bună dispoziție la niște cote foarte înalte, era 7:30 fix, iar în față aveam 450 de km.
Cu o seară înainte, ajunsesem destul de devreme la cazare unde am schimbat câteva cuvinte cu gazda mea. Am întrebat-o despre drumul de la Puyuhuapi până la Coyhaique, adică porțiunea care urma.
Cred că femeia mi-a văzut făță foarte luminată și probabil din cauza asta a fost blândă când a spus ‘’ Es un buen camino pero hay que tener mucho cuidado.’’ , adică , este un drum bun dar trebuie să ai multă grijă.
Pe undeva a fost mai bine că gazda nu mi-a spus tocmai adevărul, pentru că dacă știam ce urmează poate aș fi fost din nou stresat. Dar așa, eram călare pe Zebrache al meu, cu un zâmbet până la urechi sub cască și ieșeam din Puyuhuapi cu un chef nebun de călătorit.
Imediat ce am ieșit din oraș, drumul a început să se întindă pe malul golfului unde era localitatea și m-a izbit imaginea care era în fața mea.
Se spune că atunci când ești în mașină te uiți la peisaj, iar când ești pe motocicletă faci parte din peisaj. Exact în situația asta m-am trezit și eu.
Cred că în acea zi am devenit mult mai conștient de toate detaliile din jurul meu, pentru că atenția nu mai era concentrată strict pe suprafața drumului, sau la zgomotele făcute de motocicletă, de frica unei defecțiuni. Devenisem una cu motocicleta mea, adică în sfârșit funcționam într-o simbioză ciudată om-mașină, iar atenția era îndreptată la tot tabloul din care eu cu Zebru făceam parte.
Dacă ar fi punctez un moment în care am simțit foarte conștient care a fost începutul călătoriei mele, atunci ăla a fost momentul.
În dreapta mea se reflectau în apa golfului crestele munților unde era ghețarul din Puyuhuapi , iar în stânga era un perete de stânca de unde curgea apă aproape peste tot. Niciodată nu văzusem atâtea cascade una după alta și era foarte greu să mă hotărăsc pe care să o fotografiez. Asta ar fi însemnat să mă opresc, să scot telefonul sau aparatul și să găsesc poziția bună. Dar știind că am în față 450 de km, din care cel puțin 200 de macadam, nu prea îmi venea să spun stop. În schimb a mers camera Gopro instalată pe suport și am reușit să prind imagini foarte frumoase. Apropo, aceste imagini le puteți vedea și voi pe canalul meu de youtube, @titusworld. Aici
Când am observat că drumul nu mai continuă pe malul apei am oprit, era prea frumos, și chiar dacă începuse ploaia m-am dat jos de pe motocicletă și am făcut fotografii.
Intrasem pe o vale unde asfaltul a dispărut știind de la gazda mea că urma să am 30 de kilometrii de macadam, adică drum de piatră, Dar nu știu de ce eu nu verificasem altitudinea la care urca drumul. Uite așa m-am trezit la un moment dat, că temperatura scăzuse de la 16 grade Celsius, la 13 grade.
În lipsa asfaltului drumul nu era foarte rău, dar în următorii kilometrii drumul a început să urce brusc și în loc de piatră spartă aveam acum sub roți un fel de balast aruncat ca umplutură, nu era deloc stabil.
Mi-am dat seama că nu e de glumă, simțurile mi s-au încordat la maxim și eram în picioare pe scărițe atent la drumul care se îngustase foarte mult.
La primele curbe în vârf de ac am observat că nu aveam aderență, rămânând pe două roți doar din balans și luam curbele exact așa cum repetasem cu Flaviu la antrenamentele făcute acasă.
Degeaba m-a anunțat zgomotul de la Gopro că bateria e terminată, pentru că un voiam să mă opresc. Știam că dacă o fac în panta aia, iar apoi incercam să pornesc din nou, îmi va fi foarte greu dacă nu chiar imposibil. Pur și simplu roțile mi se afundau în balastul ăla afânat și doar inerția menținută constant de jocul cu ambreiajul și accelerația mă ajutau să înaintez în sus pe pantă.
Am simțit cum îmi curge transpirația în ochi și am aruncat o privire pe indicatorul de temperatură. Erau 8 grade iar eu transpiram continuu de efort și emoție, în rest pe drum era pustiu, nici urmă de vreo mașină, om, sau vreo localitate.
Îmi simțeam bătăile inimii în gât și în gură, nu știu cât am urcat și nici în cât timp. Știu doar că dintr-o dată în fața mea s-a deschis totul și a apărut un versant de munte cu zăpadă, eram în vârf. Am oprit!
Tocmai făcusem cunoștință cu ”Spiritul” Mai Marelui Drum , adică dacă până ieri mi-a arătat cât de frumos putea fi, acum îmi arătase cât de dur putea fi. Cumva m-a pus la respect.
Mi-am tras sufletul și am pornit mai departe, în doar câteva sute de metri a apărut din nou asfaltul și până în Coyhaique, capitala ținutului nu am mai oprit.
Totul a mers că pe roate și m-am simțit ca la o plimbare în parc după ce trecusem de acel tronson, care azi știu că se numește Salto del Condores.
Deci e de știut, când e cu Condores e la altitudine. Asta a fost una din lecțiile învățate destul de devreme în America de Sud.
N-am fost niciodată fanul orașelor mari, probabil și din cauza faptului că de-a lungul timpului am trăit în unele dintre ele și mi-am dat seama că nu sunt pe placul meu aglomerațiile urbane cu trafic și clădiri din beton. Dar mi-au plăcut întodeuna orașele autentice care păstrează tradiționalul și în care centrul istoric este o adevărată bijuterie a așezării. Din cauza asta mi-am făcut întotdeauna traseul în așa fel, încât să trec prin centrul orașului și să-l văd din mers. Dacă îmi place, opresc și probabil stau mai mult, dacă nu, merg mai departe.
În Coyhaique nu aveam de gând să opresc pentru că nu îmi permitea timpul, știind că mai am încă 200 de km de macadam până Puerto Rio Tranquilo, dar efortul depus pe trecătoarea din munți, mi-a provocat o foame de parcă aveam o gaură în stomac. Trebuia să mănânc urgent ceva consistent, batonul de ciocolată din cutie nu mai era o opțiune.
Am intrat în centrul orașului, care la prima vedere era destul de mic, un fel de oraș de provincie de la noi și mi-a sărit imediat în ochi un restaurant cu terasă. Instantaneu stomacul meu a reacționat și am parcat motocicleta direct pe trotuar în fața restaurantului.
Am intrat în restaurant cu casca îi cap de parcă voiam să jefuiesc bucătăria, iar primul ospătar care mi-a ieșit în cale vorbea o engleză bună. Nu a trebuit să-i explic prea mult că îmi e o foame de aș mânca un bou întreg și mi-a recomandat cel mai mare burger pe care îl puteau face. Ăla l-am ales!
Am înfulecat pe nerăsuflate și cred că nu a durat mai mult de 10 minute. Eram cu ochii pe ceas, știam că următorii 200 de km de macadam nu vor fi cei mai ușori, iar după experiența avută în munți începusem să fiu mult mai precaut cu aproximarea timpului. Apoi am consultat și timpul dat de Google, 6 ore. Da, Google îmi dădea un timp de 6 ore să fac cei 200 de km până în Rio Tranquilo.
Pe Carreterra Austral cel mai frică mi-a fost de întuneric, adică încercam să evit cât puteam de mult să mă prindă întunericul pe drum și nici un voiam să îmi imaginez cu ar fi. Trebuia să fiu cât se poate de atent cu timpul.
Am plătit în timp ce mestecam ultima îmbucătură din burger și am sărit pe motocicletă.
Cu ochii în naviatie, eram atent la fiecare curbă în căutarea macadamului de care am fost avertizat pe hartă, dar spre norocul meu drumul era de beton proaspăt decofrat și mergeam lejer cu peste 100 de km la ora.
Am zburat pur și simplu vreo 80 de km, până am ajuns în unul din cele mai frumoase peisaje pe care eu le-am văzut vreodată. Făcusem aproape jumătate de drum într-o oră și nu înțelegeam de ce, pentru că eu mă așteptăm la minim 3 ore.
În momentul în care strângi date despre porțiuni de traseu din cine știe ce colț al lumii, dai de informații care au fost culese cu ani înainte de data la care tu le-ai găsit. Când ajungi în teren la fața locului, se poate întâmpla ca nici una din datele culese de tine să nu mai corespundă. Uneori lucrurile stau mai bine dar, se poate întâmpla să stea și mai rău. De data asta eu am avut noroc. Din momentul în care au fost culese datele folosite de mine și până în momentul în care am ajuns eu acolo, se asfaltaseră aproape 100 de kilometrii de drum. Așa că am mers ca prin brânză pe bucata aia.
Ușurat că nu sunt presat de timp, din viteză aproape că era să trec fără să observ parcarea de unde am făcut una din cele mai frumoase fotografii de pe Carreterra Austral, iar asta era doar începutul frumuseților ce urmau să vină. Aveam în față cea mai frumoasă porțiune din tot drumul, cu o sălbăticie care mai degrabă te făcea să te îndrăgostești decât să te sperii.
Tot în acea parcare am întâlnit un cuplu de olandezi care călătoreau cu bicicletele, și i-am privit cu admirație, pentru că ei se porniseră să facă Carretera Austral pe bicicletă. Am intrat bucuros în vorbă și ne-am făcut fotografii, iar după aceea am pornit mai departe, fără să știu că urma să am încă o ‘’întâlnire aventuroasă în acea zi’’, cu vântul din Patagonia.
Nu reușeam nici cum să mă echilibrez și îmi era frică să nu cad, sau mai rău să mă trezesc împins pe sensul opus. Nici viteza de deplasare nu mai era aceeași, iar faptul că am încetinit mă făcea să mă întreb dacă cele 6 ore date de Google, nu aveau defapt vreo legătură cu vântul. Dar nici un am apucat bine să îmi dau cine știe ce răspunsuri, că am intrat în Villa Cerro Castillo , un mic cătun, al cărui nume îl țin minte din cauza fotografiilor făcute în apropierea lui.
Aici, pe marginea drumului în două autobuze dezafectate, am găsit o cafenea. Bineînțeles că am oprit observând imediat caroseria autobuzelor plină de autocolantele celor care au trecut pe acolo. Excelent, asta însemna că sunt la locul potrivit.
Cafeaua nu a fost cea mai bună din lume, dar cu siguranță ar putea concura la cea mai fierbinte din lume și având în vedere că în jurul meu munții erau acoperiți de zăpadă, mi-a prins bine.
Începusem să mă simt confortabil, iar mintea mea dădea semne că se adaptează la noul statut de nomad pe motocicletă. Presiunea aia de la început dispăruse cu totul și îmi revenise din nou cheful de glume.
Făcând haz de necaz că eram bătut de vânt, am pornit din nou și spre bucuria mea după câțiva kilometrii vântul s-a oprit, dar am dat de sălbăticie și pustietate.
Singurul lucru făcut de om în acel loc era drumul și atât. Treceam prin păduri virgine și sălbatice, iar ghețarii din jurul meu deveniseră ceva obișnuit. Iar dacă până atunci mă minunăm de apariția lor, acum mă minunam de formele lor, pentru un nici unul un semăna cu celălalt.
Am dat de păduri în care drumul părea un tunel făcut prin vegetație, unde mersul pe motocicletă a fost ca un joc într-un parc de distracții. Am trecut râuri imense unde am parcat pe pod și am zburat cu drona, apoi am dat de câmpii pline cu flori galbene și mov, unde drumul era perfect drept oferindu-mi o perspectiva nemaintâlnită până atunci.
La un moment dat în fața mea s-a deschis o imensă întindere de apă. Era lacul Grral Carrera și în mai puțin de 20 de kilometrii ajunsesem în Puerto Rio Tranquilo. Era ora 18:30.
În Puerto Rio Tranquilo nu am reușit să îmi fac nici o rezervare online. Așezarea părea atât de mică și izolată văzută de pe Google, încât cu greu credeam voi găsi ușor o cazare. Dar încă odată mă înșelasem.
Pe primul om întâlnit l-am întrebat dacă știe o cazare pentru mine și în mai puțin de 5 minute băteam la ușa unei case, unde o doamna care cred că avea mai mult de 150 de kilograme, mi-a cerut 15 euro pentru o camera la etajul casei ei. Nici măcar nu am stat pe gânduri, mai ales că doamna mi-a zis că pot parca motocicleta în curte, chiar sub geamul unde dormeam.
Cum a fost cazarea? Rad și acum. 4 pereți de pal , un geam cu o singură foaie de sticlă, un pat pe care erau așezate mândru 6 pături și atât. Baia era comună cu alte camere la capătul coridorului. Eram fericit din nou!
După un dus scoțian, când fierbinte când rece ca gheața, am sărit direct în adidași, fiind sătul de cizmele moto și am ieșit în sat să caut de mâncare.
Supa de pește a fost perfectă, iar berea neagră la fel, ce altceva aș fi putut cere mai mult.
Era aproape întuneric când am pornit spre cazare și urma o zi de pauză. Făcusem deja mai mult de jumătate din faimosul drum și tocmai terminasem cât se poate de frumos încă o zi în care am sărbătorit într-un mod cât mai frumos viața.
Sunt un norocos!
Filmul aventurii mele îl puteți vedea și pe Youtube
2 Comments
-
-
Hai cu drag , plecam in 3 Ianuarie din nou
-
Cristian Codărean
Prea frumos , și eu vreau 🥰