Între Rai și Catedrale (9)
Dormisem cu sistemul de încălzire Made în Patagonia dat la maxim. Adică acoperit cu cele 6 pături plus sacul meu de dormit. Țin minte că înainte să adorm mi-am pus și căciula în cap de frică ca nu cumva să răcesc. De altfel, faza cu răcitul sau îmbolnăvitul pe drum mi-a creat un fel de stres la început, pentru că indiferent cât de grav, sau mai puțin grav m-aș fi îmbolnăvit, ar fi fost un disconfort semnificativ la mersul pe motocicletă. Trebuia să am mare grijă cu orice ar fi însemnat un risc de îmbolnăvire.
Dimineață m-am trezit foarte bine dispus, mai ales că urma să fie o zi de pauză în care aveam de gând să văd celebrele catedrale de marmură. Niște formațiuni calcaroase săpate de vânt și apă în malul lacului, care aveau tavanul ca niște bolți de catedrala.
Ies pe stradă și mă îndrept nerăbdător către portul improvizat de pe marginea lacului și la mai puțîn de 10 pași dau peste Dinescu. Pe antena parabolică din fața unei biserici era pictat Mircea Dinescu și aș putea să jur că era el. Nu semăna deloc a popă și avea aceeași atitudine de moșier rasat. Pictorul l-a nimerit perfect pe poetul nostru, iar preotul care bănuiesc că ar fi trebuit să fie reprezentat in pictura de pe antenă ar fi fost cu adevărat invidios pe viața marelui nostru poet. Amuzat de treaba asta îmi continui drumul către port gândindu-mă că am început ziua exact ca o poezie de … Dinescu
Dacă în lumea civilizată și aici mă refer la Europa, atunci când vrei să vizitezi un monument natural arhicunoscut te duci la o caserie de unde îți iei un bilet, pe Careterra Austral lucrurile steau altfel. Ca să văd Catedral de Marmol trebuia să îmi cumpăr un loc într-o barcă de la unul din cei care dețineau bărci și făceau astfel de tururi. Fiecare barcagiu avea câte o căsuța de lemn de maxim 8 metri pătrați, așezată în rând de-a lungul unei străzi care se termina tocmai în lac. Acolo un angajat îți vindea locul în barcă și te îmbrăca într-o pelerină peste care era obligatoriu să îți pui și o vestă de salvare.
Am ales una din căsuțe după limba vorbită cum s-ar zice. Adică a fost singurul loc unde se vorbea Engleză și am putut să mă mă înțeleg cu tipa care mi-a vândut turul. Aceeași tipa urma să mă ajute cu cazarea din ziua următoare și se vedea de la o poștă că mai lucrase cu turiști știind exact ce căutam. Eram nerăbdător să văd ‘’Catedralele de Marmură’’ știind că sunt un monument natural foarte cunoscut și apreciat în toată lumea, dar destul de greu accesibil.
Lacul General Carrera este cel mai mare lac cu apă dulce de pe tot continentul Sud American și e împărțit de două țări, Argentina și Chile care de altfel de-a lungul frontierei lor s-au tot certat pentru teritorii.
Călătoria pe apă până la locul unde s-au format aceste ‘’Catedrale de Marmură’’ nu a fost una lungă, dar a fost plină de adrenalină din cauza vitezei și cred că asta făcea parte din planul celor care au organizat turul. Cupolele catedralelor au apărut imediat ce ne-am apropiat de țărmul stâncos al lacului și în momentul ăla toată lumea ca la comandă, a scos telefoanele mobile și aparatele de fotografiat.
Catedralele de marmură sunt un adevărat spectacol al naturii și imaginile spectaculoase pe care le oferă au făcut demult înconjurul lumii. Ce mi s-a părut mie interesant a fost interpretarea ghidului care explica destul de bine tot ce vedeam, iar pentru că eram singurul din barcă care nu formam un cuplu cu cineva, m-a luat sub aripa lui și îmi tot arăta… ‘’Uite acolo vezi cum se formează un cap de câine, dincolo e o broască, … ‘’ , aveam noroc, pentru că beneficiam de experiența ghidului, fără să mă chinui să deslușesc din prima imagini formate din fantezie și imaginație.
Apa de un turcoaz deschis, se reflectă în pereții catedralei și puteam să văd totul foarte clar sub barcă, iar senzația de plutire a bărcii mi-a dat un sentimentul că pluteam între două lumi care îmi erau accesibile.
Tavanele catedralelor treceau de la nuanțe de crem înspre nuanțe de gri, dând impresia de volume nebănuite de la o distanță de doar câți metri.
Era un moment în care puteai spune foarte ușor că visezi cu ochii deschiși, iar că să te convingi, trebuia doar să întinzi mâna și să atingi pereții de marmură.
Nu știu cât timp am stat plutind din peștera în peștera, dar știu că m-a trezit la realitate o voce … ‘’ Can you please do a photo for us? ‘’ care mă ruga să fac o fotografie unui cuplu din Israel.
Am pornit înapoi spre port cu o viteză care te făcea să e ții bine de scaunul din barcă și atunci am înțeles care era rostul pelerinelor de ploaie. La viteza aia nu cred că era cineva care să nu fie stropit cu apă venită din siajul bărcii. Dar a fost distractiv.
Era o zi de pauză și plănuisem să nu fac nimic, adică să stau și să zac la terasa singurului bar mai răsărit din tot portul, să mă bucur de soare și de locul în care eram.
E destul de complicat uneori să treci de la o stare în care ești tot timpul în alertă la una de relaxare, dar ziua în care am lenevit în Rio Tranquilo trecerea asta a fost într-o fracțiune de secundă, iar senzația de mulțumire și aș îndrăzni să zic fericire mă umplea pe dinăuntru. Eram exact acolo unde trebuia să fiu, în momentul în care trebuia să fiu.
De multe ori pe parcursul călătoriei mele, datorită faptului că eram mult timp singur, am avut momente de analiză lăuntrică O să râdeți dar mi-au trecut prin minte o grămadă de situații din trecutul meu, care la vremea lor mi-au provocat mult stres și uitându-mă înapoi la ele, de pe marginea unui lac din inima Patagoniei,… am început să râd. Doamne ce prost am fost!
M-a prins seara pe marginea lacului cu o bere neagră în mâna. Nu mă puteam desprinde de apusul ăla care mă hipnotiza în liniștea care era în jurul meu.
Am stat câteva ore bune și m-am uitat la o familie care avea o barcă și făcea ture pentru turiști. Erau toți acolo, de la cel mai mic la cel mai mare și participau toți chiar și numai prin prezența la micul business pe care îl aveau, adică o barcă. Am plecat spre cazare zâmbind, gândindu-mă cât de simplă este viata și cât de mult o complicăm.
Pornisem de dimineață bună din Rio Tranquilo și imaginile spectaculoase de pe marginea lacului nu mă lăsau să mă întind la drum, opream tot la 10 kilometrii pentru fotografii. La una din opriri am văzut că se apropie o altă motocicletă cu un cuplu, dar nu am văzut numărul de înmatriculare și nici nu aș fi bănuit niciodată vârstă celor doi.
”Hello neighbour’’ ( …salut vecine!), mi-a spus motociclistul ridicându-și viziera.
Când și-au dat căștile jos am rămas surprins, era un cuplu din Germania, el de 73 de ani și ea de 65, iar după mai multe fraze schimbate mi-au zis că sunt a doua oară veniți în America de Sud și făceau aproximativ același traseu pe care urma să-l fac eu, dar în sens invers.
Vă dați seama că atunci când am auzit ce vârstă aveau am rămas mult de uimire și i-am întrebat când au făcut prima dată traseul. Răspunsul a venit aproape pe loc însoțit de un zâmbet. ‘’ 15 years ago..’’. Am răspuns doar ‘’Woww’’ plin de admirație.
Călătoria mea nu a fost doar o plimbare interesantă și aventuroasă prin natură ci a fost de asemenea o experiență în care am întâlnit o grămadă de oameni.
Fiecare om cu care intri în contact îți lasă o impresie și faptul că ești singur te împinge să interacționezi destul de profund cu cei pe care îi întâlnești.
La cuplul pe care l-am întâlnit pe marginea Lacului General Carerra m-a impresionat faptul că, la vârstă lor erau acolo și îi vedeam fericiți și plini de energie. Adică oamenii ăștia, el la 73 și ea la 65, nu se plângeau că-i dor oasele și nici că au nu știu ce probleme de sănătate, iar pe fața lor se vedea clar că sunt fericiți.
Este evident că în mintea mea îi comparam cu oamenii de aceeași vârstă din România, când la aproape 50 de ani ești considerat deja bătrân. Dar aș vrea să văd un ‘’tinerel’’ la 32 de ani plin de poze cu motociclete pe Instagram, cum s-ar descurca în sălbăticia din Patagonia cu un pasager în spate.
Bătrânețea ține de spirit iar cei doi motocicliști mi-au dat așa un pic de aer în plămâni. Viitorul sună bine!
După întâlnirea cu cei doi am lăsat Lacul General Carrera în spate și am plecat spre unul din punctele aflate către finalul faimoasei Carretera Austral, despre care auzisem foarte puțin și care promitea să fie magic. Nu aveam de unde să știu că drumul urma să traca prin Rai.
E singurul cuvânt pe care îl consider cel mai potrivit, Rai.
Adică în concepția noastră, în rai sunt pajiști cu flori la poalele munților înalți cu vârfurile acoperite cu zăpadă, care strălucește în bătaia soarelui de pe un cer de un albastru intens… și aș putea continua la nesfârșit cu o descriere care s-ar potrivi de minune raiului.
Dar dacă adaug la descrierea asta și un drum pe care eu îl străbat calare pe Zebrache, atunci fără doar și poate pot spune că am călătorit prin raiul meu, așa mi-a fost toată ziua.
Am lăsat în spate și ultima intersecție în care o puteam lua înspre Argentina și din acel punct pe o distanță de aproximativ 130 de kilometrii, nu am întâlnit absolut nici o mașină și nu am văzut nici un om.
Drumul a început să fie străjuit de monoliți uriași de pe care curgea apă din cauza topirii zăpezilor. Văile adânci obturau razele soarelui și din deschiderea pe care am avut-o la începutul zilei, drumul mă ducea prin vai adânci în care se formaseră râuri uriașe. Zic uriașe pentru că le comparam cu dimensiunile pe care le știam eu din Europa, dar aici totul era parcă de 10 ori mai mare.
După 9 ore de mers într-un fel de Rai pentru mine, am ajuns la Tortel, un loc cu o particularitate aparte. În satul ăsta de pescari nu sunt străzi. Trebuia să îți lași mașina sau motocicleta într-o parcare la capătul satului și de acolo să mergi la pas pe niște pontoane din scândură, de pe care se putea ajunge la fiecare casă.
Abia când am văzut panoul de intrare în localitate mi-am dat seama cât îmi e de foame, mâncasem două batoane de Snickers toată ziua. Uitasem complet să mănânc, atât de frumos a fost.
Dar nu apuc bine să mă uit în jurul meu după un loc unde să găsesc ceva de mâncare, că mă trezesc abordat de o domnișoară care mi-a cerut o poză cu maimuța, maimuța fiind eu. Nu puteam să o refuz, mai ales când mi-a zis că sunt singurul român pe care l-a întâlnit în viața ei. Apoi m-am năpustit în prima băcănie pe care am văzut-o și m-am bucurat că am găsit o cutie de supă cu noodles.
Stând pe treptele din față băcăniei, spre deliciu copiilor cărora care le-am dat telefonul să îmi facă o fotografie, am încercat să fac un rezumat al zilei. Am plecat de la Catedrale și am trecut prin Raiul meu, iar apoi am ajuns într-un sat fără străzi. Asta e Patagonia!
…uitasem de Dinescu, da, l-am întâlnit și pe el 😉
Mai multe fotografii poți vedea aici
Urmărește episoadele pe Youtube
Leave a Reply