Printre fiordurile Patagoniei (11)
Intrarea în Portul Yungay a fost ca și cum m-am trezit brusc dintr-un somn liniștit. Drumul care mergea prin sălbăticia devenită realitatea cotidiană a făcut brusc la dreapta, iar imaginea clădirii din beton a avut un efect de găleată cu apă rece primită în față când îți este somnul mai dulce. Așa că am frânat brusc, ca atunci când vrei să te întorci înapoi într-un vis frumos și nu vrei să te trezești.
Nici eu nu mă așteptăm să am o asemenea reacție la vederea urmelor de civilizație și fiind luat pe nepregătite, încercam să îmi aduc aminte ce trebuie să fac, simțindu-mă căzut de pe o altă planetă.
Frâna mea nu a rămas neobservată și toată lumea care aștepta în portul mai mic decât un teren de handbal și-a întors privirea către mine.
Am oprit motocicleta, mi-am scos casca cu un zâmbet stingher și am încercat un ‘’Hello!’’ timid pe care mai degrabă l-am auzit doar eu. Apoi am intrat în clădirea portului să caut informații despre stadiul cursei mele.
Este știut că prin fiordurile din Patagonia se folosesc foarte des feriboturile pentru a asigura transportul și accesul pe anumite porțiuni de drum, dar din cauza vremii sau chiar din cauza faptului că în lunile de vară solicitările pot fi mari, se întâmplă să apară disfuncționalități în program.
Biletul îl luasem online și aveam o oarecare îngrijorare vis-a-vis de treaba asta, pentru că sistemul lor de cumpărat bilete online nu a fost exact ăla cu care eram obișnuit, dar până la ora plecării feribotului mai aveam suficient timp, iar pe panoul electronic din sala de așteptare a portului totul era conform programului.
Ca un Toma necredinciosul care după 11 zile de stat în sălbăticie nu are încredere în panoul electronic, întreb foarte amabil pe domnul de la ghișeu dacă totul este ok cu feribotul care trebuia să plece către Puerto Natales la ora 17. Bărbatul m-a luat imediat în primire, întrebându- mă dacă am rezervare și cu ce călătoresc. Deschid telefonul și îi arăt rezervarea din emailul primit de la la Crux Australis, compania care opera ruta de la Puerto Yungay către Puerto Natales și spre surprinderea mea îl văd imediat că răsfoiește câteva foi găsindu-mi numele și rezervarea. Apoi cu un zâmbet larg îmi spune ‘’Todo bien siqnor, tu tienes confirmation d’embarca’’ , adică ”Totul e bine domnule aveți confirmarea de îmbarcare”.
Haleluia! Cuvintele astea ‘’Todo bien’’ au reușit să îmi dea o stare de relaxare și am început să îmi arunc privirea prin portul în care trebuia să îmi pierd vremea preț de câteva ore.
Eram pe drum de 12 zile, dar recunosc cu mâna pe inima că în toate aceste 12 zile am fost constant cu garda sus.
De când am aterizat în Santiago de Chile, aproape în fiecare zi ceva nu a mers conform planului și am avut o grămadă de peripeții.
Am dat peste o grevă în portul din care mi-am ridicat motocicleta și am avut noroc cu Lorena, gazda mea din San Antonio, că s-a dat drept avocat și am reușit în final să o iau cu doar 2 zile întârziere.
N-am avut adaptor de priză pentru Chile și când am vrut să îmi cumpăr bilet de feribot online, nu reușeam nici în ruptul capului să bag încărcătorul de la laptop în priză, găurile de la prizele din Chile fiind mai mici în diametru decât cele din Europa. Bineînțeles că nu am stat cu mâinile în sân și am demontat priza din perete, iar cu briceagul am încercat să lărgesc găurile, doar că priza era din ebonită și nu mergea atât de ușor, iar încercarea mea făcea un zgomot de aveai impresia că o armata de șobolani s-au apucat de ros cabana din lemn în care era pensiunea.
În final am pus mâna pe telefon și am apelat la Îngerul Păzitor, care mi-a făcut rezervarea la feribot.
În primii 30 de kilometrii de pe Carretera Austral am tras o trântă stând pe loc și m-am ales cu o vânătaie pe tot piciorul, pe care o simțeam constant chiar dacă nu mă durea, iar în Puerto Rio Tranquilo am vrut să vizitez un sat părăsit cu niște epave, dar pentru că eram singurul care am vrut să vadă locul, barcagiul a renunțat la traseul respectiv.
Plănuisem să mă duc până la Villa O’Higins, dar am prins singura zi fără ploaie în Tortel și am rămas acolo, dar asta ultima e de bine deci nu o mai punem la socoteală.
În concluzie, în afară de faptul că ajunsesem la timp în capătul Carreterei Austral, nimic nu a fost exact ca planul de acasă și din cauza asta verificam de două ori orice informație sau lucru pe care trebuia să-l fac.
Era vital să prind feribotul ăsta la timp, pentru că următorul era după o săptămână și riscam să petrec Crăciunul pe vas, așa că văzându-mă cu motocicleta în port și biletele confirmate, mi-am făcut o cruce mare uitându-mă la cer și am spus cu ușurare “Doamne îți mulțumesc!’’, era o mare piatră de hotar.
Când m-am hotărât să plec spre capătul de jos al lumii, am încercat să nu fac public planul meu, încercând să evit orice energie negativă ar fi putut veni din exterior. Și să nu credeți vreo clipă că nu mi-a fost frică, ba mi-a fost maxim! Aveam de multe ori coșmaruri noaptea, sau mai rău, îmi imaginam tot felul de situații care ar putea să împiedice plecarea mea. Dar niciodată nu am fost îngrijorat despre ce s-ar putea întâmpla pe drum și asta confirmă faptul că cel mai greu pas dintr-o călătorie este primul.
Aveam convingerea că indiferent ce s-ar întâmpla, există întotdeauna o soluție și vorba pe care o spune-am de multe ori în glumă, ‘’O să fie cumva, pentru că niciodată nu a fost să nu fie cumva’’, începea să se adeverească pe deplin.
Carretera Austral a fost unul din cele 3 obiective principale pe care eu am vrut să le explorez și faptul că eram la finalul acestui drum faimos, mă făcea să am curaj că pot călători oriunde în lume simțindu-mă ca un învingător.
Cu sentimentul ăsta am ieșit din clădirea portului, îndreptându-mă către Zebrache care mă aștepta mândru și plin de noroi de parcă ar fi știut și el de marea noastră realizare.
Simțeam privirile curioase asupra mea și mai ales faptul că în port erau peste 10 motociclete care așteptau același feribot, mă făcea să bănuiesc că vor urma multe povești de călătorie, iar cel mai bun loc unde să începi poveștile nu este altul decât, cea mai apropiată cârciumă.
În Puerto Yungay sunt 2 clădiri, una din beton, oțel și sticlă, care este clădirea Autorității portuare și cealaltă așezată exact la polul opus, este o clădire de lemn care este o cârciumă, așa că hai la cârciumă.
În încăperea de 30 de metri pătrați era plin de lume și toți vorbeau în același timp, din cauza asta mi-au trebuit câteva secunde bune să înțeleg că domn în vârstă care strigă într-una ‘’Cabaleros’’ uitându-se la mine, voia defapt să mă întrebe ce doresc să cumpăr. Am arătat în grabă către o tavă cu empanadas care părea destul de proaspătă, iar apoi am cerut o cafea cu lapte.
Când mi-a cerut nota de plata am pufnit în râs, prețul era aproape 10 dolari, preț de Paris, dar cine naiba ar fi gătit și ar fi făcut comerț aici pentru mai puțin.
După ce și-a notat într-un caiet ce vânduse a început să îmi pună întrebări la foc automat. De unde vin, ce naționalitate sunt, unde mă duc, cu ce călătoresc, iar toate întrebările astea erau strigate în gura mare cu un zâmbet până la urechi. Când era rândul meu să răspund se făcea liniște, semn că toți erau curioși de povestea mea.
După câteva minute în care am fost descusut de tot ce voia cârciumarul să știe, am aflat și eu la rândul meu că în același birt mai sunt 2 francezi, un austriac, un belgian sfătos cu prietena lui din Noua Zeelandă, vreo 4 brazilieni, iar toți ăștia erau motocicliști. Ceilalți care așteptau feribotul, erau în mașini sau rulote, neavând nevoie să se adăpostească de ploaia de afară.
La un moment dat din spatele tejghelei s-a deschis o ușă și a intrat o doamnă care ținea în mâini o tavă aburindă, era soția cârciumarului. Cu un șorț de bucătărie la brâu și părul strâns la spate, a strigat și ea ceva în gura mare încercând să acopere vacarmul din cârciuma de lemn, dar singurul lucru pe care l-am înțeles a fost ”manzanas”, adică mere. Mirosul îmi era foarte cunoscut, așa că instant papilele mele gustative au prostit creierul să treacă peste rațiune și am dus mâna la portofel. Era prăjitură cu mere, exact cum o făcea mama acasă și mi-am luat două porții fără să mă uit la preț.
Văzând că ploaia s-a oprit, am ieșit din cârciumă cu prăjiturile în mâna ca să le mănânc în tihna pe un parapet de beton, aproape de locul unde îl parcasem pe Zebrache.
Unul din motocicliștii brazilieni s-a îndreptat către mine fiind curios cum mi-am transportat motocicleta în America de Sud și de acolo am început să povestim o grămadă de lucruri interesante despre călătoriile pe motocicletă. În câteva minute ni s-au alăturat și ceilalți, belgianul fiind cel mai vocal monopolizând discuția cu povești mai degrabă tehnice, care m-au plictisit imediat.
Probabil contrar despre ce ar crede unii, mie nu îmi place să povestesc la infinit despre motociclete, adică nu găsesc o plăcere extraordinară să fac filosofia unui rulment schimbat, sau al unei soluții tehnice mai deosebite. În schimb îmi place să ascult povești de călătorie în care motocicleta este partenerul de drum.
Pe când aveam de gând să mă retrag din grupul motocicliștilor adunați lângă motocicleta belgianului sfătos, toată atenția s-a îndreptat asupra unei mașini care intrase în port și pe care scria cât se poate de clar Carabineros de Chile.
După ce au oprit mașina fix în mijlocul parcării, s-au apucat de verificat actele tuturor mașinilor din port, iar mai apoi al motocicletelor si toți au început să își scoată de prin genți pașaportul, permisul, talonul și asigurarea.
Unul din polițiști care din comportament se părea că e șeful, analiza din priviri pe fiecare șofer sau motociclist și îi făcea apoi un semn subalternului, care la rândul lui verifica anumite acte la fiecare persoană ce avea să se îmbarce pe feribot. Pe motocicliști i-au luat în rând și fiecare era lângă motocicleta lui, eu eram penultimul iar după mine era austriacul cu o motocicletă Triumf.
Când au ajuns la mine pur și simplu m-au ignorat și au trecut mai departe la austriac, ultimul motociclist. Dau din umeri nedumerit uitându-mă la polițist și îl văd cum vine direct la mine în timp ce îmi arăta cu degetul steagul românesc lipit de motocicletă.
“You are from România, you are ok “ ( tu ești din România, tu ești ok )”
Mă băieți, știți cum m-am simțit? A nu știu câta oară în ziua aia am simțit zeci de perechi de ochi îndreptați asupra mea și nu m-am abținut sa fac o glumă uitându-mă la austriacul care era la mai puțin de 2 metri distanță.
’’ Even the chilian police said that Romanians are ok , why you did not let us to join Schengen?’’. (Chiar și poliția din Chile știe că românii sunt ok, de ce nu ne-ați lăsat intrăm în Schengen?)
Au urmat hohote de râs din partea tuturor, mai puțin a celor din Brazilia care n-au înțeles gluma. Apoi a urmat îmbarcarea și rând pe rând ne-au fost controlate de către unul din ofițerii de bord toate documentele primind un număr de scaun. Practic o parte a feribotului era ca un vagon de tren cu scaune de clasa a-I-a de o parte și de alta a unui culoar, iar pe una din punțile inferioare era amenajată o sala de mese. Totul a decurs destul de rapid și eram mulțumit că am reușit să-l parchez pe Zebru în interiorul unui container, ferit de toată apa sărată a oceanului, dar și de ploaia care cu siguranță avea să ne însoțească pe parcursul drumului de aproape 2 zile.
Pentru mine era ceva nou să călătoresc cu feribotul pe o distanță atât de mare, aproape 800 de kilometrii, iar după ce mi-am luat în primire locul am ieșit pe puntea superioară să admir peisajul. Începusem să ne deplasăm de-a lungul țărmului iar fiordurile îmi dădeau impresia că alunec printre giganți, pentru că nu simțeam nici un fel de tangaj. Oriunde mă uitam îmi venea să fac o fotografie și fix în momentul în care începeam să prindem viteză a apărut un curcubeu de toată frumusețea.
Am băgat telefonul în buzunar, m-am uitat înapoi la micul port de unde plecasem și am spus cu voce tare. ‘’Bye bye Carreterra Austral, I hope I will see you again’’ .( La revedere Carretera Austral, sper că ne vom revedea) Primul meu mare obiectiv a fost îndeplinit și a fost magic.
Locul pe care îl primisem era la geam și după ce s-au ocupat toate locurile nimeni nu s-a așezat alături de mine, deci puteam liniștit să îmi pun la îndemâna toate lucrurile pe care le luasem în cabină și cel mai important era că puteam să dorm oarecum întins. În mai putin de 10 minute am adormit instantaneu.
În prima dimineață m-am trezit la ora 7 când majoritatea încă dormeau. Am profitat de ocazie și am fugit urgent la singurul dus funcțional de pe vas, iar în mai puțin de 15 minute eram deja pe puntea superioară a feribotului făcându-mi antrenamentul zilnic. De mai bine de un an aveam obiceiul de a face un mini antrenament de gimnastică în fiecare dimineață și am profitat de faptul că nu era nimeni pe punte.
Plănuisem să fac o grămadă de lucruri în orele care urmau să le petrec pe vas, dar parcă nu îmi venea să fac nimic. Stăteam întins pe puntea de sus și admiram toate crestele munților care ieșeau din apa Pacificului formând acele canale navigabile cu o priveliște în continuă mișcare. Era un spectacol foarte dinamic mai ales în momentul în care soarele reușea să găsească o fereastră printre nori, atunci totul era inundat în lumina și culoare, și cred că în orice moment al zilei puteai să vezi un curcubeu. Era că un fel de hipnoză care îți induce o stare de leneveală și somnolență.
Am crezut că numai eu am starea asta, dar uitându-mă în jurul meu i-am observat și pe ceilalți cum cădeau că muștele pe pardoseala punții de sus, mai ales în bătaia soarelui.
Fiind în zona australă soarele era foarte puternic și ardea, chiar dacă afară temperatura nu depășea 14-16 grade. Asta făcea ca puntea superioară a feribotului să se încălzească și atunci când te așezai pe ea era că o podea caldă, dar pe de altă parte razele soarelui îți ardeau pielea, așa nu prea puteai să sta neacoperit.
Una peste alta, prima parte a zilei a trecut într-un continuu sus – jos în care încercam să îmi găsesc locul și de fiecare dată când mă așezăm undeva mă lua somnul, deci adio planuri de a edita filme și fotografii făcute pentru a le posta pe social media.
Singurul eveniment notabil din prima jumătate a zilei, a fost oprirea în dreptul unei epave blocate pe Canalul Messier, unul din cele mai lungi fiorduri din lume, unde epava eșuată intenționat pe un banc de nisip, este astăzi o atracție pentru turiști și o țintă de antrenament pentru marina militară din Chile.
Uitându-mă ore în șir la nesfârșitele fiorduri în timp ce alunecam printre ele, gândul că văd cu ochii mei locuri pe unde probabil nu a pus nimeni piciorul vreodată m-a impresionat, iar pe când meditam în tihnă la treaba asta am ajuns în cea mai izolată localitate din Patagonia și tot odată una din cele mai izolate locuri de pe pământ, Puerto Eden.
M-am bucurat când mi s-a spus că am voie cobor de pe vas în micul port unde urmasii tribului Kaveskar încă se ocupau cu pescuitul, iar plimbarea pe pontoane era un bun prilej de a face mișcare. Am luat la pas grăbit insula știind că staționarea avea să fie pentru 30 de minute, dar după 250 de metri ajunsesem deja la capătul pontoanelor.
Puerto Eden este și azi în top 3 locuri din lume unde plouă cel mai mult dar și de această dată eu am prins soare și cer senin, iar în gândul meu făceam glume că sunt omul ce aduce soarele.
Vizita în micul sat de pescari cu 150 de locuitori a reușit să mă scoată din starea de amorțeală în care îmi petrecusem cea mai mare zilei și odată ce am urcat înapoi pe feribot, am încercat să văd ce fac ceilalți turiști, având de gând să socializez cu cineva.
Primul de care am dat a fost belgianul sfătos care după câteva amabilități a început să îmi povestească cum a demontat nu știu ce piesă de la motocicletă. M-a luat cu transpirații când mă gândeam că trebuie să-l ascult, dar spre norocul meu s-a apropiat de mine o doamnă care fără nici o introducere mi-a zis : ‘’I’ve been în România’’ ( am fost în România). M-a captat imediat și l-am lăsat pe belgian fără audiență în mai puțîn de 10 secunde.
Ettiene, o profesoară pentru profesori, da exact așa mi-a explicat că e Job-ul ei, este o minune de femeie la 59 de ani care făcea Careterra Austral pe bicicletă. Tot ea a făcut și turul României pe bicicletă.
Din poveștile ei mi-am dat seama că formase sute de profesori în cariera ei și își povestea întâmplările cu o sinceritate debordantă care te cucerea imediat.
Am întrebat-o dacă nu îi e frică să meargă singură pe bicicletă atâta drum. Mi-a dat un răspuns care m-a dat pe spate : ” I got from life the most beautiful moments you could get, nobody and nothing can take that from me” (Am luat de la viață cele mai frumoase momente pe care le poți avea, nimeni și nimic nu poate să îmi ia asta) .
Când a văzut că am rămas cu gură căscată, a izbucnit în râs și a continuat ”Of course I’m scared sometimes, but not scared enough to stop doing what i love the most” ( bineînțeles că îmi e frică, dar nu suficient încât să mă opresc din ce îmi place cel mai mult) .
Cred că am băut cu franțuzoaica mai mult de 3 cafele toată după amiaza și după ce am pus la mijloc un pachet de biscuiți cu ciocolată pe care îl țineam pentru zile negre, ni s-a alăturat și o tipă tare simpatică din Germania.
Helga, o studentă în Santiago dar originară din Munich, Germania, care vorbea o spaniolă impecabilă că nu aș fi crezut în veci că e nemțoaică, m-a impresionat când mi-a spus că nu a fost acasă de 3 ani și că lucrează din loc în loc pe timpul vacanțelor, că să călătorească. Am întrebat-o cum își găsește de lucru. Mi-a răspuns simplu ”I put în my CV all my travels and when they see it, everybody want’s me” ( Îmi pun în Cv-ul meu toate călătoriile și când patronii le văd, toți mă vor angajatul lor) .E clar că orice angajator își dorește angajați flexibili și adaptabili și asta se învață mai ales în călătorii.
Ca român în Chile ești un răsfățat, doar trebuie să deschizi gura și să spui de unde ești. România a primit azilanți Chilieni care au fost foarte bine tratați, iar vestea că românii au ajutat chilienii în trecut este un lucru foarte bine cunoscut de descendenții foștilor azilanți.
Treaba asta s-a confirmat în cantina de pe feribot când bucătarul a aflat de unde sunt, porția mea de mâncare devenind mult mai consistentă. De câte ori mergeam să îmi iau tava, bucătarul spunea ” Aaaa România” și mesteca de 3 ori mai bine în oală să îmi dea mai multă carne și chiar dacă mâncarea nu a fost cea mai ‘’extraordinară din lume’’ am apreciat întotdeauna efortul lui.
Lovitura de grație am primit-o în schimb de la o italiancă ursuză, care se certa într-una cu prietenul ei și stătea exact în fața mea. Nu am înțeles de ce se certau, dar cred că într-o singură zi și-au adresat expresia ‘’Va fan culo’’ de sute ori unul altuia, probabil bazându-se pe faptul că nimeni nu-i înțelegea, dar oricum se vedea de la distanță că cei doi mai aveau puțin și se aruncau în apă unul pe altul. Bineînțeles că cearta lor nu a încetat odată cu căderea nopții și în timp ce dormeam m-am trezit brusc cu spătarul scaunului din față la zece centimetri de nasul meu. Italianca sărise pe prietenul ei și ii căra pumni pe întuneric.
Norocul meu a fost că îmi sprijinisem piciorul pe spătarul cu pricina și l-am oprit într-o poziție tare ciudată gen ‘’genunchii la piept” dar cu capul în jos. Fiind piciorul cu vânătaia de la singura căzătură de pe drum am gemut de durere trezindu-mă din somn. Atunci iubăreții italieni s-au potolit.
A doua zi dimineață m-am trezit înainte de 7, am profitat din nou de faptul că toată lumea dormea și în drum spre dușul mult dorit am aruncat o privire pe locurile din fața mea, era doar ea, italianca, iar el dispăruse.
În timp ce eram în cabina de dus am început să râd de unul singur gândindu-mă că, din dragoste ieși oricum cu capul spart, chiar dacă participi sau nu participi, iar apoi am ieșit pe puntea de sus să îmi fac exercițiile și m-am bucurat de soare.
După foarte sumarul mic dejun îmbunătățit de mine cu ultima conservă de ton pe care o mai aveam, am rămas pe punte bucurându-mă de delfinii care se jucau în siajul feribotului, iar mai apoi a început spectacolul strâmtorilor prin care treceam.
Canalul navigabil se îngusta atât de mult încât distanța până la țărm nu era mai mare de 20 de metri, iar pe un monitor aflat în cabină se vedea traseul care trebuia parcurs. Din ce se vedea pe monitor urma să ajungem destul de devreme în Puerto Natales, având timp suficient să mă cazez și să dau o tură în orașul despre care auzisem numai în ‘’Toate pânzele sus’’.
Imediat după prânz am intrat într-o zonă mult mai deschisă, unde nu se mai vedeau fiorduri și navigam în linie dreptă spre port. Am început din timp să îmi strâng lucrurile fiind nerăbdător să mă urc din nou în șeaua lui Zebrache.
Călătoria pe apă a fost total altfel decât am crezut că o să fie și chiar dacă nu am reușit mai deloc să pregătesc material pentru social media, măcar m-am odihnit și am cunoscut oamenii de pe drum.
În drum spre containerul unde era parcat Zebrache l-am observat pe iubitul italiencei, era viu. M-am bucurat, credeam că l-a aruncat peste bord.
Bienvenidos a Puerto Natales!
Leave a Reply