De la albastru la turcoaz pe motocicletă (12)
Când feribotul a început să se apropie de țărm încercam să deslușesc locul de unde urma sa îmi continui drumul meu către Țara de Foc si eram foarte nerăbdător sa o iau din nou pe drum calare pe Zebrache. Dar înainte să pornesc spre Sud către capătul pământului, doream să văd un loc care din poveștile altora părea desprins din alta lume, Masivul Torres del Paine.
Cred că am fost ultimul care am debarcat și am avut timp să îmi iau rămas bun de la câțiva dintre călătorii cu care am venit în contact. Cu unii dintre ei urma să mă mai intersectez pe parcursul meu către Sud și asta nu e de mirare pentru că de obicei cam toți cei care explorează Patagonia au în plan să meargă până la capătul lumii.
Îmi rezervasem o cazare prin Booking și am rămas surprins cât de scumpe sunt cazările, adică se apropiau foarte tare de 30 de eur pe noapte, pentru o cameră fără toaletă și nu am stat prea mult să mă gândesc la asta, pentru că oricum aveam de gând să stau doar 2 nopți, iar în ziua dintre ele voiam să explorez parcul național .
Chiar dacă am încercat să țin pe parcursul călătoriei mele două direcții clare, în prima parte înspre Sud iar în partea a doua înspre Nord, m-am abătut de la drum de multe ori pentru a vizita locuri faimoase dar și interesante. Așa era Torres del Paine, un masiv muntos cu o grămadă de ghețari și vârfuri acoperite de zăpadă, care se înălțau până la peste 3000 de metrii, aflat la 130 de kilometri înspre Nord de Puerto Natales.
Văzusem fotografii din parcul național și aflasem că are o suprafață 180 000 de hectare, dar îmi venea greu să îmi imaginez imensitatea care stătea în spatele cifrelor. Aveam deja un traseu încărcat pe navigație de aproape 300 de km, din care peste 150 de km era macadam în interiorul parcului, așa că hotărâsem din start că pentru a vedea Torres del Paine e nevoie de o zi întreagă.
Când în sfârșit m-am dat jos de pe feribot am oprit să văd dacă nu cumva uitasem ceva de luat din cabină, obicei care avea să mă urmărească tot timpul, din cauza pățaniei pe care am avut-o când mi-am uitat cardul bancar la bordelul unde nimerisem din greșeala. Dar în același timp am putut să îmi trag sufletul și fără grabă să mă uit puțin în jur, că să înțeleg și eu ce e cu Puerto Natales ăsta.
Toate străzile erau din beton, așezate paralel și perpendicular unele pe altele, casele erau în proporție de 90% din lemn pe un singur nivel, iar care aveau un etaj se vedea de la distanță că era casa unor oameni mai înstăriți.
Nu știu de ce mă așteptam ca totul să arate mai rău adică mai slab dezvoltat în partea aia de lume, dar înafară de câteva particularități specifice zonei, erau prezente toate semnele civilizației moderne, banca, un mic mall cu câteva magazine, străzi comerciale pline de restaurante și magazine cu suveniruri, deci Puerto Natales era un oraș relativ modern cu de toate.
Una din particularitățile care mi-a plăcut mult și pe care am cam întâlnit-o peste tot în America de Sud a fost faptul că magazinele erau la stradă și micul mall era defapt o curte interioară a unei clădiri mai răsărite, unde nu erau mai mult de 6 magazine.
Am găsit destul de repede adresa unde aveam să înnoptez, iar în loc de gazdă am dat de un american care avea și el o camera acolo, el făcea excursii de o zi cu bicicleta în parcurile naționale care înconjoară Puerto Natales.
Americanul știa de la gazdă că urma să vin și m-a condus direct în camera care îmi era destinată. În scurta conversație pe care am avut-o mi-a spus că e plecat de acasă de 4 luni și călătorea în sens invers mie, adică el era în drum spre Nord, venind din Ushuaia. Era de profesie videograf și făcea tot felul de montaje video pentru clienții lui din online.
Întotdeauna i-am admirat pe bicicliștii de cursa lungă și am stat mai bine de 20 de minute să-i ascult povestea americanului. Nu l-am întrebat de ce e singur pentru că nu voiam să lungesc discuția prea mult, mai ales că aveam o foame de lup și eram foarte curios să iau la pas orașul.
Puerto Natales e un oraș cald, adică îți merge imediat la suflet. Lipsa clădirilor înalte îi dă aerul unui sătuc mai mare și oamenii se salută între ei peste tot. În mai puțin de 10 minute am ajuns în centru și m-am băgat în primul fast food care avea poze mai atrăgătoare lipite pe geam. Era plin de turiști și cam toată lumea își dădea comanda în limba engleză.
Când mi-a venit rândul am cerut ‘’Mui Grande burger con todo’’, stârnind o grămadă de zâmbete în jurul meu, iar vânzătoarea care era și bucătăreasă, m-a întrebat când am sosit în oraș, dându-mi destul de repede farfuria plină cu un burger de vită imens. Probabil bănuia că am ajuns cu feribotul pe care mâncarea nu a strălucit deloc.
Era trecut de 8 seara și din cauză că eram în zona australă soarele era încă foarte fierbinte pe cer deși temperatura nu depășea 12 grade celsius, așa că după o masă copioasă am pornit să explorez orașul.
În câteva zile urma să fie Crăciunul, iar orașul era plin de lume și culoare. Aproape fiecare magazin avea o boxă în fața ușii și urla muzica frate, ca la balamuc.
Vezi video aici : Instagram , Facebook si Tik Tok
Muzica latino amestecată cu cântecele de Crăciun peste care mai adaug vânzoleala, făcea ca centrul orașului să fie un fel de Babilon dar într-un mod plăcut și interesant, captându-mi atenția în permanentă. Dar la toate astea cred că pot adăuga și bucuria mea că am scăpat într-un final de călătoria care parcă nu se mai termina, de pe feribot.
După mai bine de o oră lălăind pe străzile orașului m-am îndreptat către cazare, a doua zi urmând să mă trezesc devreme.
Dimineața americanul meu era deja treaz și pe când am intrat tiptil în bucătăria casei crezând că doarme, el era acolo făcând micul dejun pentru amândoi. Eram deja obișnuit cu stilul cazărilor din America de Sud unde de fiecare dată dai de ceva diferit, deci nu am rămas foarte surprins când am aflat că gazda făcuse cumpărături pe care le-a lăsat în frigider și de acolo fiecare era liber să își gătească cum dorește. Am mulțumit de masă și dacă omleta mi-a fost deja făcută, am spălat eu toate vasele iar la ora 8 eram deja pe drum către parcul național.
Trei luni de zile a durat documentarea pentru călătoria mea iar în ultima lună cred că am stat mai bine de 8 ore pe zi în fața calculatorului. În prima fază am stabilit punctele de interes, iar în partea a doua am căutat traseul care să lege aceste puncte în așa fel încât să păstrez direcția dorită, Sud și apoi Nord.
Aveam pe navigație tot traseul și mai mult decât atât, aveam marcate chiar și punctele unde sunt cele mai spectaculoase priveliști. Toată documentarea asta a fost pentru mine extrem de importantă și chiar dacă au mai intervenit schimbări având un traseu relativ planificat , timpul salvat și informațiile știute de acasă mi-au folosit enorm.
Drumul din Puerto Natales până la intrarea în Parcul Național a fost mai mult decât foarte bun și în mai puțin de 130 de km am intrat în parc.
Fotografiile pe care le vazuzsem până atunci erau de-a dreptul fantastice și cu toată sinceritatea o spun că nu îmi venea să cred ochilor că eu eram în momentul ăla acolo. Nici nu are rost să povestesc de sentimentele și senzațiile care m-au lovit când m-am văzut fizic în locurile alea, totul fiind de o intensitate maximă și continuă uimire.
Ca în orice parc național există o intrare și exista un bilet care trebuia plătit. Am oprit motocicleta în fața unei bariere și am intrat în clădirea care arăta ca fiind destul de nouă, unde se vedeau clar ghișeele de unde se pot cumpăra bilete. Erau închise, se apropia Crăciunul iar programul special intrase în vigoare. În schimb un tânăr în uniformă de ranger a început să îmi explice că pot să îmi cumpăr bilet online, începând să mă ajute să găsesc rețeaua de Wifi.
După mai bine de 5 minute în care am tot încercat să mă conectez la internet asistat de tânărul ranger, îl văd că se întoarce către mine și mă întreabă ‘’Where are you from? ‘’, îi răspund cu naturalețe ‘’ From Romania’’, deja eram obișnuit ca lumea să fie curioasă de unde vin . Îl văd pe ranger că pornește hotărât către ieșire spunându-mi hotărât ‘’Follow me sir!’’ . Iese din clădire și merge glonț la barieră, apoi îmi întinde mâna în semn de prietenie și îmi spune ‘’We are pleased to have a guest from România, you are free to visit Torre del Paine Național Park ‘’ și îmi ridică bariera.
M-am uitat la el încurcat, dar în același timp nu am stat să se gândească de două ori, am sărit pe motocicletă și am tras de gaz intrând pe drumul de macadam care avea să mă ducă pe un tărâm de poveste.
Nu are rost să va dau cifre despre câți ghețari și câte lacuri sunt în Torres del Paine, pentru că mai important decât asta a fost senzația pe care am avut-o străbătând călare pe Zebru drumul absolut pustiu, într-un peisaj care ducea mai degrabă a vis decât a realitate.
Tabloul prin care mergeam era dominat de nuanțe de culori. Un albastru intens al cerului se oglindea într- un turcoaz al lacurilor, care te hipnotiza, iar între ele liniile frânte formate din crestele munților erau întrerupte doar de un cristal al ghețarilor. Si in tot tabloul asta era un drum pe care eu aveam de mers cu motocicleta.
Prima dată când am văzut un guanaco am oprit de parcă am văzut un dinozaur, îmi tremura mâna pe telefon fiindu-mi frică să nu îl sperii și să fugă , iar mai apoi uimire totală, păsările flamingo. Eram într-o pictură cu niște munți incredibil de frumoși, un lac cu păsări flamingo și o motocicletă. Era cel mai fantastic peisaj pe care eu îl văzuse vreodată. Am zis și atunci, așa cum aveam să mai spun de atâtea ori în lunile care au urmat ‘’Doamne îți mulțumesc!’’ … mi se părea ireal.
Mi-au trebuit câteva minute bune să îmi revin, trecusem prin atâtea încercări în ultimii doi ani încât visul că într-o bună zi voi vedea frumusețile pământului, devenise mai degrabă o poveste expirată decât un fapt. În sutele de ore petrecute în America pe motocicletă mi-am recunoscut de foarte multe ori faptul că, făcusem o prostie că nu am început să călătoresc mai devreme și tot odată mi-am reproșat foarte ferm faptul că, am rămas ancorat intr-o situație/ bulă în care am fost influențat de mediocritatea și prefăcătoria celor din jurul meu. Acum, când eram față în față cu visele mele călărindu-l la propriu pe Zebru prin locurile pe care eu le văzusem numai în fotografii și păreau imposibil de atins , eram de-a dreptul șocat. Mi s-au împlinit visele.
Am oprit, eram într-un vârf de pantă iar în fața mea era ditamai masivul de stâncă. Drumul cobora către un lac din care pleca vertical muntele și de pe creasta lui 3 ghețari își atârnau limbile de parcă vroiau să mă provoace. Odată ce am oprit motorul a fost o liniște care mi se părea ireală, iar la primul pas pietrele de sub cizmă au scrâșnit atât de tare încât involuntar am încercat să nu pășesc atât de ferm, mi se părea ireal.
Vezi video aici : Instagram , Facebook si Tik Tok
Am scos aparatul de fotografiat și incercam disperat să cuprind totul în cadru, dar era aproape imposibil, n-ai cum să aduni atâta frumusețe într-un cadru.
După mai bine de 15 minute în care m-am așezat pe o piatră uitându-mă mut de uimire la tot ce era în fața mea, am pornit din nou. Au urmat cascade, drumuri pe marginea lacurilor, zeci de poduri peste râuri turcoaz și așa am ținut-o ore în șir.
Nu mi-am dat seama cum a trecut timpul, senzația de foame fiind cea care m-a scos din starea de transă. Plutisem împreună cu Zebru mai bine de 5 ore printr-un tărâm de vis.
La ultimul pod am oprit și mi-am mâncat prânzul cu cea mai frumoasă priveliște din lume și probabil din cauza asta, cele 2 mere și un pachet de biscuiți mi s-au părut un meniu deosebit de gustos.
Am ieșit din parc pe un drum drept și plat care străbătea un platou imens , iar în oglinda retrovizoare vedeam imaginea masivului ca un fel de bibelou așezat pe o masă străbătută de fire de apă, era ireal de frumos.
Când drumul a început să serpuiască, la ultimul loc de unde se mai putea vedea Torres del Paine am oprit, eram atât de încărcat de emoție și de bucurie, că eu care am visat aproape toată viața să ajung acolo, am reușit în final să îmi împlinesc visul, iar când mi-am adus aminte și că fiind român nu am plătit nimic, am cântat vesel imnul României într-o variantă mai altfel.
În drumul meu înapoi spre Puerto Natales mai aveam ceva interesant de văzut, un loc unde au trăit indigenii Tehuelces cu 400 de ani înainte ca aceste locuri să fie colonizate de către europeni, o peșteră la baza unui munte.
La fel ca peste tot am fost maimuța din peisaj și toată lumea din parcarea locului unde se vindeau biletele de intrare și-a făcut fotografii cu motocicleta și cu mine, iar după scurta ședința foto unul din rangeri s-a oferit să îmi țină casca și geaca în biroul lui, în timp ce eu am mers să văd peștera.
Am luat la pas cărarea care a intrat în peșteră și din nou pentru a nu știu câta oară am exclamat în ziua aia ‘’Pfff ce mare e!’’ , iar apoi privirea mi-a fost atrasă de o statuetă care era o reproducere a unei specii de urs ce a trăit pe vremurile acelea. Mi-am făcut și eu poză cu ursul ca să nu fiu singurul animal fotografiat în ziua aia și am pornit în trombă către Puerto Natales.
Era 20 Decembrie, eram foarte bine în programul de mers și mai aveam până la capătul lumii, adică în Ushuaia, 750 de km.
În cele 3 luni din America de Sud am avut ca target 3 obiective principale. Carretera Austral pe care deja o făcusem, Ushuaia unde urma să ajung în următoarele zile și Salar de Uyuni, care la vremea respectivă era totuși un obiectiv încă îndepărtat. Dar faptul că eram atât de aproape de Ushuaia m-a făcut să mă gândesc că aș putea face toată distanța într-o singură zi. Știam că trebuia să trec un punct de frontieră și mai știam că trebuia să trec Strâmtoarea Magelan în Țara de Foc, dar gândul că aș putea ajunge acolo înainte de Crăciun și aș putea face Crăciunul în cel mai sudic punct al globului nu îmi dădea pace. Inițial plănuisem să mă duc până în Punta Arenas și de acolo să iau un feribot către Țara de Foc, dar parcă 250 de km erau prea puțini de făcut într-o singură zi pe un drum din beton care străbătea un teren complet plat și nepopulat.
Cu gândul ăsta am ajuns înapoi la americanul meu pe care l-am găsit uitându-se plictisit la televizor. Cumpărasem 2 beri mici de la magazinul de peste drum iar una i-am întins-o lui. După ce mi-a mulțumit zâmbind, m-a întrebat ‘’How was your day ?’’
Am băut însetat o gură de bere și i-am răspuns:
‘’Literally like a dream’’
*** pe canalele mele de Instagram, Facebook si TikTok există multe înregistrări video care urmăresc firul povestirilor mele. Mi-ar plăcea mult dacă v-ati abona la ele pentru ca in felul asta veți putea avea o idee mult mai realista despre întâmplările din călătoria mea. Va mulțumesc!
Albumul foto îl puteți găsi aici:
Leave a Reply