Până la capăt! (13)
Știți senzația aia când abia aștepți să te trezești din somn ca să înceapă ziua?
În urmă cu 16 zile aterizasem în Santiago fără să știu pe nimeni, iar dacă în primele zile mă comportam de parcă eram speriat de bombe fiind atent la orice lucru care mi se părea anormal, acum când deja aveam peste 3500 de kilometrii prin minunea asta de Patagonie, eram ca peștele în apă.
Ma simțeam atât de bine încât seara, mergeam la somn nerăbdător să treacă noaptea ca să înceapă cât se poate de repede o nouă zi cu o nouă aventură, iar sentimentul ăsta îl mai simțisem numai în copilărie când mă întorceam seara acasă de la joacă. Era comportamentul unui copil fericit scăpat într-un magazin de jucării, dar de data asta magazinul de jucării era lumea asta largă pe care eu o exploram cu o stare de bine continuă.
Așa am pornit în ziua aia spre Țara de Foc, cu optimism că pot ajunge până la capăt, deși planul era destul de ambițios având în vedere că în față erau 750 de km, iar la asta trebuia să adaug că aveam de trecut Strâmtoarea Magelan și un punct de trecere al frontierei dintre Argentina și Chile.
Îmi făcusem temele de acasă și îmi cam luam ‘’La revedere!’’ de la drumurile de macadam șerpuite prin pădurile Patagoniei, la fel și de la diferențe de nivel cu drumuri în vârf de ac care dădeau tot la 2 minute senzația de infarct. Urma un drum drept , sau cel puțin așa arăta pe hartă, iar din ce auzisem de la localnicii pe care i-am întrebat, asfaltul era bun.
La 7 fix ieșeam pe poarta casei unde de data asta americanul meu dormea și am avut o ușoară părere de rău că nu am avut timp să-i ascult mai bine povestea.
Oamenii de pe drum sunt una din surprizele călătoriei și de multe ori rămâi uimit peste ce povești dai. Așa am rămas impresionat de povestea profesoarei din Franța și studentei din Germania, iar în San Antonio mi-am făcut un prieten, Lorena, dar au mai fost mulți alții pe care i-am întâlnit și ascultat cu o mare plăcere în drumul meu.
Faptul că am călătorit singur m-a forțat să comunic cu cei pe care i-am întâlnit și dacă în momentul în care am aterizat în Santiago nu reușeam să pun cap la cap o frază în spaniolă, acum puteam să comunic destul de ușor, în plus de asta înțelegeam aproape tot ce mi se spunea.
Aveam noroc, drumul în fața mea era perfect iar ploaia mocănească care nu vroia să se oprească, mă făcea să conduc destul de încordat asfaltul fiind alunecos. Vitezometrul stătea aproape constant la 110km/h și urmăream tot timpul temperatura de afară.
Plecasem pe o temperatură de 13 grade dar oscila întruna. În 25 de kilometrii a scăzut la 8 grade și a urcat la 16 de două ori și m-am felicitat în gând că am ales unul din cele mai performante echipamente moto, care în ciuda variațiilor de temperatură, îmi dădea o stare de confort.
E greu de descris nimicul prin care treceam dar exact asta era, treceam printr-un mare nimic și bineînțeles că mintea îmi fugea la tot felul de gânduri pe zgomotul monoton și constant a lui Zebrache care mergea perfect.
Stresul, care este normal la începutul unei astfel de aventuri dispăruse și nu mă mai simțeam ca un străin în locurile alea. Eram de acolo, unul de-al lor care călătorea pe motocicletă. Îmi veneau în minte o grămadă de amintiri, în general legate de clipele în care visam să explorez America de Sud, iar faptul că acum eram în peisajul ăla călare pe Zebrache mi-a smuls un zâmbet de satisfacție, era total diferit față de cum mi-am imaginat.
Am întâlnit pe drum o grămadă de turme de oi cu celebri gauchos călare, erau imense și cred că erau mii de oi pentru că se întindeau pe mai bine de 200 – 300 de metri. Întâlnirile astea mă mai scoteau din monotonie și era un prilej ca să pornesc camera GoPro, după care trăgeam de accelerație și mergem mai departe.
După mai bine de 2 ore am dat de prima stație de benzină, a fost ca o oază în deșert, un loc unde am alimentat și am mâncat. Bineînțeles că din nou am fost foarte impresionat de căldura oamenilor, iar acum când scriu mă gândesc că deschiderea asta a lor putea să fie și din cauza faptului că nu întâlnești foarte mulți oameni pe parcursul unei zile, iar atunci când ai prilejul să comunici cu cineva, o faci cu mare drag.
Diferența de amabilitate dintre Europa și America de Sud este imensă și cred că ne-ar prinde și nouă bine câteva clipe de singurătate, că poate ne mai revenim la normal.
După ce am alimentat în benzinărie am luat-o din nou la drum, mă apropiam de Strâmtoarea Magelan.
Mamăăăă ce senzație m-a cuprins când am văzut pe navigație cât de aproape eram și am oprit pentru o foarte scurtă pauză să mă dezmorțesc.
Am încercat să fac câțiva pași mai departe de drum, dar mi-au sărit imediat în ochi o grămadă de panouri care mă avertizau că urma să intru pe un câmp minat . Asta era tot ce îmi lipsea, am sărit înapoi pe drum și am stat cu spatele aproape lipit de motocicletă, știind că nu e de joacă cu așa ceva.
Eram foarte aproape de frontiera dintre Chile și Argentina, iar țările astea două sunt în teorie într-o permanentă stare de conflict și evident că o să va întrebați care este motivul. Ei bine aurul, acel mare nimic prin care treceam este plin de aur, iar cel care a început exploatarea aurului în acea zona nu este altcineva decât Iulius Popper, un român născut la București și un personaj foarte cunoscut în Țara de Foc, mult mai cunoscut decât în România.
Romanul nostru Iulius Popper a pus bazele administrative din Țara de Foc acum aproape 150 de ani, iar aventurile lui sunt binecunoscute în Argentina.
În timpul conflictelor dintre Chile și Argentina, amplasarea de mine pe câmp a fost o practică folosită de ambele tabere, asigurându-se în felul asta că acel teritoriu nu va fii folosit niciodată pentru o eventuală invazie, iar pe măsură ce timpul a trecut ambele tabere au uitat locul unde le-au amplasat, singura soluție pentru deminare fiind oile lăsate liber împreună cu guanaco sălbatic, care declanșau aceste mine.
Odată ce am intrat pe malul Strâmtorii Magelan a ieșit soarele și totul arăta altfel. Intrasem într-un sat părăsit care parcă era desprins din cărțile de istorie. Am oprit, iar din șosea se vedea epava unui vas eșuat pe malul Strâmtorii Magelan.
Era ceva nou pentru mine, iar dacă în Patagonia am rămas surprins de natura virgină, aici întâlneam localități părăsite care erau încremenite în timp, așa că m-am plimbat curios printre rămășițele epavei unde se vedea cât se poate de clar cazanul de aburi din sala motoarelor, timoneria, o parte din cală și mai ales lanțurile de ancorare.
Deja eram transpus în poveștile din ‘’Toate pânzele sus ‘’ și nu are rost să va zic din nou că eram ca un copil scăpat într-un magazin de jucării.
Despre feriboturile care traversau Strâmtoarea Magelan nu știam mare lucru, iar din informațiile pe care am reușit să le culeg de pe internet era prevăzut cât se poate de clar că pot fi întârzieri sau nerespectari de program, deci nu mi-am bătut capul să ajung la o ora fixă.
Ca de multe alte ori când lași grijile de o parte totul se rezolvă de la sine, așa a fost și când am ajuns la locul de trecere al Strâmtorii Magelan, tocmai se făcea îmbarcarea pe unul din feribot-uri și m-am îmbarcat aproape fără să mă opresc din mers, iar după 25 de minute am făcut primii metri în Țara de Foc.
Era ora 13:00 mai aveam încă 431 de kilometrii de făcut și o granița de trecut. Făcusem o distanță de peste 300 de kilometrii destul de repede, prinzând curaj că voi ajunge pe ziuă în Ushuaia, trecerea rapidă cu feribotul ridicându-mi moralul foarte sus.
Gândul că, cu foarte mulți ani în urmă citisem aventurile corabiei Speranța în Țara de Foc, iar eu eram tocmai acolo, îmi dădeau o mulțumire imensă. Recunosc că atunci, copil fiind, mi-am promis că mă voi duce într-o bună zi la capătul pământului, iar în naivitatea mea totul părea foarte ușor, dar faptul că eram atât de aproape să respect promisiunea făcută copilului din mine mi-a dat aripi.
Având starea asta de bine am ajuns foarte repede în frontieră, la chilieni mergând totul incredibil de ușor și în mai puțin de 5 minute am intrat în Argentina. Când vameșul argentinian m-a văzut pe motocicletă mi-a făcut semn să intru în față, totul părea să fie de partea mea în ziua aia, aveam noroc.
Aproape toți vameșii pe care i-am întâlnit au rămas surprinși de locul de unde veneam și tot la fel de surprinși erau și când le spuneam că, eu călătoresc singur. Cred că asta m-a avantajat, iar de cele mai multe ori încercau să mă ajute și să mă sfătuiască ce să fac în anumite situații, spunându-mi că sunt curajos.
Fiind prima frontieră pe care o treceam nu am băgat prea mult în seama observația despre curaj, luând-o mai degrabă că pe un gest de admirație, dar aveam să aflu mai târziu că America de Sud nu este chiar un parc liniștit prin care să te plimbi, iar curajul este un ingredient esențial.
În 20 de minute eram deja ieșit din vama argentiniană și țin minte că am ieșit ca un glonț accelerând constant spre următoarea destinație, Ushuaia.
Avem nevoie de benzină și în față era Rio Grande, un oraș cu 90 000 de locuitori, în care trebuia neapărat să alimentez. Dar cea mai mare problemă pe care o aveam acum era că, nu aveam absolut nici un ban.
În Argentina situația economică este un dezastru de mulți ani, iar rata de schimb valutar este o adevărată ciudățenie. Dacă schimbi cash la una din casele de schimb, vei obține un curs de aproape 300% mai bun decât dacă, ai plăti cu cardul și schimbul valutar s-ar efectua online de către banca. Cursul cel bun se numește Blue Dollar , iar numele de Blue venea de la faptul că este permis de autorități. adică nu este black.
Veneam din Chile, aveam la mine dolari americani și oricât m-am uitat pe marginea drumului după o casă de schimb valutar la intrarea în Rio Grande, n-am reușit să găsesc una. Așa m-am trezit în fața unei benzinării cu becul de la benzină aprins și fără nici un pesos în buzunar.
M-am decis într-o fracțiune de secundă, nu avea rost să pierd timpul, eram la 200 de km de capătul pământului, al doilea obiectiv important din călătoria mea și emoțiile erau pe măsură. Nu mă mai interesa atât de mult dacă voi obține prețul la un litru de benzină de 3 ori mai scump, pentru cei 20 de litri de care aveam nevoie. Am intrat și am alimentat.
Am plătit cu cardul, dar tot ce a contat în acel moment a fost că eram din nou pe drum. Ploaia se oprise dar cerul era tot înnorat și deja mă apropiam de munții care străjuiesc Ushuaia, eram aproape de capătul pământului.
Dacă gândurile mele din acele momente ar fi putut fi auzite cred că ar fi produs un zgomot asurzitor în cască. Capătul pământului era o destinație mult dorită de mine și eram aproape acolo, dar niciodată nu mi-am imaginat cum e sa fii atât de aproape. Era o amestecătură de emoție și curiozitate care îmi dădea adrenalină la maxim, iar din cauza asta nici nu am băgat de seama că temperatura în Pasul Garibaldi care era trecătoarea spre locul mult dorit, era de 7 grade în plină vară.
Nu mai eram singur pe motocicletă, era cu mine Titus cel de 9 ani care citea primele cărți de călătorii, erau prietenii mei din copilărie cu care dezbăteam în scara blocului fiecare episod din serialul ‘’Toate pânzele sus’’, era studentul din mine care încă se gândea că poate într-o bună zi o să ajungă acolo, era emigrantul care a muncit 16 ore pe zi, cu gândul că toată munca grea se va termina și vor veni zile mai bune, era românul din mine cu steagul României pus pe motocicletă, care știa clar că țara lui nu e perfectă, dar o ducea ca pe o rană deschisă până la capătul pământului de parcă ar fi fost o cruce de care nu vrea să se lepede, iar la toate astea Dumnezeu făcuse în asa fel încât să am cu mine și un Înger Păzitor, care stătea cu sufletul la gură urmărindu-mi mișcările de pe GPS, știind că nu am semnal și cartelă de Argentina.
Cu ei, toți de mai sus, la ora 19:02 am ajuns la capătul pământului.
Tremuram, mă uitam absolut hipnotizat la poarta de intrare în oraș, pe care o văzusem de mii de ori în fotografii pe internet. Am mers și am atins-o ca și cum voiam să mă asigur că e reală, iar apoi, în fața lui Zebrache și în fața camerei care era pornită, am dansat.
Sunt convins că oricine trece o linie de sosire are și un sentiment de ușurare. Toată presiunea acumulată de ani de zile pe subiectul ăsta dispăruse în sfârșit. Timp de multă vreme atunci când cineva mă întreba ce îmi doresc cel mai mult și mai mult, le răspundeam că vreau să mă duc până la capătul pământului cu motocicleta, iar când cei din fața mea auzeau asta, fie îmi rădeau în nas fie îmi spuneau că sunt nebun.
La un moment dat s-a creeat o presiune, pentru că în interiorul meu știam că asta îmi este dorința cea mai mare și după un timp pur și simplu nu mai spuneam nimic ținând totul în mine. Așa că, atunci când am pus piciorul în Ushuaia am simțit și o mare ușurare.
In aproximativ 15 minute cât am stat la poarta de intrare a orașului, am asistat la finish-ul a 7 motocicliști, turci, olandezi, un spaniol și un croat. S-au oprit rând pe rând în fața porții și și-au lipit stick-erele pe cei doi stâlpi impunători ai intrării, apoi au plâns și au râs de fericire.
Multă lume m-a întrebat cum arată capătul pământului, ce e acolo, cum e lumea, dar dacă ar fi să pun cap la cap totul, visele mele de ani de zile, împreună cu experiențele trăite, aș putea să spun doar că ….
Ushuaia este locul unde au ajuns cei care s-au încăpățânat să meargă până la capăt ca să își găsească fericirea.
Până la capăt!
….apoi am întâlnit un localnic și l-am întrebat unde pot găsi o casă de schimb valutar, nu aveam nici un ban în buzunar. Mama lor de bani !
Leave a Reply