Ultimul pe lista lui Moș Crăciun (14)
‘’Tu ești din România! ‘’ ….’’Mă omule tu ești din BN!’’
Eram la un semafor în plin centru din Ushuaia și bărbatul de pe trotuar explodase în limba română la mai puțin de 2 metri de mine. Mă uităm la el și îmi venea să râd în hohote văzându-l cum țopăia înainte și înapoi pe trotuar, ca să se uite la numărul meu de înmatriculare, nevenindu-i să creadă că a dat de un român tocmai la capătul lumii.
“Salut, da, sunt din România, din Bistrița’’ i-am răspuns răzând, iar el într-un moment de maximă uimire ca am răspuns in limba română îmi pune mâna pe ghidon și îmi zice ‘’Mă omule stai, stai să vorbim !‘’.
Surprins de atitudinea lui i-am răspuns, ‘’Nu pot să stau pentru că sunt la semafor și sunt foarte grăbit să găsesc o casă de schimb valutar deschisă, că nu am absolut nici un ban’’
Cu un accent de București și un debit verbal demn de prezentator TV, omul îmi explică abia respirând unde este o casă de schimb, iar pe când să mai spună și altceva s-a făcut verde la semafor și am demarat.
Nu mi-aș fi imaginat niciodată că tocmai la capătul pământului voi găsi un trafic infernal și o stradă principala cu 2 benzi pe sens, deci eram într-un oraș în toată regula, cu trafic și tot tacâmul aferent.
Reușesc să ajung la recepția unui hotel unde toată lumea mi-a dat indicații că acolo se schimbă banii și în mai puțin de 3 minute un chinez care, după bancnotele prinse cu elastic mi-a adus aminte de bișnițarii noștri, îmi dădea acei mult doriți pesos argentinieni schimbați la un curs de Blue Dollar.
Pasul 2 a fost o cartelă de telefon, iar ca o informație utilă pentru cei care vor să meargă la capătul lumii, vă spun că am avut la mine tot timpul două telefoane. Unul cu abonament Vodafone, un Iphone pe care eu îl folosesc uzual fiind telefonul meu principal și un One plus , cu două cartele sim. În fiecare țară îmi cumpăram o cartelă prepay cu date pentru telefonul One plus, iar cu Iphone-ul mă conectam prin hot spot la datele cartelei prepay. Niciodată Iphone-ul nu a fost la vedere și oricine mă vedea că folosesc un telefon vedea defapt telefonul ieftin.
Toată imbârligătura asta avea un sens. Știam că este posibil ca să fiu atacat și jefuit, iar atunci ar fi luat telefonul ieftin. Tot așa aveam și două portofele, iar în unul din ele aveam o sumă mică de bani și 3 carduri expirate de luat ochii, iar în celălalt aveam restul de bani și era într-un buzunar ascuns din geacă, special creat pentru așa ceva. De multe ori am simțit ochi curioși îndreptându-se asupra mea, dar de fiecare dată am încercat să minimizez pe cât posibil eventualele pierderi.
După ce mi-am luat cartela de telefon am reușit să intru pe WhatsApp unde Îngerul Păzitor îmi transmisese deja 3 locații posibile unde aș putea dormi. Era aproape 9 seara și încă era ziua afară, așa că am profitat de lumină, iar în mai puțin de 25 de minute ajungeam la hotelul unde cu 30 de euro pe noapte am reușit să găsesc o camera dublă.
Eram la capătul pământului și aveam o stare de euforie greu de descris, iar după un dus și despachetat în viteză eram în centrul orașului luând un taxi comandat de recepția hotelului .
Aveam un chef nebun să sărbătoresc și mai ales să mănânc ceva. Făcusem în ziua aia 750 de km pe o vreme de parcă am trecut prin 4 anotimpuri și nu simțeam oboseala deloc, așa că am intrat intrat în primul local unde după ce am devorat o pizza, am început să trimit mesaje prietenilor. Eram în extaz.
Prevăzusem că voi ajunge în preajma Crăciunului la capătul pământului, dar nu m-aș fi așteptat să ajung atât de repede și uitându-mă în calendar m-am bucurat foarte tare că pot să stau de Crăciun liniștit, fără să fiu pe drumuri prin cine știe ce văgăună.
Ushuaia era aglomerată și plină de turiști și n-am simțit nici o clipă că aș fi singur în ajunul de Crăciun, iar a doua zi de dimineață după ce am mai schimbat încă o tură de `de dolari la un ghișeu de la Western Union, am pornit la explorat pe străzile celui mai sudic oraș din lume.
Cu aproximativ 80 000 de locuitori Ushuaia avea un aer de stațiune montană în timpul iernii, chiar dacă în momentul ăla era defapt mijlocul verii. Centrul orașului era o stradă lungă de aproximativ 2 kilometrii, San Martin str., unde erau dealtfel și cele mai multe magazine și restaurante. Era construită exact ca majoritatea orașelor pe care le văzusem și în Chile, cu străzi paralele și perpendiculare pe malul Canalului Beagle, iar cu timpul s-a extins pe panta muntelui care străjuiește canalul.
Recunosc că nu mi-am imaginat niciodată că la capătul pământului în cel mai sudic oraș de pe planetă o să găsesc un oraș care practic le are toate, linie de autobuz, parcări subterane, minimall-uri și multe alte elemente de infrastructura care te duc mai degrabă la un oraș prosper din Europa. Dar sincer să fiu nici nu mi-a displăcut pentru că fără să îmi dau seama mi-a fost oarecum dor de civilizație și intrând în prima cafenea care mi-a ieșit în cale, m-am delectat mai bine de o jumătate de ora cu un capucino și un tort de ciocolată, de parcă era prima dată în viața mea când savuram așa ceva. Apoi am intrat în magazinele de suveniruri și am fost absorbit de imensitatea de brelocuri sclipitoare care aveau inscripționate pe ele Bienvenidos a Fin del Mundo. Așa că primele ore din ziua mea liberă, au trecut extrem de repede încercând să mă reobișnuiesc cu civilizația.
După ce plecasem din San Antonio nu mai avusesem contact cu o asemenea aglomerare urbană, dar curios a fost faptul că nu mi-a displăcut treaba asta și nici nu am simțit lipsa agitației specifice orașelor aglomerate, iar când m-am izbit din nou de vibrația unui oraș în toată regula a fost ca un mic șoc.
Mă uitam minunat la tot felul de lucruri care îmi erau cunoscute, dar parcă nu mai erau din universul meu. Îmi găsisem pacea acolo pe Carretera Austral, singur printre văile adânci ale munților acoperiți de ghețari, iar cătunele întâlnite pe drum erau ca niște mici oaze binevenite în care făceam câte un popas. Era cât se poate de clar că începea să îmi placă mai mult sălbăticia naturii decât civilizația orașelor, adică era exact starea perfectă pentru cineva care vrea să exploreze lumea.
Când spui Argentina, automat te duce gândul la celebrele fripturi de vită după care toată lumea e inebunita și asta se vedea după numărul imens de restaurante pe care le găsea-i pe orice stradă din centrul orașului. Erau atât de multe încât nu nu mă puteam hotărâ în care să intru și am ales restaurantul după locul unde puteam să îmi parchez motocicleta că să o țin pe cât posibil în raza mea vizuală.
Demult nu mai mâncasem o friptură bună, iar conservele de ton zilnice au început să fie că dulceața de prune pe care o mâncam zilnic în studenție și din momentul în care am intrat în restaurant, văzând bucățile de carne puse pe un fel de proțap la intrare, am început să salivez. Totul era bun dar nu știu să va zic dacă era așa din cauza că aveam eu o foame de lup sau așa era în realitate, însă până la urmă a contat ce am simțit.
Dacă mergi în Ushuaia e imposibil să nu ajungi la cele mai cunoscute puncte din oraș . Unul este vechiul panou de pe faleză unde scrie clar că acolo este ‘’ Capătul lumii ‘’ și celălalt este locul unde cu litere volumetrice mari stă scris numele orașului. Ambele semne fiind un fel de capăt ce trebuie atins și fotografiat pentru eternitate. Cu burta plină și sătul cum nu mai fusesem de mai bine de 3 săptămâni, am pornit către celebrele puncte de atracție ca să îmi fac fotografii și să lipesc nelipsitele stickere.
Am întâlnit în drumul meu o grămadă de oameni, dar în 3 săptămâni nu întâlnisem decât romanul de la trecerea de pietoni care ajunse acolo cu un vas de croazieră și în rest nimic.
Înainte de a pleca de acasă am avut un schimb de telefoane cu Florin, un alt român care intenționa să călătorească în America de Sud pe motocicletă, iar planul lui era să cumpere o motocicletă din Chile și după ce își termina călătoria să o vândă mai departe altui călător. Am ținut legătură cu Florin pe parcursul călătoriei mele, pentru că și el voia să ajună în Ushuaia, dar din păcate datorită unor complicații birocratice nu ne-am mai sincronizat. Însă datorită lui Florin am aflat de Gabriel Ban, un influencer român care călătorea cu o mașină ce a fost cândva ambulanță în Austria, iar acum era înmatriculată în România.
Am rămas mască când imediat după ce am luat datele de la Florin, am reușit să intru în legătură cu Gabriel și din câteva cuvinte ne-am înțeles să ne vedem a două zi, deci se pare că de Crăciun aveam să vorbesc românește.
Eram nerăbdător să mă întâlnesc cu Gabi și când i-am dat întâlnire în unul din restaurantele din Ushuaia mi-a spus că mă așteaptă afară, fiindcă nu poate intra cu câinele. Câine ??? Wow!!! Așa am aflat de Simba, un Golden Retriver frumos care era partenerul de drum a lui Gabi.
Vă dați seama ce bucurie a fost când ne-am întâlnit pe strada principală unde am făcut cunoștință și cu Simba, cred că singurul câine românesc care a ajuns vreodată la capătul lumii și tot atunci am aflat de planul lui Gabi de a merge până în Alaska.
După o plimbare în care l-am lăsat pe Simba să adulmece totul în jur, am băut o cafea și ne-am înțeles că a două zi o să explorăm împreună împrejurimile din Ushuaia. Eram deja nerăbdător să o iau la drum și în gândul meu mă certam că nu am reușit să stau locului nici măcar 48 de ore legate, însă călătoria cu Gabriel aveam să o fac la volanul ambulanței.
Țara de Foc a fost explorată relativ târziu, imediat după 1800 de către britanici și asta explică faptul că multe din punctele de atracție de acolo au denumiri englezești. Într-unul din astfel de locuri am ajuns cu Gabriel, numit Estancia Harberton, o fermă a unui misionar britanic care azi este un punct turistic unde vizitatorii pot vedea oase de balenă și tot felul de curiozități specifice locului. Așa am petrecut toată ziua împreună cu Gabi și Simba distrându-mă teribil când cățelul sărea fără nici o jenă în orice baltă întâlnită pe drum, iar seara Gabi a plecat să înnopteze în unul din campingurile din jurul orașului.
Venea Crăciunul, nu mă trăgea ața să mă duc la hotel și să stau închis butonând telefonul, iar odată ce am început să fiu din nou între oameni parcă mi s-a deschis apetitul de a socializa și dacă tot eram în locul unde toate erau cel mai și cel mai, am ajuns în cel mai sudic Irish Pub de pe planetă, e de râs, dar exact așa era. Irish Pubul din Ushuaia avea scris acest lucru chiar la intrare și nu m-am mirat deloc când am văzut că locul era arhiplin reușind cu chiu cu vai să îmi găsesc un loc la bar.
Oricât de mult aș încerca să îmi aduc aminte numele celor cu care am vorbit , nu voi reuși, dar știu că am început o conversație cu un corean, apoi ni s-a alăturat un tip din Canada, în mai puțin de 15 minte grupul s-a mărit cu un ceh și o franțuzoaică, iar toate conversațiile făceau un zgomot atât de mare, că trebuia să îmi apropii urechea de gura celui care vorbea că să înțeleg ce spune. Iar în toată nebunia asta cânta și muzica.
După 3 ore și 2 beri Guiness ieșeam din Pub fericit și cu zâmbetul pe buze iar în drum spre hotel mă gândeam că dacă sunt atât de aproape de Polul Sud și Moș Crăciun pornește de la Polul Nord împărțind cadouri pe tot globul, eu aș fi ultimul pe listă. Gândul mi-a provocat hohote de râs pe bancheta din spate a taxiului, făcându-l pe șofer să se uite în oglindă neînțelegând ce m-a apucat.
Dacă până să ajung în Ushuaia direcția mea principala a fost spre Sud, de acolo urma să o iau spre Nord și urma să intru pe un alt drum celebru, Ruta 3.
Capătul acestui drum începea în Parcul Național Tierra del Fuego, unde practic se termina orice drum de pe continent, un fel de capătul capătului și dacă tot urma să iau ceva de la capăt atunci l-am luat pe Zebrache și am pornit într-acolo.
Imaginați-va 4 autocare pline de americani coborâți de pe un vas de croazieră, oprite pentru fotografii în fața panoului unde era menționat că acolo era capătul capătului și eu intrând între ei. A fost ca la circ, unde rolul principal de maimuță mi-a revenit mie.
Am stat frumos și am zâmbit în fotografii și dincolo de situațiile de-a dreptul amuzante m-am bucurat că lumea călătorește și se deschide la minte. E drept că mi-ar fi plăcut să întâlnesc mai mulți români dar deocamdată trebuia să mă mulțumesc cu un bucureștean vorbăreț, un influencer din Arad și un câine.
Era ajunul Crăciunului, iar majoritatea restaurantelor erau închise, nu mai aveam ce să fac în Ushuaia si gândindu-mă că în ziua de Crăciun nu o să fie aglomerație pe drum, am început să îmi fac planuri de plecare.
Capătul lumii e chiar ca un capăt, acolo se termină orice drum folosit și tot acolo este și ultimul oraș cu tot ce înseamnă civilizație, Ushuaia având un farmec aparte care este incontestabil.
În ziua de 25 Decembrie la ora 9 dimineață am pornit către Nord, având un sentiment de maximă satisfacție. Mă îmbogățisem cu tot ce văzusem și trăisem în ultimele săptămâni, iar asta îmi dădea o energie fantastică.
Dacă pun la socoteală faptul că în 2016 am fost dincolo de cercul polar la capătul de sus al pământului în Nordkapp și acum tocmai atinsesem capătul de jos, adică Ushuaia, atunci pot spune că sunt norocosul care s-a dat pe motocicletă de la un capăt la altul al pământului. Ce mi-aș putea dori mai mult?
…cu luni înainte de această călătorie, psihologul care m-a pregătit să trăiesc doar eu cu mine pentru multe luni departe de casă, mi-a zis :
‘’ Nu-i tot una cum ți-ai obținut realizările in viață, pe cele care vin în urma unui efort susținut pentru care te-ai zbătut și ai simțit că le împlinești cinstit pas cu pas, le vei prețui pentru totdeauna, iar amintirea lor îți va da întotdeauna o stare de bine și mulțumire sufletească. Pe restul le vei uita ca și cum nu s-au întâmplat niciodată.’’
…filmul e mai jos :
Leave a Reply