Înspre Columbia, către Nord (15)
După 3 zile de leneveală abia am așteptat să mă urc din nou pe Zebrache și să o iau la drum. Cred că după atâția kilometrii am dezvoltat un fel de adicție la a călători și a vedea că peisajul se schimbă continuu, dar nu vedeam nimic rău în toate astea.
Ushuaia fusese mai mult decât o gură de aer proaspăt, a fost al doilea obiectiv important de pe listă și odată ce l-am atins presiunea pe care o simțeam a dispărut lăsând în loc o grămadă de bună dispoziție.
Dis de dimineață am împachetat și pe un soare superb dar o temperatură de 8 grade, am plecat spre binecunoscutul loc unde cu litere volumetrice mari scria Ushuaia, să îmi iau rămas bun de la capătul pământului și de acolo aveam să schimb cu totul direcția.
Dacă timp de 3 săptămâni am ținut-o către Sud , de data asta urma să o iau către Nord până la capătul continentului sud american, în Columbia.
Nici nu are rost să vă spun cam cât de departe era capătul ăla, pentru că până acolo erau de făcut mai bine de 16 000 de kilometrii și chiar dacă aveam traseul încărcat pe navigație știam că pot interveni schimbări majore. Important era însă să ating obiectivele pe care voiam să le văd și să mă bucur la maxim de toată călătoria.
Când am ajuns la locul unde scria Ushuaia de se vedea și din avion, am dat de niște motocicliști din Brasilia cu care am mai schimbat câteva cuvinte și dă-i la drum. Era 25 Decembrie și drumul era aproape pustiu, deci prezumțiile mele s-au adeverit și alegerea mea de a porni din nou la drum a fost foarte bună.
Celor de la hotel li s-a părut tare dubios că mă pornesc chiar în ziua de Crăciun, dar tristețea lor a fost imediat înlăturată când le-am spus că le-am găsit clienți la camera pe care o lăsasem liberă, 2 motocicliști din Olanda, care aveau să joace un rol foarte important în călătoria mea. Dar ca să înțelegeți mai bine despre ce e vorba trebuie să ne întoarcem 3 săptămâni înapoi în San Antonio, exact la locul de unde am plecat.
După cum știți, când am ajuns în San Antonio am avut dificultăți în a ridica motocicleta din vama. Comisionarul vamal invocând într-una o greva a șoferilor din port și spunând că nu e nimeni să ducă nu știu ce container la depozit. Povestindu-i gazdei mele despre acest lucru, ea mi-a zis că nu auzise de nici o grevă deși stătea la doar câteva sute de metri de port, așa că a pus mâna pe telefon și s-a dat drept avocata mea care intenționa să-i dea în judecată pentru faptul că din cauza întârzierilor eu am o grămadă de cheltuieli.
Cu siguranță ca Lorena, gazda mea, știa despre manevrele comisionarilor vamali care încercau să scoată ceva bani în plus de pe turiști, că altfel nu ar fi tras ea o ditamai minciună, cum că ar fi avocat.
Nu au trecut 15 minute de când Lorena a închis telefonul și comisionarul vamal a sunat-o înapoi spunându-i că totul se poate rezolva, dar că motocicletă mea era în rândul doi din container, iar pentru a fi scoasă trebuiau scoase alte două motociclete care erau primele din rând. Toată treaba asta avea să aibă un efect la mai bine de 120 de kilometrii în Santiago de Chile, unde doi olandezi așteptau blazați într-un hotel să se termine ‘’greva ‘’ șoferilor, neștiind că totul era o cacialma a sud americanilor pentru a obține o mică șpagă.
Așa se face că fix în ziua aiala ora 18, olandezii au primit un mesaj text de la comisionarul vamal aflând că a doua zi dimineața la 8, motocicletele lor vor trebuie ridicate urgent, chiar dacă cu doar 3 ore înainte li se spusese că vor mai trebui să aștepte încă minim 3 zile.
Eu habar nu am avut cine sunt olandezii și săream într-un picior de bucurie când Lorena cu o față că un soare mi-a zis ‘’ Manana a la ocho, Todo bien!”
Atât eram de plin de adrenalină încât abia am reușit să adorm în noaptea aia, iar dimineața la ora 7 eu eram deja în picioare echipat și cu casca moto pregătită să mă duc după motocicletă.
Bineînțeles că Lorena nu s-a dezmințit și a apărut îmbrăcată ca un avocat dar toată în culoarea roz, culoarea ei preferată. În gândul meu mă rugam să fie băgată în seamă în vamă pentru că sincer să fiu, nu știu dacă eu aș fi fost vameș aș fi crezut că pantera roz poate fi și avocat.
Ne-am urcat în mașina Lorenei și o văd cum îmi face semn că și-a uitat ceva și fuge înapoi în casă. Am stat să explodez, dar n-am apucat să îmi dau cine știe ce filme că am văzut-o ieșind și ținând în mâna o mapă ghiciți voi ce culoare și îmi spune ‘’ Toți avocații au o mapă, să nu uităm despre asta’’ .
Râd în hohote mai mult nervos și hai la drum către vamă.
Comisionarul vamal ne aștepta în față biroului vamal și am ajuns la ora 8 fix. L-am văzut cum o privește pe Lorena cu respect și ia de bună treaba cu avocata deși arătam amândoi că ieșiți dintr-o discotecă a anilor ‘90, apoi am intrat înăuntru și am dat toate actele inclusiv pașaportul la un ghișeu. După asta, liniște.
Așteptam deja de peste 45 de minute și nu înțelegeam ce naiba durează atât, o vedem pe Lorena că stătea butonându-și telefonul ca o adolescentă și îmi era efectiv jenă să o rog să întrebe care este motivul așteptării, dar într-un final mi-am luat inima în dinți și am rugat-o să se ducă la ghișeul vameșului.
Deloc deranjată a pornit ca o furtună către ghișeul de unde trebuia să primim vești și după o conversație de câteva minute s-a întors către mine spunându-mi ‘’We wait for the duch’’ , pentru că vameșul voia să facă vama la toate 3 motocicletele deodată .
Firar să fie, după ce că trebuia să scot motocicleta acum 2 zile așteptând in van un semn de bunăvoința de la vameș, acum trebuia să aștept și după doi olandezi care nu erau punctuali deloc. Dar nu trec nici 10 minute și văd că apare un taxi în fața clădirii din care au coborât doi blonzi de aproape 2 metri fiecare, în pantaloni scurți și bocanci, chiar dacă afară era puțin peste 10 grade Celsius.
Comisionarul vamal i-a luat în primire imediat explicându-le care e situația iar ei chiar păreau bucuroși că datorită ‘’avocatei ‘’ Lorena au reușit să își primească motocicleta mai devreme.
Am intrat în vorba cu olandezii și am schimbat câteva amabilități întrebându-i când vor porni la drum și alte detalii ca între mototciclisti, ei având 2 motociclete Yamaha de care erau tare mândri.
I-am simțit că erau reticenți iar când le-am spus că cobor înspre Ushuaia și mi-ar plăcea să am pe cineva cu care să fiu partener de drum, ei mi-au cam tăiat-o scurt, spunându-mi că eu nu am nici o șansă să țin ritmul lor, pentru că ar fi mai tineri și merg cu viteză. Am înghițit în sec faza cu tinerețea, adresându-le în gând un călduros ‘’Mai mergeți voi în …. … !’’ și am continuat să-i ascult spunându-mi cumva ca o scuză, că ei doreau să pornească la drum imediat după terminarea formalităților vamale, iar eu voiam să pornesc pe treaba bună a doua zi dimineață, plănuind să mă revanșez față de Lorena invitând-o la cină în oraș.
Vă zic din capul locului că fiind singur îmi surâdea ideea de a avea pe cineva aproape, dar nu am înțeles de ce olandezii mi-au dat cu flit. Insă viața îți oferă surprize întotdeauna și pe parcursul călătoriei urma să mă întâlnesc cu cei doi olandezi din nou și tot atunci am aflat că ei erau convinși că între mine și Lorena a fost o legătură amoroasă și asta ar fi cauza pentru care ditamai avocata s-a apucat să întoarcă pe dos un întreg birou vamal.
Iar ca situația să fie și mai hazlie amândoi hotărâseră să nu călătorească cu mine, pentru că după spusele lor ‘’ …voi ăștia cu BMW sunteți bătrâni, plini de bani și conduceți încet ‘’.
V-am povestit această mică întâmplare de la începutul călătoriei, ca să înțelegeți de ce m-am distrat copios, când am pornit din Ushuaia spre Nord tocmai în ziua de Crăciun.
Dimineața la micul dejun am primit un sms de la olandezii mei zburători, care mă întrebau pe unde sunt, în ideea că li se făcuseră milă de mine și voiau să mă aștepte în Ushuaia. Am zâmbit și i-am întrebat la rândul meu unde sunt ei, iar când am văzut răspunsul, mi-am adus aminte râzând de fabula cu țestoasă și iepurașul .
Olandezii mei erau în urmă mea cu 4 zile, așteptând la Strâmtoarea Magellan dar înspre direcția Ushuaia, iar ajunul Crăciunului l-au petrecut pe un câmp din apropierea locului de trecere la 3 grade Celsius, pentru că era o ceață foarte deasă și feribotul nu a trecut strâmtoarea.
Atunci i-am sunat pe Whatssap și le-am spus că defapt eu sunt în Ushuaia de 3 zile și în ziua aia aveam să pornesc spre Nord. Mai mult decât atât, am întins și celălalt obraz și i-am întrebat dacă și-au luat ceva cazare, fiind sigur că nu au pentru că sistemul de rezervări de Crăciun a fost aproape blocat. A fost exact cum am bănuit, așa că le-am dat eu camera mea de hotel, făcându-le rezervare direct la recepție.
Le-am auzit glasul împăciuitor în telefon și le-am propus să ne întâlnim pe drum când ne intersectăm, să ne urăm toate cele bune.
De multe ori în călătoria mea am fost judecat greșit, mai ales după aparențe, dar de fiecare dată am depășit momentul și veți vedea că au fost har domnului destule ocazii, multe dintre ele chiar hazlii.
Drumul către Strâmtoarea Magellan a fost ca-n palmă și liber de trafic, aveam o vreme excelentă și dacă vântul nu ar fi bătut așa de tare cred că media de viteză ar fi fost peste 120 km/h , dar tocmai vântul urma să fie unul din factorii cei mai importanți în următorii 2000 de km .
Îmi propusesem să ajung în Rio Gallegos care era la doar 570 de km de Ushuaia, iar pe o vreme ca aia și un drum atât de bun nu vedeam nici o problema în a îmi atinge destinația.
În timp ce îmi făceam tot felul de calcule sperând să prind feribotul gata de plecare la trecerea Strâmtorii Magellan , văd pe sensul opus că se îndreptau către mine 2 motocicliști și îi recunosc imediat pe olandezi. Le fac semn să oprească și trag și eu pe dreapta.
Hehei fraților, olandezii erau deja mult mai deschiși și vorbăreți. Am schimbat câteva amabilități, au fost foarte mulțumiți că i-am resolvat cu cazarea și am rămas înțeleși că ne vom suna de acum mai des, ca să ne verificăm pe unde suntem pentru siguranță, toată discuția fiind de maxim 10 minute.
Am încălecat din nou și în mai puțin de o oră am ajuns la feribot, trecând ca prin brânză de frontiera dintre Chile și Argentina, iar după o așteptare de 20 de minute am trecut înapoi pe continent.
Am mers ca un tanc german, iar vântul nu a reușit să mă oprească prea mult. Găsisem un fel de echilibru pe la 90 km/h când puteam cumva să mă las contra vântului mergând înclinat și ascunzându-mă după ‘parbrizul’’ motocicletei acceleram în trepte. A funcționat și după 3 ore intram în Rio Gallegos, căutând adresa unde am făcut o rezervare pe Airbnb.
Cazarea mea arăta perfect în fotografii și am văzut că avea un fel de curte unde puteam să îmi parchez motocicleta în siguranță, dar când am intrat pe strada unde era adresa mi-a picat fața. Casa unde era apartamentul arata bine dar era înconjurată de cocioabe și totul aducea ca un fel de favela. In câteva minute a apărut gazda și m-a asigurat că motocicleta e în regulă în interiorul curții, apoi a pornit înaintea mea pe o scară laterală clădirii, către camera în care urma să fiu cazat.
Bărbatul chiar s-a oferit să mă ajute la bagajele luate de pe motocicletă și când a ajuns în fața ușii l-am văzut cum scoate ditamai cheia din buzunar și o introduce într-o yală mai ciudată în partea de jos a ușii.
Bănuind că îl urmăresc cu privirea s-a întors către mine și mi-a zis ‘’ No te preocupa, toto seguro’’ , după care a scos o altă cheie de 10 centimetri și a introdus-o într-o altă yala situată în partea de sus a ușii.’’. Atunci am stat să mă gândesc că eram într-un loc unde nimic nu era ‘’seguro’’, pentru că altfel nu și-ar fi instalat la apartament ditamai ușa de adăpost antiatomic însă supriză, pe lângă faptul că pe interior ușa avea o yală normală, în cameră totul era foarte frumos, o mică bucătărie cu tot ce aveai nevoie, un fel de living room cu televizor și un pat care părea curat și comod.
Foarte amabil s-a asigurat că am înțeles cum funcționează totul în camera în care urma să stau doar o noapte, cu un zâmbet stingher mi-a înmânat cele două chei de la ‘’seiful’’ în care urma dorm. A mai zis încă odată ‘’Todo seguro’’ probabil din cauza neîncrederii care mi se citea pe față și a ieșit.
Mi-am aruncat bagajele în mijlocul camerei iar mai în glumă mai în serios, mi-am apropiat una din gențile de la motocicletă care avea prinderi magnetice de ușa de la apartament. S-a lipit instant și a rămas acolo, geanta având peste 10 kg, ce să zic metal nu glumă.
Cu inima în dinți am dat o tură prin cartier. Era într-adevăr un cartier mai sărac, dar nu era atât de dezastru precum mi-am imaginat.
În timpul unei călătorii mintea poate deveni cel mai mare inamic, pentru că datorită unor situații mai deosebite, mintea poate să o ia razna și să îți creeze niște scenarii demne de filme horor de la Hollywood. Toate ‘’filmele’’ astea nu vor face decât să te obosească și să te streseze , dar cel mai rău lucru este atunci când datorită acestor fabulații nu te poți concentra să găsești soluțiile de care ai nevoie. Dar această întâmplare hazlie era doar una din multele care aveau să vină și dincolo de asta este întotdeauna bine să să fi pregătit pentru orice.
Am mâncat în seara aia un cozonac ținut în cutie pentru zile negre, în timp ce -mi făceam traseul pe hartă pentru a două zi. Voiam să ajung la El Calafate, locul de unde puteam vizita unul din cei mai mari ghețari din lume, Perito Moreno.
Am adormit instantaneu cu gândul la întâmplarea cu olandezii cu care am dat bot în bot la capătul pământului, amuzându-mă teribil de faptul că cu 3 săptămâni înainte, mi-au spus că nu voi ține ritmul cu ei. Ei bine eram cu 4 zile înaintea lor, iar zicala românească ‘’se întâlnește munte cu munte darămite om cu om’’ se adeverea cum nu se poate mai bine. Dimineața m-am trezit râzând, visasem cu imagini din desenele animate cu Pantera Roz. Oare de ce ? .
Leave a Reply