Prin Pampas către o simfonie albastră (16)
Pampas, în copilărie îl foloseam când se făcea miștocăreală între copii de la bloc, iar ‘’pampas’’ era ceva similar cu ‘’bleg’’. Mai târziu la școală, am aflat că era vorba de o zona geografică din Argentina, dar în dimineața în care am plecat din Rio Gallegos aveam să fac cunoștință cu Pampasul care era foarte departe de a fi ceva bleg și nu era deloc ușor de trecut.
Plecasem cu noaptea în cap către El Calafate locul de unde voiam să ajung la celebrul ghețar Perito Moreno, iar distanța de 300 de km mi se părea o joacă de copil știind că aveam în față doar drum drept cu asfalt. Mergeam constant cu 110 km/h la oră și soarele răsărise tocmai în spatele meu, incalzidu-mă într-un mod plăcut. Primii 80 de kilometrii i-am făcut fără să îmi dau seama fiind absorbit în gândurile mele, iar niște dealuri domoale m-au scos treptat din amorțeală. La un moment dat am ajuns pe un platou întins cât puteai vedea cu ochii, era pampasul argentinian.
Am simțit vântul din prima clipă, dar intinderea nemărginită mi-a captat toată atenția și l-am ignorat. Aveam o stare de zen maximă, eram singur pe un drum drept la care nu-i vedea-i capătul, deasupra mea era un cer albastru intens care te hipnotiza, temperatura crescuse la 18 grade și era plăcut, părea că nimic nu o să mă dezechilibreze. Dar odată ce soarele a început să încălzească pământul, vântul a început să bată din ce în ce mai tare din partea stângă.
Mergeam înclinat contra vântului și observasem că la aproximativ 70-80 de km / h găsisem un punct de echilibru unde puteam înainta constant. Mă gândeam că o fi și asta un fel de a merge pe motocicletă, dar primul camion care a venit din sens invers m-a băgat în sperieți. Timp de o secundă îmi tăiase vântul pe care mă sprijinisem kilometrii întregi și echilibrul meu s-a dus nabii. Imediat după ce a trecut, vântul m-a prins nepregătit și m-am trezit aruncat pe partea dreaptă a drumului, aproape să cad în șanț.
Greu de tot am reușit să îmi recapăt echilibrul, pampasul îmi trăsese o pală de vânt scoțându-mă instantaneu din starea de zen și activându-mi toate simțurile. Se pare că nu era de glumă cu pampasul ăsta.
Acceleream din nou, iar de data asta eram foarte atent atunci când veneau mașini din sens invers, reușisem se mă sincronizez în așa fel încât, în momentul în care eram în dreptul mașinilor îmi îndreptam poziția, iar imediat ce mașina trecea, mă lăsăm din nou pe vânt. Era ca un mers printre jaloane, dar întotdeauna mă lăsam doar în partea stângă, iar după o vreme mă obisnuiesem și cu asta.
Nu pot să spun că am fost vreodată vreun specialist în dinamica mișcării aerului, dar vântul din pampas care depășea cu mult tot ce întâlnisem în materie de vijelii m-a făcut curios, căutând să înțeleg cum funcționează.
În partea de Vest a continetului sunt Anzii, care formează un fel de barieră în fața aerului umed ce vine din Pacific. În partea de Est e Pampasul, perfect drept și plat pe care Soarele îl încălzește de la primele ore ale dimineții. Odată ce pământul din Pampas este încălzit, aerul de deasupra pământului se încălzește și se ridică, toată mișcarea asta dând naștere la o presiune scăzută în zona pampasului. Cum presiunea atmosferică tinde să se egalizeze, aerul de la Vest de dincolo de Anzi, este tras din cauza diferenței de presiune, către Est, către Atlantic.
O să spuneți așa cum am spus și eu, ‘’Cum naiba, dar chiar formează vânturi atât de puternice? ‘’. Ei bine da, o viteză a vântului de 40 – 50 Km/ h este ceva normal în pampas, iar pe măsură ce soarele încălzește pământul tot mai tare, crește și viteza vântului.
Mergeam de mai bine de 2 ore și mi-au căzut ochii pe indicatorul nivelului de benzină, eram deja la jumătate. Mi-am dat imediat seama că vântul era atât de puternic încât consumasem mai mult de jumătate de rezervor în 150 de kilometrii, deci trebuia să opresc la prima stație de benzină care îmi ieșea în cale, adică peste 80 de kilometrii. Ca de obicei când apare prima nevoie restul vin că o avalanșă, însă de data asta nu puteam să-i spun vezicii mele să aștepte încă 80 de kilometrii, pentru că presiunea era imensă, așa că trebuia să opresc.
Am căutat un loc mai ferit de vânt deși asta era o chestie extrem de relativă, pentru că oriunde incercam să opresc, vântul bătea la fel, iar în primul loc unde șoseaua mi s-a părut mai lată am oprit. Nu pot să spun că m-am dat jos de pe motocicletă pentru că defapt m-am scurs de pe motocicletă fiindu-mi frică să nu mi-o răstoarne vântul și am ținut tot timpul mâinile pe ea, trecând în partea opusă în ideea de a ‘’ nu face contra vântului’’, dar asta era deja o chestie foarte optimistă, pentru că odată oprit am avut impresia că nebunia asta de vânt bătea din toate direcțiile. M-am lăsat cu spatele pe motocicletă și am lăsat cea mai gravă problema din acel moment la voia întâmplării, încercând să mă consolez cu gândul că pe vântul ăla orice se usucă în mai puțîn de 30 de secunde.
Alimentarea cu benzină de la singura stație din cei 300 de km, așezată strategic la jumătate de drum, a fost iar o provocare, dar acolo am fost asistat de băiatul de la pompă care părea expert în operațiuni cu lichide pe vânt extrem, așa că în final am revenit la dansul cu vântul pe două roți până în apropiere de El Calafate, locul de unde aveam să intru în parcul național din care făcea parte ghețarul pe care vroiam să-l văd.
El Calafate mi-a plăcut din prima clipă, avea un aer de stațiune montană din Austria cu care eu eram obișnuit, iar rezervarea unei camere la una din pensiunile din oraș nu a durat mai mult de 10 minute și pentru că vroiam să profit din plin de vremea de afară, m-am îndreptat direct către ghețar.
Drumul trecea printre doi monoliți uriași care străjuiau intrarea în Parcul Național și totul era ca desprins dintr-o scenă de film, în care te pregătești să intri în vizuina unui monstru. Adio cer senin și în același timp adio vânt, pentru că nu mai era spațiu deschis, iar peste toate astea începuse o ploaie mocăneasca cu o temperatură în scădere.
După o curbă l-am zărit. M-am îngrozit, iar senzația asta era accentuată și de faptul că în mintea mea ghețarul era că o ființă vie, pentru că era într-o continuă mișcare. Acoperea totul cu o imensitate de stânci de gheață ascuțite, în care culoarea albastră avea intensități diferite în funcție de lumină.
Din momentul în care am văzut ghețarul și până la locul unde aveam să parchez au fost 4 kilometrii, era într-adevăr mare.
A fost nevoie să cobor sute de scări până să ajung la o distanță de 150 de metri de marginea lui. Stăteam lângă un zid de peste 50 de etaje, al cărui reflexii albastre mă fascinau. Apoi a trosnit. Zgomotul era asemănător cu al unui tunet, iar bucățile imense de gheață desprinse se scufundau în apă, după care ieșeau cu spume la suprafață.
Era ca o magie și mintea mi-a devenit captivă în față unor astfel de imagini, nereușind să mă dezlipesc de locul de unde priveam tot spectacolul. O simfonie de gheata albastra.
N-am crezut niciodată că pot asculta cu ochii și să nu mă satur de jocul de lumini din fața mea, iar semnul că o bucată de gheață va părăsi corpul monstrului era anunțat cu un sunet ascuțit de coardă de oțel ruptă, a cărui vibrație se propaga în tot corpul ghețarului și exact ca punctul culminant dintr-o simfonie, o bucată de gheață se desprindea și cădea în apă cu zgomot.
Trebuia să ai răbdare să prinzi tot procesul ăsta, iar pe când credeai că totul încremenește și intorceai spatele, tocmai atunci se auzea din nou acel sunet ascuțit care prevestea încă o ruptură din corpul monstrului.
Perito Moreno, cel mai mare ghețar de pe planetă, era acolo în fața mea și unul din gândurile care mi-au trecut atunci prin cap, a fost acea conștientizare a faptului că suntem atât de mici și efemeri, în fața unor monștrii care dăinuie de milioane de ani.
Ghețarul Perito Moreno are peste 30 de kilometri lungime și este unul din puținii ghețari de pe planetă care nu a scăzut în dimensiuni, cel puțin deocamdată.
După mai bine de 3 ore în care am colindat punctele de observație de unde puteam să văd ghețarul din unghiuri diferite , am pornit satisfăcut înapoi spre El Calafate, mergând mai degrabă în pas de plimbare cu maxim 60 de km/h, având un sentiment de împlinire dar și liniște în același timp. Văzusem cel mai mare ghețar din lume și a fost extraordinar, iar ca un fel de recompensă aveam de gând să mă răsfăț cu o friptură argentiniană la unul din restaurantele de pe strada principală.
Când ești singur într-o călătorie lungă, ești împins să socializezi cu cei din jur și asta de obicei îți aduce numai beneficii. Așa am ajuns să împart masa unui restaurant aglomerat din El Calafate, cu un american care tocmai își încheiase vizita la ghețar. El încercase cu o zi înainte să vădă Mount Fitz Roy, un masiv muntos aflat la 80 de kilometrii, dar din cauza ceții care persista, nu a reușit să vadă mai nimic. Mount Fitz Roy era și pe lista mea, iar informația americanului mi-a prins tare bine pentru că aveam un plan de rezervă pregătit. Dacă vremea nu îmi permitea să văd masivul muntos aveam să explorez o mică lagună din apropierea orașului, unde erau păsări flamingo.
A doua zi dimineață la ora 7 era o ceață de nu vedem nimic la 3 metri, la ora 9 la fel , iar la ora 11 renunțasem deja la ideea de a vedea Mount Fitzroy și mă îndreptam către lagună. Dacă până în momentul ăla m-am simțit explorator, vizitarea lagunei m-a făcut să mă simt turist cu acte în regulă și bilet plătit la poarta de intrare.
Laguna era foarte bine organizată pentru vizite de grup, cu indicații și informații de tot felul, iar din loc în loc erau puncte de observație ascunse în vegetație, de unde puteai observa păsările flamingo de la o distanță mică, dar nu era locul meu acolo.
Eram obișnuit cu spațiile sălbatice și deschise iar turismul comercial nu îmi făcea plăcere deloc, pe de altă parte o spun cu mâna pe inima că, niciodată nu mi-au plăcut păsările în colivie fie ea și o lagună împrejmuită din care păsările puteau să zboare, dar trebuiau să se întoarcă pentru hrană de fiecare dată.
Am făcut câteva fotografii și am luat-o pe scurtătură direct către prima cafenea. Mă mâncau palmele să o iau din nou la drum către Nord și știam că voi avea peste 2000 de kilometrii către zone mult mai calde.
A doua zi am plecat din El Calafate aproape pe întuneric, știind că odată ce răsare soarele se pornește și vântul, îmi învățasem lecția. Însă de data asta urma să am vântul în spate și speram că o să mă împingă.
Îmi făcusem un plan ambițios, voiam să fac 1200 de km într-o singură zi până în Comodoro Rivadavia, un oraș de pe malul Atlanticului, iar dacă până atunci a trebuit să-mi folosesc experința pentru a trece de porțiuni grele de drum din pământ și macadam, de data asta a fost nevoie să îmi folosesc experința să trec porțiuni de drum cu asfalt dar foarte lungi.
Inapoi la explorat!
Leave a Reply