
Cel mai greu este să trăiești tu cu tine (17)
M-am trezit dimineață la 5:30 iar targetul pentru ziua aia era să fac 1200 de km înspre Nord, să scap pe cât posibil de vântul infernal care îndoia totul în calea lui și mă făcea să conduc motocicleta că un om beat. Știam că nu e cale de întors, iar singura scăpare era să pornesc cât mai repede înainte de răsăritul soarelui. Nu mi-aș imaginat niciodată că ziua aia urma să fie cea mai grea zi din toată călătoria.
Am pornit din El Calafate adăugând pe listă încă unul din punctele pe care îmi doream să le văd, Ghețarul Perito Moreno, încheind astfel un fel de capitol al al locurilor interesante din sudul continentului. Îmi dorisem să văd deasemenea Mont Fitz Roy, dar când am ajuns acolo totul era învăluit într-o ceață groasă de nu vedeai la 10 metri în față, așa că am renunțat, împăcându-mă cu gândul că în viață nu le poți avea pe toate.
La 5:30 nu era nimeni în recepția pensiunii și cu un nod imens în gât, am ieșit în parcarea unde Zebrache mă aștepta cu husa pusă, dar gata să înhame bagajele și să plecăm de acolo.
Era liniște fără nici o adiere de vânt, iar uitându-mă în sus am văzut că este senin. ‘’Doamne îți mulțumesc’’, și în mai puțin de 10 minute eram deja pe șoseaua dreaptă care mă ducea spre primul punct de alimentare cu benzină aflat la 180 de kliometrii. Atunci au început să vină gândurile.
‘’ Ce naiba caut eu aici ?’’
Răspunsul trebuia să mi-l dau mie în așa fel încât să-l și cred, iar în negura aia în care fugeam de vânt ca de dracu în pustiu, răspunsul mi-a venit într-un mod automat ‘’Pentru că pot!’’ .
E drept că mi s-a zburlit pielea pe mine și îmi spuneam cu voce tare ‘’Hai că poți, hai!’’ Dar în tabloul ăla în care nu mai ști ce e real și ce nu, stând cu frica în spate să nu mă scoată vreo rafală de pe drum, fiecare metru făcut înainte era o dovadă că pot. Așa a fost toată ziua.

Timpul
Am încercat să îmi dau seama cum s-a scurs distanța de 180 de km până la prima alimentare și nici azi nu am un răspuns clar. Se lumina de ziuă și mă îndreptam către Est, exact de unde avea să răsară soarele, iar drumul drept mergea exact în direcția răsăritului.
M-au cuprins fiori când vedeam în oglinda retrovizoare negura aia imensă pe care o lăsam în spate și în jurul meu era nimic, adică totul plat cu nisip și bolovăniș. Am accelerat involuntar ca și cum fugeam de ceva și aruncându-mi ochii peste vitezometru am văzut că mergeam cu peste 140 de km/h. Mult prea mult pentru Zebrache, pentru că riscam să rămân fără benzină în mijlocul Nimicului ăla imens. Am redus viteza, dar îmi aruncam constant ochii peste vitezometru să văd ce viteză am, îmi pierdusem simțul aproximării dar și noțiunea timpului.
Tata
Mergeam cu frică pentru că simțeam cum îmi pulsează venele în cap și m-am trezit la un moment că aveam o conversație cu tata, care e dus în lumea celor drepți de 12 ani. Îi auzeam efectiv vocea cum stă de vorba cu mine, având o conversație în toată regula. Era calm, mă întreba detalii despre călătoria mea, iar eu îi descriam tot felul de locuri pe unde am trecut, ca un copil fericit ce ajunge acasă și povestește părinților detalii despre descoperirile făcute.
Ei bine, habar nu am cât am ținut-o așa cu tata, dar cert este că se luminase de ziuă și odată ajuns în prima benzinărie m-am luat cu altele , atenția fiindu-mi captată de vânzoleala din benzinăria care era la intrarea unui oraș, prima înaintea unei alte porțiuni de lungi de Mare Nimic.

Începuse să plouă dar măcar era lumină și chiar dacă se pornise vântul, nu mai bătea așa de tare ca atunci când am intrat în Pampas prima dată.
Urcam către Nord pe un drum paralel cu malul Atlanticului, iar în primii 70-80 de kilometrii de la benzinărie, n-am putut să conduc deloc relaxat, pentru că pe marginea drumului era plin de turme de guanaco, un fel de lama sălbatică și în plus de asta am dat de o specie de struț Nandu. Ăștia din urmă erau cei mai răi și aveau un comportament de sinucigași, sărind din tufele de pe marginea drumului direct în fața motocicletei. Nu de puține ori struții alergau paralel cu mine pe terasamentul drumului de parcă abia așteptau să tragă și ei o liniuță, la concurs cu un motociclist din Europa, dar prostia era că își încheiau traiectoria fix în față motocicletei, motiv pentru care trebuia să stau tot timpul cu ochii în patru, ca nu cumva să mă lovească struțul exact în mijlocul drumului.
Am ținut-o în stresul asta vreo 2 ore după care lucrurile s-au mai calmat și animalele de pe marginea drumului au dispărut. Trezindu-mă din nou singur cu gândurile mele, a început din nou ploaia.

Frustrarea
Nici un metru nu a fost ușor în ziua aia in ciuda drumului drept cu asfalt, dar a fost mai greu decât tot ce făcusem până atunci. Gândurile s-au întors odată cu dispariția lucrurilor care îmi distrăgeau atenția și de data asta erau mai rele și obraznice.
Îmi era frig, temperatura scăzuse la 6 grade, în mănuși simțeam umezeală și era extrem de enervant. Navigația îmi arăta că mai am de mers încă 800 de km și eu eram deja epuizat. Atunci au început frustrările.
Încercasem să țin pregătirile despre călătoria mea cât mai puțin știute de lume, pentru că am evitat cât se poate de mult energiile negative. Bineînțeles că în momentul în care s-a aflat de planul meu că vreau să străbat continentul de la un capăt la altul, au apărut pe lângă mesajele de încurajare și comentarii răutăcioase, de la oameni care din spatele calculatorului s-ar fi bucurat să dau greș în încercarea mea.
M-a pus necuratul și am citit acele comentarii și nu mi-au făcut deloc bine. Ba mai mult, m-am umplut de frustrare și de nervi când mi-am adus aminte de ele.
Acum știu și eu că nu era deloc momentul potrivit pentru astfel de energii negative, dar nivelul de oboseală pe care îl acumulasem deja, nu mă lasă să judec rațional. În final m-am ambiționat și mai tare, iar asta mi-a făcut defapt rău. De nervi nu am oprit să beau apă, nu am mâncat și după alți 300 de kilometrii m-am trezit cu niște de dureri groaznice de stomac. Abia atunci mi-am adus aminte că toată ziua mâncasem un măr și nimic altceva.

Over thinking
(am gândit prea mult)
Eu nu cred că există motociclist de cursa lungă care la drum să nu se gândească la unele probleme care îl macină. Anumite nereușite în viață, greșeli făcute, situații neîncheiate sau pur și simplu o ceartă cu un prieten, pot crea o lipsa de atenție și concentrare a motociclistului. Asta duce la atenuarea reflexelor și în cazul în care drumul e dificil și obositor, toate mizeriile astea de gânduri pot fi o adevărată bombă cu ceas.
Știu, o să îmi spuneți că e bine să trăiești fără regrete și că trebuie să ai un autocontrol puternic. E adevărat, dar cât de mult îți reușește asta la un drum de 1200 de km, pe o vreme în care chiar și struții sălbatici din America de Sud stau ascunși în tufele din deșert?
După aproape 600 de kilometrii n-am mai putut. Trebuia să alimentez din nou și eram atât de sătul de toate gândurile din capul meu, încât am zis că voi face o pauză mai lungă să mănânc ceva cald.
Am alimentat și m-am luat după miros ca să descopăr raionul unde se servea mâncare caldă, iar după ce m-am văzut cu farfuria în față am devenit mai calm. Nu îmi dădusem seama că lipsa hranei mi-a dat o stare de nervozitate continuă accentuată de singurătatea de pe drum.
Am înfulecat pe fugă din farfurie și am pornit din nou, începeam să văd lucrurile altfel, iar buna dispoziție mi-a revenit după ce mi-am pus muzică în căști . Trecusem de cel mai greu moment psihic din toată călătoria.

Am continuat restul de 600 de kilometrii într-o notă mult mai optimistă, cântând în cască. Eram bucuros că am scăpat de energiile negative care mă chinuiseră ore bune pe un frig și o ploaie mocănească, iar faptul că temperatura crescuse mi-a ridicat mult moralul.
Drumul se schimbase, nu mai era total pustiu și începuse să apară primele semne de civilizație, ici colo câte o sondă de gaz , apoi conducte de petrol care mergeau paralel cu șoseaua zeci de kilometri până la stațiile de stocare și spre bucuria mea am intrat într-un oraș la un moment dat, unde în mijlocul unei intersecții statuia unui petrolist era îmbrăcată cu tricoul fotbalistului Mesi.
Asta mi-a stârnit un zâmbet, aducându-mi aminte că toată Argentina a avut 3 zile libere că să sărbătorească câștigarea Cupei Mondiale la fotbal. Îi doare la bască pe argentinieni de economie!

Mulți cred că dacă ai lucruri care te macină, cel mai bine e să pleci într-o călătorie lungă ca să scapi de ele. După mine asta e o greșeală imensă, pentru că atunci când ești măcinat de gânduri, le vei lua cu tine oriunde mergi și asta e rețeta sigură să îți ruinezi călătoria.
Era cât pe ce să pornesc și eu la drum cu doi ani înainte, dar norocul meu a fost doamna H care mi-a zis scurt ‘’Nu ești pregătit!’’ și n-am fost. Nici nu vreau să mă gândesc cum aș fi făcut cei 1200 de km fără să îmi antrenez mintea să treacă peste momentele grele, pentru că cel mai greu este să trăiești doar tu cu tine, să ai răbdare, să te ierți, dar să te poți mobiliza la maxim atunci când este nevoie și asta nu are nici o legătură cu motociclismul. Iar dacă în final reușești să faci asta, atunci cu siguranță poți trăi oricând și cu altcineva.
Am ajuns în Comodoro Rivadavia la ora 8:30 pe lumină, erau 18 grade Celsius și lumea era îmbrăcată cu haine de vară pe străzi.
În fața casei pe care am găsit-o pe Airbnb mă aștepta gazda nerăbdătoare, care văzându-mă că îmi deschid viziera, m-a întrebat curioasă, ‘’ Dar de unde veniți ? ‘’ .
Am încercat să fiu amabil și i-am răspuns zâmbind , ‘’Din El Calafate , dar vă rog să nu mă întrebați cum a fost drumul’’
A rămas contrariată dar a înțeles că a fost greu.
Bem o cafea?
După ce am început să îmi povestesc aventurile pe acest blog, spre surpriza mea am fost invitat deseori la o cafea plină de povești, de către unii din cititorii mei. Mi-a făcut întotdeauna plăcere să le răspund la întrebări și spre bucuria mea cu unii dintre ei am făcut câteva trasee împreună.
O cafea pentru un călător înseamnă mult și aici nu e vorba doar de valoarea materială a celor 10 lei, ci e ceva mult mai important. E încurajarea pe care o transmiți, atunci când îi dai de înțeles Exploratorului, că dorești să își continue aventura.
Dacă ți-au plăcut poveștile aventurilor mele, accept cu drag o cafea, la care abia aștept să îți spun mai multe și vom călătorii împreună.
Scanează codul de mai jos sau folosește linkul și îți promit că va fi o cafea de neuitat.
https://revolut.me/titusworld
….si cu siguranță o să vă sun înapoi să vă mulțumesc 😉
Leave a Reply