Căutându-i pe naziști am dat de Florin al nostru (18)
M-am trezit buimac și prima întrebare care mi-a venit în minte a fost ‘’ Unde naiba sunt? ‘’, dar văzând echipamentul moto aruncat pe jos lângă pat, am refăcut rapid filmul ultimei zile. Eram în Comodoro Rivadavia pe coasta Atlanticului, un punct intermediar în drumul meu spre vestita stațiune San Carlo de Bariloche, orașul care era cunoscut ca locul unde au fugit criminalii de război naziști după cel de-al doilea război modial.
Când mi-am planificat călătoria în America de Sud mi-am croit drumul în așa fel încât să trec prin cât mai multe peisaje fastuoase dar și să mă opresc în locuri care au o poveste. Așa era și San Carlos de Bariloche.
Am să trec repede peste perioada de dinaintea venirii emigranților germani, care au pus bazele orașului și voi sări direct în perioada în care al doilea război modial s-a încheiat și foarte mulți naziști căutau o cale de a fugi din Europa.
Locul ales de ei semăna foarte mult cu Tirolul, din cauza asta au ales Bariloche, un oraș așezat pe malul unui lac imens la poalele munților care despart Argentina de Chile, doar că era la capătul celălalt al pământului.
Se spune că primul nazist venit în Bariloche a ajuns cu o viza de Argentina cumpărată tocmai de la Vatican și că odată ajuns aici, ar fi fondat un club montan unde mai apoi au devenit membri naziștii care au ales să se retragă în Bariloche.
Cel mai celebru membru al acestui club alpin a fost chiar Josef Mengele, cunoscut fiind ca Îngerul Morții din lagărele de concentrare naziste, care și-a luat permisul de conducere tocmai acolo în primăria din Bariloche, dar după ce Mosadul i-a descoperit ascunzătoarea, Mengele a fugit în Brazilia unde a fost găsit mort pe o plajă.
Vă dați seama că atunci când am citit eu lucrurile astea despre Bariloche, mi-am făcut planul în așa fel încât să stau 2 zile și să explorez străzile orașului în căutarea locurilor pline de legende. Dar până acolo mai aveam 830 de km.
Era 6 dimineață și la cazarea pe care am avut-o în Comodorro Rivadavia nu am avut mic dejun, așa că am trecut pe soluția de urgență, adică biscuiți cu un măr care erau nelipsiți din bagajul meu, apoi în mai puțîn de 15 minute eram deja pe drum.
Ieșisem cu o zi înainte din zona cu aer rece și umezeală din Sudul Patagoniei argentiniene, dar intrasem în Pampas unde vântul parcă m-a urmărit și nu avea de gând să mă slăbească. De data asta însă era mai rău, vântul nu bătea constant că să mă ‘’sprijin’’pe el, ci bătea în rafale și din cauza asta traiectoria mea arăta de parcă aș fi fost un motocilclist beat. Mai mult decât atât, vântul mi-a creat și un consum de benzină excesiv, aducându-mi un stres în plus când am văzut că următoarea benzinărie era 240 de kilometrii, iar calculatorul de bord îmi spunea că mai pot face 238, îmi venea să dau la pedale să mai economisec bezină, dar m-am felicitat în gând știind că mai am 5 litri de rezervă într-o canistră pe care o căram cu mine de mai bine de 7000 de kilometrii.
Este foarte adevărat că fiecare drum își are farmecul lui, dar după mai bine de 1700 de kilometrii de drum drept în proporție de 90% , începi să nu mai ai răbdare. Asculți toate piesele de muzică, termini toate gândurile din cap, ai încercat toate pozițiile posibile de stat pe motocicletă, ba mai mult îți faci și porția de genoflexiuni în mers, care ce-i drept te ajută să te încălzești și să nu intepenesti dea binelea.
După atâția kilometrii de drum drept, pot să spun că singurul lucru bun pe care îl dobândești străbătând atâtea ore pustiul ăla, este că vrei nu vrei, ajungi să îți cultivi răbdarea, pentru că altă soluție nu ai și pot să spun cu mâna pe inima că la mine a funcționat.
Spre bucuria mea după o vreme ce păruse o veșnicie a început să se schimbe peisajul și în locul drumului drept fără de sfârșit, au apărut dealurile acoperite cu un verde crud foarte asemănătoare cu dealurile mele de acasă. Alimentarea cu benzină nu mai era nici ea o problemă, pentru că intram destul de regulat în localități unde găseam cu ușurință cel puțin 2 stații de benzină.
La intrarea în Bariloche m-am simțit căzut de pe o altă planetă. Mă așteptăm la cu totul altceva și în locului orașului sobru construit de germani, am găsit un fel de arhitectură germană cu spirit spaniol, adică o hărmălaie cu luminițe colorate aruncate fără nici o noimă peste tot, străzi cu clădiri frumoase de parcă eram în Munchen, dar pline de oameni care nu aveau nimic în comun cu germanii, pentru că se mișcau dezordonat ca spaniolii.
Prima reacție a fost să conduc din reflex și să mă uit cu gura căscată în jurul meu, după care am izbucnit în râs gândindu-mă cât de naiv am fost eu să cred că voi găsi urme ale naziștilor în Bariloche.
Locul asta era departe de rigurozitatea militărească și mai presus de asta toată lumea părea fericită, ce naiba să caute aici niște militari scorțoși?
M-am molipsit imediat de la atmosfera de bună dispoziție și simțurile mele de ființă urbană au început să iasă din amorțeală. Brusc mi s-a făcut dor de un capucino și când am văzut un panou cu un burger imens am simțit cum mă roade stomacul. La un semafor am intârziat să plec când s-a facut verde, pentru că mă uităm după niște fete îmbrăcate tare atrăgător și admirând niște tipi care mergeau pe skateboard pe mijlocul drumului, am ratat intrarea la cazare. Ce să mai zic, abia atunci mi-am dat seama cât de rupt am fost de civilizație timp de o lună de zile și am rămas uimit cât de repede mi-au apărut poftele când am dat din nou de civilizație. Apropo, în mai puțin în mai puțin de 10 minute am uitat complet de naziștii lui Hitler și gândul meu era doar la un duș fierbinte și un restaurant cu mulți oameni și muzică.
Florin
Florin a fost a doilea român întâlnit în America de Sud și am aflat de el tocmai de la Flaviu, instructorul cu care am făcut școala moto.
Într-o discuție pe care am avut-o cu Flaviu la telefon înainte de a pleca, mi-a zis ‘’ Vezi că mai este unu’ care vrea să meargă în America de Sud cu motorul’’ și mă așteptăm că motociclistul să fie unul experimentat pe măsura traseelor care sunt acolo, dar mă aștepta o mare surpriză.
Florin făcuse școala de moto cu mai puțin de o lună înainte de a veni în America de Sud și a ales să își cumpere o o motocicletă din Chile cu care să golănească aproape două luni. Nu avea un traseu stabilit riguros după un plan, iar din discuțiile avute la telefon până înainte de plecare, mi-am dat seama că nu avea nici cunoștințe tehnice despre motociclete, deci omul era zen cu tentă de flower power și a reușit să îmi stârnească curiozitatea la maxim. Recunosc că am spus de mai multe ori în gândul meu, ‘’Mai, cum naiba se pornește omul ăsta la drum așa, fără nici o pregătire sau experiență? ‘’, dar până în momentul în care ne-am întâlnit în acea seară, am fost întotdeauna înclinat să cred că nu va reuși să își facă tura.
Vorbisem cu el de mai multe ori pe whatsaap și de fiecare dată în ciuda problemelor pe care le-a avut, ba la cumpărarea motocicletei din Chile , ba la cazare sau pe drum, Florin era tot timpul de un calm absolut.
Ne-am înțeles prin telefon că ne vom întâlni în Bariloche și am fost tare bucuros să îl văd, dar și să-l ascult pentru că omul avea niște povești care te uimeau dea binelea.
Orice motociclsit care se respectă și merge în America de Sud are un echipament pe măsura aventurii pe care o face, ei bine Florin al meu s-a dovedit un maestru al improvizațiilor. Când a început să îmi povestească cum și-a legat geanta de voiaj de motocicletă și cortul cu o sfoară de cadru , am început să râd gândindu-mă câte pregătiri și stress am băgat eu, iar el era de un zen ce te făcea să-l privești cu admirație. Apoi m-am delectat cu felul lui de a găsi cazări și aproape că am rămas cu gura căscată când mi-a povestit cum a decurs una din primele nopți ale lui, ‘’Am realizat că îmi era somn, am tras pe drepta în lanul de porum, am desfăcut cortul și am dormit’’ . Au trecut repede câteva ore în restaurant și apoi am ieșit cu Florin să ne facem fotografii în centrul orașului, iar după încă o ora de plimbări pe străzi unde n-am văzut nici urmă de semnele lăsate de naziști, eu m-am dus la somn și Florin a rămas să exploreze mai departe orașul în căutarea unui loc de distracție, genial omul!
Florin mi-a dat o lecție pe care eu nu o voi uita multă vreme, avea o atitudine maxim pozitivă, cu toate că nu excludea faptul că s-ar putea întâmpla lucruri rele, doar că posbilitatea asta nu îl ducea deloc înspre paranoia și spunea că, ‘’O să găsesc o soluție atunci când se întâmplă’’, fără să își ia măsuri de precauție. Eu în schimb am obiceiul să îmi iau cât mai multe măsuri de precauție într-o aventură, să le am la îndemână în cazul în care dau de situații dificile, dar până la urmă vorba aia românească ’’Cum ți-a fi norocul!’’
Una peste alta după seara petrecută cu Florin am rămas cu un maxim de bună dispoziție și admirație pentru un motociclist foarte începător, care în final dă clasă multor experți din România. Hai să fim sinceri, nu sunt mulți cei care în mai puțîn de 30 de zile își iau permisul, se urcă într-un avion cu destinația Santiago de Chile unde își cumpără o motocicletă și de acolo, ‘’..da-i să sune frate, hai să rup asfaltul!’’.
Am dormit dus, iar dimineață văzând că cerul este de un albastru limpede înțepat de vârfurile munților care strajuiau lacul , am început să cochetez cu idea de a trece munții în Chile că să văd un vulcan din apropiere, dar nu prea îmi venea să las de o parte vânătoarea mea de locuri unde au fost naziștii, așa că m-am uitat pe hartă la două locații bănuite că ar fi fost locul de întâlnire a naziștilor și în cazul în care nu găseam nimic interesant m-aș fi îndreptat direct către vulcani.
În mai puțin de 1 ora m-am lămurit deja, Bariloche era o stațiune montană de succes, care nu mai avea nimic în comun cu legendele despre naziști și în afară de un tânăr care avea o Dacie recondiționată foarte frumos lăudându-se că e Renault, n-am găsit nimic interesant. Binențeles că nu m-am răbdat să nu-i spun tânărului că Renault nu a făcut niciodată Dacia 1310 cu stopuri mari și chiar dacă i-am stricat ziua spunându-i că mașina lui e 100% românească, mi-am făcut-o mai bună pe a mea, gâdilându-mi puțin orgoliul și patriotismul. Apoi cu ochii spre crestele munților m-am îndreptat glonț către granița chiliană.
.
La trecerea în Chile prin pasul Cardenal Antonio Samore am avut mare noroc cu un vameș chilian care s-a cam prins că trec doar pentru câteva ore și mi-a atras atentia că vama e deschisă doar până la ora 7 și ar fi bine să nu rămân blocat în ‘’ No mans land ‘’ peste noapte, așa că m-am mișcat cu talent și m-am bucurat rapid de priveliștea de pe versantul Vestic al Anzilor, unde cei doi vulcani erau patronii orizontului.
E o adevărată plăcere să te dai cu motocicleta prin acel pas, doar o porțiune mică nu are asfalt, iar în rest curbele curg lin și peisajul nu uită să te suprindă cu niște imagini care te fac să oprești pentru fotografii. Tot acolo am dat și de o pădure complet uscată, era prima dată când vedeam așa ceva, iar vinovatul pentru dezastrul ăla l-am găsit cu ajutorul unchiului Google și era o insectă.
Am ajuns pe apus înapoi în Bariloche și m-am înțeles cu Florin prin telefon că a doua zi vom porni la drum împreună pentru câteva sute de kilometrii, iar apoi mi-am pregătit echipamentul pentru ziua următoare râzând la gândul că Florin poate împacheta în 5 minute și eu nu am scos sub 20 de minute niciodată. Nici nu știu cum e mai bine 😊
Pe 1 Ianuarie la ora 7 dimineața m-am trezit și am început să mă pregătesc de drum, pe la 8 l-am sunat pe Florin cu care am rămas înțeles că la 9 pornim, dar nu mi-a răspuns. L-am sunat de încă 3 ori și tot nu mi-a răspuns. Gândindu-mă că a chefuit am pornit la drum oprindu-mă din după aproximativ 30 de minute să îl sun din nou. După alte două apeluri am auzit vocea somnoroasă a lui Florin ‘’ Ioi mă Titus, eu abia acum m-am trezit…. ‘’
‘’La mulți ani Florine! An nou fericit și ai grijă de tine!’’, apoi am plecat mai departe spre următoarea trecătoare către Chile.
P.S.
Florin și-a încheiat tura cu succes, iar despre naziști pot să vă spun că nu mai locuiesc în Bariloche.
Bem o cafea?
După ce am început să îmi povestesc aventurile pe acest blog, spre surpriza mea am fost invitat deseori la o cafea plină de povești, de către unii din cititorii mei. Mi-a făcut întotdeauna plăcere să le răspund la întrebări și spre bucuria mea cu unii dintre ei am făcut câteva trasee împreună.
O cafea pentru un călător înseamnă mult și aici nu e vorba doar de valoarea materială a celor 10 lei, ci e ceva mult mai important. E încurajarea pe care o transmiți, atunci când îi dai de înțeles Exploratorului, că dorești să își continue aventura.
Dacă ți-au plăcut poveștile aventurilor mele, accept cu drag o cafea, la care abia aștept să îți spun mai multe și vom călătorii împreună.
Scanează codul de mai jos sau folosește linkul și îți promit că va fi o cafea de neuitat.
https://revolut.me/titusworld
….si cu siguranță o să vă sun înapoi să vă mulțumesc 😉
Leave a Reply