Agonie și extaz pe Valea Vulcanilor (19)
Plecasem din Bariloche cu zâmbetul pe buze gândindu-mă la Florin cu admirație. Haiducul ăsta avea puterea să nu se streseze deloc indiferent de conjuctură, iar faptul că tocmai a ratat plecarea de la ora 9 nu era nici o problemă pentru el.
În multe situații aș fi vrut să pot fi și eu atât de detașat atunci când lucrurile nu mergeau conform unui plan stabilit dinainte, să le las să curgă în voia lor și să fiu împăcat cu rezultatul, dar dorința de a avea totul sub control cat mai mult timp posibil, îmi aducea în final doar stres și oboseală.
Printre altele, călătoria asta m-a învățat că e mult mai important să mă adaptez la orice ar urma, decât să depun eforturi ca să influențez un anumit deznodământ.
Am pornit spre Nord , iar următoarea mea oprire principală era Santiago de Chile, unde voiam să schimb cauciucurile și uleiul la Zebru, dar până acolo mai aveam 1300 de kilometri și am preferat să fac distanța în două zile. Eram cu mult înaintea programului stabilit de acasă și nu mai eram presat de timp.
Îmi plăcea mult Argentina așa cum era ea. Era departe de ordinea și civilizația din Chile, cu drumuri în mare pare parte neîngrijite dar care treceau prin peisaje foarte asemănătoare cu cele de acasă. Probabil și asta a contat atunci când am ales să rămân în Argentina pe Ruta 40, în loc să trec în Chile și să intru pe Pan Americana, autostrada care m-ar fi dus foarte repede în Santiago de Chile.
Traseul ales de mine era mai lung și mai rău, dar aveam două motivații clare pentru care am ales Ruta 40. Drumul mă ducea prin Valea Vulcanilor, un loc despre care citisem că se află la întâlnirea a două plăci tectonice unde se vedea clar o despicătură uriașă a pământului, iar pe de altă parte rămânând în Argentina totul devenea mult mai ieftin, iar la o aventură de 3 luni orice ban economisit e bine venit.
Peisajul s-a schimbat încă din primii kilometri după ce am ieșit din Bariloche și m-am trezit conducând într-un rai al motociclismului plin de curbe și de forme de relief care mai de care mai impresionanate. Paralel cu drumul curgea un râu de un albastru închis în care razele soarelui se reflectau și inundau totul în jur cu lumină, asta făcea ca totul să fie perfect.
Imaginile din fața mea se transformau foarte dinamic, treceam prin canioane cu pereți drepți unde te așteptai de la un moment la altul să se înfunde drumul, dar intr-un mod surprinzator totul se deschidea brusc într-un platou alpin care se întindea cât vedeai cu ochii așteptându-mă mai degrabă să dau de țărmul mări, dacă altimetrul de pe navigație nu mi-ar fi arătat că sunt la 1300 de metri altitudine.
Lacurile de pe drum apăreau că o surpriză plăcută când ajungeam în vârful unei pante, ca niște oglinzi imense în care se vedea cerul și de fiecare dată îmi spuneam ‘’trebuie să opresc aici să fac o poză’’, dar nu voiam să stric senzația momentului cu efortul de a prinde pe film cea mai bună imagine. Era atât de frumos încât oricât de mult aș fi vrut să fotografiez peisajul ăla, tot nu aș fi putut reda frumusețea lui.
M-am lăsat hipnotizat de drum și odată cu aerul cald pe care am uitat cu e să-l simți după ce am stat o luna în Patagonia, aș putea spune că am intrat într-un fel de dans pe două roți unde ritmul era ținut de curbe, iar de lumini să ocupau razele răzlețe ale soarelui .
După mai bine de 200 de kilometri de distracție în felul meu, am intrat pentru prima dată într-o zona deșertică, nu era nimeni și nimic de jur împrejur . Nu era tipul de deșert întâlnit în Sud, unde frigul și vântul te făcea să te întrebi foarte des ce cauți tu acolo, era cald și arid cu mult pietriș pe care creșteau tufe. Pentru prima dată m-am simțit confortabil în pustietatea aia și spre surpriza mea la o privire mai atentă nu era chiar atât de pustiu.
După vreo oră de mers am văzut că la o distanță de 1- 2 kilometri de marginea drumului se distingea silueta unei antene parabolice imense și cum nu am văzut niciodată așa ceva dar auzisem despre urechile pământului cu care oamenii ascultă zgomotele universului, am oprit imediat. Surpriza mare nu a venit de la faptul că era o antenă uriașă acolo, ci de la faptul că folosind zoomul de la la telefon am putut vedea foarte clar că lângă antena era o biserică. M-am trezit spunând cu voce tare ‘’Dumnezeu este peste tot!’’ și am încercat să obțin o fotografie cât mai clară a bisercii alături de antenă, iar apoi am pornit din nou la drum.
Singura localitate mai răsărită unde puteam să inoptez pe bucata aia de drumera Chos Malal, unde am ajus după amiază devreme, un fel de comună cu străzi paralele și perpendiculare care era punctul de intrare pe Valea Vulcanilor. Reușisem să găsesc un mic motel destul de decent folosit de cei care făceau drumeții pe crestele vulcanilor și erau amatori de fosile încastrate în lavă întărită. M-am cazat, am luat cina în restaurantul motelului și m-am culcat foarte devreme știind că a doua zi pe Valea Vulcanilor, aveam să intru pe un drum de macadam lung de 150 de km, iar când e vorba de macadam nu știi niciodată de cât timp ai nevoie să-l parcurgi.
La 7:30 dimineață ieșeam în trombă de pe poarta motelului unde am plătit 12 dolari și m-am îndreptat direct către Valea Vulcanilor . Văzusem câteva fotografii de pe renumita vale dar în nici o fotografie nu am fost atent să caut starea drumului, iar când am realizat în ce m-am băgat am mai avut o singură soluție, înainte și gata.
Dintr-un asfalt rupt drumul s-a transtormat într-un fel de macadam amestecat cu de toate. Roca vulcanică era amestecată cu piatră de rău și patul drumului era din pământ care din loc în loc devenise mâl de culoare roșie. Cred că un geolog ar fi fost în culmea fericirii să facă o drumeție pe valea aia, dar mie nu mi s-a părut distractiv deloc.
Din cauză că tipurile de rocă din care era făcut drumul erau amestecate mergeam foarte precaut, pregătit să se întâmple orice. Îmi era frică de roca vulcanică spartă cu muchiile foarte ascutie care putea oricând să îmi taie cauciucul, dar nici nu puteam face mișcări bruște pentru că alunecam pe pietrișul de râu ca pe niște bile de rulmenți, iar ca tabloul să fie complet nici nu puteam frâna atunci când drumul se transforma într-o mlaștină roșie în care trebuia să intuiesc pe unde să merg luându-mi ca punct de reper un fel de mal ce părea să fie marginea drumului. Singura soluție era să accelerez și să strâng din dinți, sperând că inerția mișcării mă va scoate din încurcătură.
Pe de altă parte peisajul era desprins de pe o altă planetă. În stânga mea tot solul era negru și se vedea clar că e rocă arsă, adică lavă. În dreapta mea totul era din pământ roșu și vedeam clar vârtejurule de praf nu departe de drum. Ce să mai zic, magic!
După aproximativ 20 de kilometri pe un platou la care nu îi vedeam capătul, a apărut o despicătură enormă în pământ, linia de demarcație dintre cele două plăci tectonice era imensă. Din mers reușeam să văd doar marginile canionului format de cele două plăci tectonice și știam că am ajuns în locul numit Centura din Chos Malal, unde poți asista pe viu la o lecție despre mișcarea plăcilor tectonice ale pământului care durează de mii de ani. În unele locuri distanța dintre cele de plăci era doar de 10 metri, dar știam că despicatura era foarte adâncă pentru că am trecut de câteva ori peste albia răului Rio Negro care curgea prin canion și podurile de trecere erau de cel puțin 50-70 de metri.
Așa am mers 2 ore și aveam sentimente contrare, dacă a fost greu sau ușor. Pe de o parte eram atât de fascinat de peisaj de parcă exploram călare pe motocicletă cine știe ce planetă din univers și pe cealalaltă parte, drumul pe care mergeam era un adevărat chin încercând continuu să rămân pe două roți și să nu mă tăvălesc în mocirla roșie sau mai rău, să mă aleg cu un cauciuc spart.
În ritmul ăsta am ajuns la un pod destul de scurt unde drumul trecea peste canion. Lungimea podului nu era mare, dar canionul era adânc și din însemnările mele pe GPS mi-am dat seama că ajunsesem la Boca del Diablo. Am oprit pe pod, îmi trebuia o pauză după atâta agonie și extaz pe două roți.
Imediat ce m-am dat jos de pe motocicletă mi-am dat seama că am atras privirile celor care ca și mine au avut curiozitatea să se aventureze pe valea cu pricina. Însă de data asta m-am simțit ca și cum aș fi cel mai tăntălău din parcare pentru că înafara de mașini, singurele motociclete care s-au aventurat în nebunia aia de teren arătau foarte diferit față de motocicleta mea. Erau în majoritate Kawasaki KLR și toate arătau foarte bine pregătite pentru mersul pe teren dur, adică enduro. Singura asemănare dintre Zebru al meu și celelalte motociclete era mocirla roșie care începuse să se usuce pe carene de parcă toate aveau aceeași culoare.
De pe pod acea despicătură a pământului arăta ca un platou de filmare al unui film despre apocalipsă, iar curajoșii se puteau aventura pe un fel de punte care făcea legătura între cele două margini ale canionului. Râul care curgea prin canion avea o culoarea maronie spre roșie de la solul pe care îl spăla apa provenită din ploi, iar marginile canionului erau negre de la roca arsă, întradevar arăta ca Boca del Diablo.
În cele 20 de minute în care am stat pe pod am schimbat câteva vorbe cu o italiancă care călătorea împreună cu un brazilian, amândoi aveau motociclete de teren și arătau mult mai bine pregătiți ca mine. Din povești am înțeles că făcuseră împreună o bună parte din Africa și acum străbăteau America de Sud si bineînțeles că, exact ca și de altă dată, am fost cu urechile ciulite la poveștile lor de călătorie, pentru că nu se știe niciodată când poți găși un detaliu care să te inspire. După câteva minute de povești am pornit în acealsi timp la drum, lăsând câteva sute de metri distanță între mine și ei gândindu-mă că au mai multă experiență și motociclete mai pregătite .
Zebrache parcă m-a simțit, iar când am pornit din nou s-a comportat ca un tanc. E drept că structura drumului se schimbase puțin, iar belțile cu nămol și roca vulcanică au dispărut, acum drumul era doar din pietriș de râu. Oricum era dificil de condus motocicleta pentru că pietrișul era despus într-un strat destul de gros, aproximativ 20 de cm și roțile se afundau pur și simplu în stratul afânat, doar că de dată asta greutatea lui Zebru l-a făcut să fie destul de stabil și forța motorului îmi dădea senzația unui tanc german, altă viață!
În mai puțin de 2 kilometri i-am ajuns pe cei cu Kawasaki și i-am depășit, apoi după încă aproximativ o jumătate de oră relieful a început să se schimbe și au apărut dealuri înverzite iar drumul era din nou cu asfalt, ieșisem de pe Valea Vulcanilor .
La frontiera dintre Chile și Argentina am ajuns puțin după ora 13 și mi-am dat seama că nu mai aveam nici o șansă să ajung în acea zi în Santiago de Chile, pentru că mai aveam de trecut Anzi printr-o trecătoare la 2700 de metri. De acolo până în Santiago erau mai bine de 300 de kilometri, așa că trebuia să mai găsesc o cazare pe drum.
După tot chinul de pe Valea Vulcanilor drumul care trecea prin trecătoare a fost de o frumusețe maximă. Un asfalt impecabil te ducea către vârfurile munților acoperite pe alocuri cu zăpadă și când eram sus la altitudine mi s-au deschis în față imagini pe care le vezi deseori de pe geamul unui avion. Nici nu are rost să va spun cu câtă bună dispoziție am intrat în vama chiliană, unde chiar dacă o vameșiță tânără mi-a scos totul din cutiile moto căutând cine știe ce , tot am plecat zâmbind cu gura până la urechi.
Coborârea în Chile a fost că pe un tobogan printre munți și spre bucuria mea temperatura crescut din nou. Așa am ajuns în Molina pe la ora 17 , un oraș aproape de autostrada Pan Americana, care avea să mă ducă până în Santiago.
Una din cele mai mari greșeli pe care le poți face în America de Sud când călătorești cu motocicleta este să te prindă noaptea pe drum. Îmi făcusem o regulă de care mă țineam cu strictețe. Indiferent unde eram în jurul orei 15 , începeam să caut o cazare la care să ajung în maxim 2 ore, iar dacă nu găseam ceva cât de cât decent, făceam un compromis și mă cazam unde gaseam indiferent de condiții. Știu cazuri clare când motocicliștii au fost jefuiți la drumul mare tocmai pentru că au ignorat niște reguli nescrise ale călătoritului în America.
Cazarea din Molina am găsit-o pe Google pentru că proprietarii chilieni nu îi au la suflet pe cei de la Booking din cauza comisioanelor mari, iar cu bani cash întodeuna mai poți negocia la preț.
Când am ajuns la cazare m-a întîmpinat o doamnă ce a coborât de la volanul unui Jeep și a venit direct spre mine. Mi-a spus într-o engleză destul de bună că nu mă poate caza pentru că angajata ei nu a venit în ziua aia la muncă, dar poate să vorbească la pensiunea de lângă ea să mă primească . Am fost bucuros că nu mă lasă cu ochii în soare și încearcă să mă ajute, apoi am urmat-o către o intrare în curtea de lângă proprietatea ei unde m-a predat unei alte doamne.
‘’Estas solo?’’ ( Ești singur ? ) , m-a întrebat proprietăreasă?
‘’Si’’ , (Da) i-am răspuns cu un zâmbet larg pe față.
‘’Usted esta loco!’’ ( Ești nebun! ) , mi-a replicat din nou zâmbind și mi-a făcut semn să o urmez.
Când am văzut-o zâmbind am știut că nu mă scoate pe ușa afară și spre bucuria mea am parcat motocicleta în curte pe locul pe care mi l-a indicat, apoi am urmat-o în clădirea ce era construită pe un singur nivel.
‘’Uite, nu am nici o camera unde să te cazez dar nici nu te pot lasă noaptea singur pe drum pentru că este periculos, așa că o să te bag aici într-o mică debara unde am pus un pat și este toaletă de serviciu ‘’.
Odată ce l-am văzut pe Zebrache al meu parcat în curte aproape de un furtun legat la un robinet cu apă, mai că nu mă mai interesa foarte tare unde voi dormi. Am intrat în debaraua folosită pe post de depozit unde pe niște lăzi era întinsă o saltea gândindu-mă că nimic nu avea să mă mai surprindă în acea zi, apoi m-am întors către gazda care stătea în ușă, așteptând parcă să sar în sus de bucurie că m-a depozitat ca pe un sac de cartofi .
Am zis ‘’Ok ‘’ cu un zâmbet chinuit, la care ea fericită de parcă luase un examen mi-a zis, ‘’Bien, 35 dolares americanos, cash!’’…
Dumnezeule mareeeee!!!! Cred că a fost cea mai scumpă cazare proastă pe care urma să o plătesc vreodată și înainte să-i dau banii în mâna i-am spus , ‘’ Ok, dar în banii ăștia îmi spăl și motocicleta de mocirla‘’. Mi-a smuls banii din mână râzând, spunându-mi că pot să spăl tot ce vreau și a plecat.
Am rămas singur în debaraua/ depozitul transformat în dormitor pe bani mulți și când am dat să închid ușa am obervat că nu se poate închide pentru că tocul ușii se umflase de la umezeală, trebuia să o las întredeschisă.
Cu gândul că trebuia să îmi spăl motocicleta pe care o vedeam de pe geam, am râs de situație gândindu-mă că oricât de mult aș încerca să țin toate lucrurile sub control nu voi reuși niciodată și cel mai bine era să mă adaptez la orice situație.
Inițial mă gândisem să fac o zi din Bariloche până în Santiago, apoi m-am hotărât să fac două, iar în final ajungeam să fac trei zile și două nopți adaptându-mă să dorm într-o debara.
În timp ce îmi spălăm motocicleta a venit gazda la mine cu un ceai cald, am râs împreună vorbind într-o spaniolă-engleză ciudată, încercând să-i răspund întrebărilor curioase despre un român care și-a luat în cap America de Sud și s-a hotărât să o străbată de la un capăt la altul de unul singur.
Atunci credeam că niciodată în viața mea nu voi mai trăi așa o zi, dar m-am înșelat amarnic, urma unul din cele mai dezamăgitoare momente din viața mea de călător român.
Bem o cafea?
După ce am început să îmi povestesc aventurile pe acest blog, spre surpriza mea am fost invitat deseori la o cafea plină de povești, de către unii din cititorii mei. Mi-a făcut întotdeauna plăcere să le răspund la întrebări și spre bucuria mea cu unii dintre ei am făcut câteva trasee împreună.
O cafea pentru un călător înseamnă mult și aici nu e vorba doar de valoarea materială a celor 10 lei, ci e ceva mult mai important. E încurajarea pe care o transmiți, atunci când îi dai de înțeles Exploratorului, că dorești să își continue aventura.
Dacă ți-au plăcut poveștile aventurilor mele, accept cu drag o cafea, la care abia aștept să îți spun mai multe și vom călătorii împreună.
Scanează codul de mai jos sau folosește linkul și îți promit că va fi o cafea de neuitat.
https://revolut.me/titusworld
….si cu siguranță o să vă sun înapoi să vă mulțumesc 😉
Leave a Reply