Doamnă consul, dar dumneata cu cine crezi că vorbești? (20)
Când am ieșit de pe poarta pensiunii din Molina , gazda s-a așezat în cadrul ușii salutandu-mă de parcă aș fi fost cine știe ce oaspete de seamă, deja uitase că m-a cazat într-o debara pe care am plătit 35 de dolari pe noapte, iar atitudinea ei protocolară de parcă aș pleca de la un hotel de 5 stele mi-a smuls hohote de râs. In final am luat întâmplarea ca pe o experiență hazlie de călătorie salutând-o și eu la rândul meu cu un aer milităros.
Destinația următoare era Santiago de Chile și habar nu aveam unde o să stau, dar eram sigur că voi găsi ceva, important era să schimb uleiul și cauciucurile la motocicletă.
În mai puțin de 6 kilometri am intrat pe Pan Americana, celebra autostradă care străbate tot continentul Sud American de la Nord la Sud. N-are nici un rost să vă spun că erau câte 3 benzi pe sens și era o circulație super intensă, lucru absolut normal pentru o astfel de șosea, dar ce mi s-a părut interesant au fost mașinile care circulau pe ea.
Majoritatea camioanelor erau niște vechituri ce scoteau un fum mai ceva ca în filmul Mad Max, dar mi se păreau foarte interesante pentru că nu văzusem niciodată camioane așa de mari.
Eram ca o furnică pe o autostradă a giganților și eram sigur că șoferul unui astfel de camion nu o să îmi dea niciodată prioritate, chiar dacă aveam toate prioritațile din lume, iar după ce m-am obișnuit cu traficul, am început să văd lucrurile altfel.
Pe când noi europenii ne dăm de ceasul morții să înlocuim parcul auto cu mașini mai puțin poluante, sud americanii folosesc mașini și camioane de acum 30 de ani care n-au auzit în viață lor de de filtre DPF, sau alte nebunii. Nu o să înțeleg în ruptul capului cum cred unii că vor reduce poluarea la nivel global punând presiune doar pe Europa, pentru că oricum poluarea din America de Sud afectează și Europa într-un mod cât se poate de direct, doar trăim toți pe aceeași planetă, iar dacă mai adăugăm Asia și Africa totul arată și mai dezastros.
M-am simțit tras pe sfoară aducându-mi aminte de vremurile în care toată lumea cumpăra doar produse cu eticheta verde, aruncându-și la gunoi aparatele vechi, iar în final am constatat că cele noi se strică de 3 ori mai repede și totul a fost o mare excrocherie ca îndatoreze populația și să încurajeze consumerismul.
Gândurile astea contradictorii m-au ținut ocupat și în mai puțin de 3 ore am intrat în Santiago de Chile. Pe internet am găsit un magazin cu accesorii moto și aveam mari speranțe că acolo voi găși ușor cauciucuri și ulei. Deci prima mea destinație din Santiago a fost direct la magazin, pentru că sănătatea lui Zebru era foarte importantă. După calculele mele mai aveam de făcut încă 11 000 de kilometrii în toată călătoria și nu mai aveam alte locuri unde să fac întreținerea la motocicletă.
Magazinul MotoAventura se află într-un cartier numit Las Condes, pentru mine nu era decât un punct pe hartă, dar când am ajuns intrat în cartier parcă am intrat în altă lume.
M-am trezit conducând pe niște bulevarde foarte mari străjuite de blocuri zgârie nori și totul arăta foarte bine îngrijit. Din mers mi-am dat seama imediat că orașul dispune de centuri circulare subterane, unde traficul dintre o zona sau alta este ascuns sub pământ și de îndată ce am ieșit la suprafață am văzut trotuarele pline de oameni foarte grăbiți în cotidianul lor. Dacă cineva m-ar fi parașutat brusc acolo fără să îmi spună unde sunt, aș fi spus fără ezitare că sunt în Manhatan, sau cel puțin centrul din New York , dar în nici un caz că aș fi zis că sunt în Santiago de Chile.
Revenirea la civilizație după mai bine de o lună de stat în sălbăticie m-a izbit tocmai când vroiam să parchez motocicleta în fața magazinului Motoaventura, unde un domn în uniformă de pază a venit și mi-a spus că nu pot parca acolo, nu înțelegeam ce vrea de la mine, pentrru că până în momentul ăla nimeni nu mi-a spus de când eram in America de Sud, că nu pot parca într-un anume loc, indiferent unde am parcat.
Atunci am simțit pentru prima dată că vreau să plec cât mai repede din oraș și fără să mai stau mult pe gânduri am intrat în magazin unde speram din tot sufletul să găsesc cauciucurile pe care mi le doream.
Când vânzătorul mi-a zis prețul am crezut că nu am înțeles și l-am rugat să îmi scrie suma pe ecranul calculatorului să fiu sigur că e corectă. Da, intelesesem bine, pe două cauciucuri de motociletă și un schimb de ulei, aveam de plătit 810 euro. Că să vă faceți idee de preț, în România toată cheltuiala asta ar fi fost un maxim de 350 de euro.
Fiind șocat de prețul pe care trebuia să-l plătesc, mi-a pierit tot cheful de a mai răspunde intrebărilor pe care mi le puneau cei din magazin si care erau foarte curioși de călătoria mea, iar vânzătorii văzându-mă atât de descurajat au încercat să mă îmbuneze cu un discount de 10 euro, am început să mă rog în gând ‘’Doamne te rog scoate-mă din orașul ăsta cât mai repede!’’
Dar stați că nu s-a terminat totul. Când au văzut că accept mi-au spus să revin abia după două zile, pentru că nu aveau cauciucurile pe stoc. M-am uitat din nou la cer și în gândul meu am adăugat la prețul cauciucurilor și prețul de 3 nopți de cazare, pe care trebuia să o găsesc undeva în zona ca să fiu aproape atunci când va trebui să revin pentru montajul cauciucurilor.
În final accept și plătesc, pentru că era singură soluție cât de cât rapidă care îmi garanta o întreținere bună a motocicletei ca să pot continua călătoria.
Eram obosit de parcă aș fi făcut în ziua aia 800 de km călare pe motor, când în fond făcusem puțin peste 250, atât de tare mă obosea civilizația din care plecasem de o lună de zile.
Pensiunea găsită pe booking arăta foarte bine în fotografii și nu am stat mult pe gânduri să fac rezervare când mi-au confirmat că au și parcare privată pentru motocicletă. Era la mai puțin de 5 minute de magazinul moto unde urma să mă întorc peste două zile. De afară arata destul de binișor, o clădire pe un singur nivel pe o stradă lăturalnică cu puțin trafic, la 2 minute de un mall unde aveam de gând să caut un frizer.
Ca mai toate pensiunile din America de Sud totul era împrejmuit cu un gard înalt și o poartă prin care nu aveai nici o șansă să vezi ceva, singura șansă ca să iei legătura cu cineva din interior era să suni la sonerie.
Femeia de aproximativ 55 de ani care mi-a deschis avea puțin peste 1, 55 m, dar în pofida staturii ei mici, avea un zâmbet imens. A înțeles din prima că nu voi intra înăuntru până nu o să îmi văd motocicleta parcată, așa că mi-a deschis poarta și uite așa Zebrache al meu era din nou parcat în siguranță.
După mai bine o lună de călătorie în sălbăticia din Patagonia faptul că eram acum într-un oraș mare, m-a făcut să îmi aduc aminte și de unele nevoi personale. În primul rând trebuia să mă tund, pentru că îmi crescuse părul foarte mult și îl simțeam ca pe o șapcă care mă făcea să transpir atunci când aveam casca moto pe cap. Apoi simțeam nevoia să mă plimb mai mult pe jos, pentru că pur și simplu simțeam că stau crăcănat și atunci când nu sunt pe motocicletă, o senzație absolut normală după atâta timp. Iar pe lângă toate astea, faptul aveam un mall în aproapiere m-a făcut curios să văd cum sunt magazinele lor și cu toate aceste gânduri în cap, am făcut un duș rapid și am plecat în căutarea unei frizerii.
Să stai pe scaunul frizerului și să spui povești de călătorie în timp ce frizerul îți face masaj, era pentru mine o cu totul altă postură, iar după tunsul însoțit de tot tratamentul disponibil, am plătit fantastica suma de 5 dolari, ce mai, boierie curată. Dar cam asta a fost singura experiență necesară și interesantă pe care am avut-o în centrul comecial, în rest totul era la fel de plictisitor ca în orice mare magazin de oriunde din lume, iar după ce am mai băut o cafea am plecat în căutarea unui pub.
De îndată ce m-am văzut cu o bere și un burger imens în față, m-am întins la povești interminabile pe whatsaap cu cei de acasă, profitând cât am putut de faptul că pub-ul avea internet pe wi-fi și în cele două ore de povestit cu Îngerul meu păzitor, mi-a venit o idee genială care deja mi-a încărcat programul pentru ziua în care trebuia să stau și să aștept venirea cauciucurilor din deposit.
Drumul meu mă ducea spre Nord și inevitabil mai devreme sau mai târziu urma să intru în Bolivia, știam că aveam nevoie de viză de intrare și mai știam că acea viză se putea lua de la frontieră cu suma de 100 de dolari. Dar citisem pe internet că, în cazul în care obțineam viza de intrare în Bolivia de la un o amabasadă sau consulat, viza era gratuită.
Cât timp am stat în pub cu berea în față, nu am găsit nici un detaliu despre procedurile de obținere a vizei dar, am găsit adresa consulatului bolivian la mai puțin de 30 de minute de mers pe jos de locul unde mă cazasem.
Dintr-o dată îmi făcusem un nou un plan, aveam de gând să mă duc a doua zi la consulatul Bolivian și să solicit viza de intrare în Bolivia și speram că că nu voi plăti nimic pe ea. În felul ăsta făceam economie de 100 de dolari pe care ar fi trebuit să-i plătesc în frontieră, economia asta fiind binevenită mai ales după costurile pe care le-am avut cu cauciucurile.
Am ajuns la pensiune puțin după 10 seara și m-a surprins că doamna mică cu zâmbet mare m-a întâmpinat în hol. Am întrebat-o contrariat de ce stă noaptea trează și e încă la muncă, apoi ea cu același zâmbet larg, mi-a zis că în unele camere locuiesc rezidenți permanenți în vârstă, care au nevoie permanentă de îngrijire și din cauza asta ea locuiește acolo. Incepusem să înțeleg, deci practic pensiunea unde eram cazat era un fel de cămin de bătrâni, iar când se iveau camere libere pe termen scurt, proprietarul, un chilian, le închiria pe Booking.
Am rămas cu Johanne încă vreo 10 minute la povești, în care am aflat că este emigrantă din Venezuela, că are 4 copii pe care trebuie să-i întrețină și de peste 10 ani nu-și mai văzuse nici un membru al familiei, dar trimitea acasă bani și bunuri în fiecare luna. M-am muiat tot, o înțelegeam perfect pentru că și eu într-un anumit moment din viața mea am fost emigrant illegal și știu cât de greu a fost, iar după ce i-am ascultat toate sfaturile despre cum să evit să fiu jefuit în Santiago, m-am băgat rapid la somn cu speranțe mari că a doua zi voi fi fericitul posesor al unei vize de Bolivia. Dacă știam ce o să urmeze cred că n-aș fi închis un ochi.
A doua zi la ora 7:30 eram deja în salonul mare al pensiunii unde m-am așezat în fața unei doamne de 87 de ani care vorbea o engleză perfectă. M-a luat în primire de când am apărut puțin confuz în salon pentru micul dejun și mi-a indicat cu mâna să mă așez în fața ei.
De îndată ce m-am așezat, mi-a spus cu un ton de bunică autoritară, ‘’Today you will eat scrumble eggs with tuna, because the bacon is not good for your health’’ (Astăzi vei mânca ouă prăjite cu ton, pentru că baconul nu este bun pentru sănătatea ta).
Fiind suprins de engleza ei impecabilă și de autoritatea cu care mi s-a adresat de parcă ne cunoșteam de o viață, nu am putut să spun decât un OK și am așteptat ordinele următoare.
M-a salvat Johanne, care a apărut cu o tavă pe care era porția mea de mâncare și cu un zâmbet complice mi-a spus, ‘’ Ea e Teresa, este din Argentina și i-am povestit despre tine’’.
Buuun și așa a început un tir de întrebări din partea bunicii care după ce m-a descusut de toate informațiile pe care și le dorea, a început să îmi povestească despre călătoriile ei prin Europa.
M-a lăsat mască, la 87 de ani Teresa ar fi putut scrie o carte despre vremurile fantastice trăite alături de iubiții pe care i-a avut după cel de-al doi-lea război mondial și despre cele 2 căsătorii și 5 copii pe care i-a adunat în timpul vieții. Tot Teresa mi-a zis să nu am încredere în bolivieni și că argentinienii sunt cei mai buni oameni din America de Sud, concluzie la care urma să ajung și eu destul de repede.
Cred că aș fi stat cu Teresa o zi întreagă la povești pentru că era o mărturie vie a anilor 50, perioada care în mintea mea este aproape inexistentă și sunt convins că a avut momentele ei de glorie, dar trebuia să fug cât de repede la Ambasada Boliviei al cărei program începea la ora 9:30
Santiago de Chile luat la picior și mai ales cartierul Las Condes impresiona prin bulevardele lui cu clădiri zgârie nori, iar după o jumătate de oră de uitat mai degrabă pe sus decât în față la drum , m-am hotărât să stau cu capul mai mult în navigația de pe telefon ca să ajung la Ambasada Boliviei cât se poate de repede.
Ambasada era pe o stradă cu case mici, legată printr-un pod peste un rău de zona de lux și clădiri zgârie nori prin care tocmai trecusem. A fost relativ ușor să îmi dau seama că la acea casă este o ambasadă, după coada de oameni care aștepta să intre înăuntru. Mi-am luat biletul de ordine cu numărul 54 și m-am așezat la coadă, era ora 9:45.
Când m-a așezat pe scaunul din fața ofițerului consular era ora 11, în mai puțîn de 2 ore angajații ambasadei Boliviei au rezolvat 53 de solicitări, eram uimit.
După ce i-am dat domnului din fața mea cererea de viză cu datele completate conform modelului afișat pe peretele de la intrare, acesta mi-a făcut semn să aștept și s-a ridicat de pe scaun disparând pe o ușă din spatele lui. Atunci a fost momentul în care mi-au cam murit speranțele de a primi o viză de la consulat, bazându-mă pe impresia că nu este o situație uzuală ca un român să solicite viza de Boliva de la ambasada din Chile. Dar supriză, în mai puțîn de 5 minute omul a revenit cu o hârtiuță în mână și mi-a spus în românește citind de pe hârtie ‘’ Bună ziua domnule Titus!’’ …
Mamăăăă …wow, ce naiba să mai zic, am rămas uimit, am răspuns cu un ‘’Bună ziua!’’ plin de voie bună și am așteptat cu sufletul la gură continuarea.
Ofițerul consular a început să îmi spună plin de entuziasm că soția lui este fan al României și că a studiat istoria și literatura României, din cauza asta atunci când mi-a văzut pașaportul s-a dus în cealaltă cameră, să își sune soția să-i spună că are un român care solicită viza de intrare în Bolivia.
Oriunde ai fi pe planeta asta când auzi că țara ta este cunoscută și apreciată de străini, ai un sentiment de bucurie și mândrie care e greu de reprodus, pentru că noi românii nu prea avem parte de așa ceva. Simțeam cum îmi ard obrajii și cred că involuntar stăteam drept și pieptul scos în față, fiind mândru de pașaportul meu românesc .
În 20 de minute după ce am răspuns tuturor întrebărilor despre călătorie și am semnat vreo 3 hârtii, ofițerul consular mi-a întins pașaportul cu viza de intrare în Bolivia. Nu îmi venea să cred!
Bineînțeles că nu am ieșit glonț de pe ușa ambasadei ci am stat și am schimbat câteva amabilități cu domnul ofițer consular, mulțumindu-i a nu știu câta oară pentru amabilitatea lui, dar pe când să ies din încăpere m-a întrebat dacă am certificatul de înmatriculare al motocicletei la mine. Îl aveam și l-am scos imediat din rucsac.
După ce l-a studiat timp de un minut mi-a spus, ‘’Se pare că este tipărit pe o hârtie normală și vameșii bolivieni din frontieră ar putea să îți facă necazuri, îți recomand să mergi la ambasada României care nu este departe de aici și să ii rogi să îți facă o copie xerox pe care să scrie conform cu originalul, (în limba spaniolă), pe care să pună ștampila ambasadei române din Chile, pentru a fi un document valabil”.
Imediat am băgat la cap ce spunea ofițerul bolivian și totul făcea sens oarecum. Auzisem și eu poveștile în care vameșii bolivieni cereau șpagă pentru orice, deci o soluție pentru a evita o astfel de situație era binevenită.
Am ieșit incredibil de optimist din Ambasada Boliviei și faptul că eram cu viza pusă era pentru mine o realizare la care nu mă așteptam.
Găsind Ambasada României pe Google map și uitându-mă la programul cu publicul afișat pe internet, am văzut că aveam șanse mari să o prind deschisă.
Distanța pana la ambasadă am făcut-o în pas alert, fiind fericit la gândul că nu trebuia să mă mai stresez de eventualele formalități la frontieră și am reușit să salvez 100 de dolari, bani cu care în America de Sud poți trăii binsor 3 zile. Trecând ca vântul înapoi în zona luxoasă din Las Condes, am ajuns pe o stradă unde pe stânga și pe dreapta erau doar construcții noi și cochete, cu restaurante și terase ce păreau cu multe stele după îmbrăcămintea chelnerilor, acolo am dat de …Ambasada României din Chile.
Construcția arăta incredibil, era ca un palat din anii interbelici, înconjurat cu un gard negru de fier forjat dublat de plăci de tablă neagră atât de ermetic sudate, încât nu puteai vedea nimic în interior. Nu era nici o ușa deschisă, nici un program afișat, era doar o placă aurie pe care scria Ambasada României, atât.
Eram foarte fericit, iar în prima fază nici măcar nu am băgat de seama imaginea impunătoare de palat a ambasadei și am apăsat încrezător pe clanța de la poartă, era închisă. Am observat soneria și m-am gândit că pe undeva e normal ca poarta să fie închisă, deși eram în cel mai luxos cartier din Santiago, așa că am apăsat pe butonul soneriei de la interfon, nimic.
O dată, de două ori lung și pe când să apăs pe buton a 3-a oară începând cu groază să mă trezesc la realitatea neglijenței autorităților românești, aud o voce în interfon ‘’Hola’’ …. Pfff, într-o clipită mi-a revenit sufletul la loc și am început să îmi spun pe nerăsuflate povestea în limba română, menționând faptul că am pașaportul și documentele la mine.
Când m-am oprit am avut impresia că nu mai e nimeni la interfon, dar într-o română amestecată cu cuvinte în spaniolă aud următoarele cuvinte,
‘’Uste necesitas programare pentru că no se puede face acte fără programare’’ ….. a fost că o bombă atomică care mi-a explodat în piept.
Gata m-am trezit la realitate, era aceeași bătaie de joc cu care statul român își bătea joc de cetățenii lui de ani de zile și atunci m-am hotărât să nu renunț.
Mi-am proptit degetul în butonul interfonului, i-am auzit din nou glasul indolentei care mi-a răspuns și am început,
‘’Ascultă doamnă, dacă în 20 de minute nu îmi rezolvi problema, adică un rahat de copie xerox cu ștampilă, te pun pe Facebook să te vadă toată România că stai și huzuresti într-un castel de lux pe bani țării, într-un cartier pe care noi muritorii de rând îl vedem doar în filme și dacă nici asta nu îți este suficient, vin și campez motocicleta tocmai pe peluza din fața ambasadei să te vadă o lume întreagă. Aici ai numărul meu de telefon 0040742…. Sună-mă pe whatsaap! Ai timp până beau o cafea la restaurantul din colț ‘’
Chiar și acum când scriu aceste rânduri îmi sare inima din piept aducând-mi aminte de acel moment. Abia când am terminat de spus ce am avut de spus, mi-am dat seama că pe final urlasem dea binelea în interfonul ambasadei.
În drum spre cafeneaua din colț am început să caut numerele de telefon al ziarelor de mare tiraj din România, era inacceptabil ce se întâmplase și nu aveam de gând să mă dau bătut. Dar n-am apucat să ajung la cafeanea că am primit un apel pe whatsaap de la un număr pe care nu îl aveam salvat, răspund și:
‘’Uste domnule trebuie să veniți acum la ambasadă pentru problema dumneavoastră’’
Bombă din nou, mă întorc inpoi la poarta care era la doar 80 de metri distanță și aștept… nimic. Sun din nou și mi se răspunde spunadu-mi-se că trebuie să mă duc la poarta din dreapta. Mă uit la poarta din dreapta și văd că e o poartă auto, dar dacă așa a spus femeia atunci mă duc acolo.
După aproximativ un minut aud mișcare în spatele porții și după ce poarta s-a deschis, văd o femeie de peste 60 de ani care mă invită înăuntru și imi zice:
‘’Uste domnule Titus? ‘’
Băi deja eram cu capsa pusă și am lăsat deoparte orice urmă răbdare întrebând-o direct.
‘’Dumneavoastră cine sunteți? Nu sunteți româncă, de ce îmi vorbiți în spaniolă?’’ și pornesc spre direcția indicată de ea, care mergea cu un pas în fața mea, adică exact pe sub poarta dedicată mașinilor care ducea într-o curte, nicidecum în ambasadă.
Se întoarce în mers către mine și îmi spune :
“Eu sunt doamna Manea și sunt româncă, dar sunt aici de zeci de ani și nu prea vorbesc românește’’
Deja fierbeam, femeia asta care trebuia să fie la pensie demult, trăia acolo bine merci pe banii mei și ai românilor, uitând și cuvintele din limba română. Deci vă dați seama cam ce flux zilnic de români sunt în Ambasada României din Chile.
Ies de sub poarta auto și dau într-o curte unde un servitor tăia cu o foarfeca niște fire de iarbă care au îndrăznit să depășească cu vreo 2 milimetri bordura de un alb impecabil.
O urmez pe madam Manea pe care instantaneu am început să o urăsc din secunda în care la mine acasă pe teritoriu românesc și plătită din bani mei, mi s-a adresat cu apelativul ‘’Uste ‘’ adică ‘’tu’’ în limba spaniolă și în același timp uitând-mă în jur incercam să observ detalii despre opulența în care oamenii ăștia trăiau acolo.
Madam Manea îmi indică o masă de plastic cu băncuțe de grădină la care să mă așez, spunându-mi că doamna consul Roxana o să vină imediat și trebuie să o aștept. M-am așezat și am început să mă uit în jur, incercând sa fac cateva fotografii pe ascuns.
Curtea era cam cât 3 sau 4 terenuri de tenis unite pe lățime și avea la extremități în stânga și dreapta alte două case la etajul cărora se vedeau perdele. Erau oarecum simetrice dar nu erau vopsite în aceeași culoare, deși arătau amândouă foarte bine îngrijite.
În milocul curții erau desenate cu linii de vopsea albă direct pe asfalt, mai multe locuri de parcare, iar pe două dintre acestea erau parcate două mașini Volvo noi . Separarea dintre curtea folosită pentru parcare și cea folosită de pentru acces pietonal era făcută cu o peluză, pe care era un copac ce ținea o umbră frumoasă pe jumătate din curte si totul era impecabil, iar cât timp am fost lăsat singur am văzut un domn care intrat de 2 sau 3 ori în clădirea ambasadei.
Să nu va imaginați nici măcar o secundă că aș fi fost invitat să intru înăuntru într-o sală de așteptare sau birou. M-au ținut afară.
După câteva minute de așteptare, s-a îndreptat către mine o doamnă care s-a recomdat drept Doamna Consul Roxana, care a început să îmi spună fără nici un fel de legătură cu problema mea, următoarele:
‘’Îmi pare rău dar sunt foarte supărată pe București, uitați-va și dumneavostră în ce zonă periculoasă trăim, avem garduri electrice și pază, va dați seama că aici în Chile e periculos nu?’’
M-am uitat la ea de parcă am văzut pentru prima dată un extraterestru, apoi m-am uitat în jur la super mega luxul în care trăia și chiar dacă totul se află într-un cartier luxos, mi se părea normal că erau două fire electrice pe gard, că doar e ambasada unui stat, nu-i club de golf. Nu zic nimic și o las să continue, iar ea a continuat.
‘’Soțul meu ambasadorul, este ocupat cu ședințele de la UE și eu trebuie să mă ocup de tot.‘’
Femeia asta încerca să joace un rol de victimă și în ignoranța ei a uitat că suntem tocmai pe partea cealaltă parte a pământului, iar bărbatul ei ambasadorul nu prea avea ce să caute la vreo ședința a Uniunii Europene. Atunci am realizat că defapt solicitarea mea nu a făcut decât să-i trezească dintr-un somnic dulce în care se complaceau, iar eu am fost dușul rece din acea zi. M-am uitat în ochii ei și i-am spus:
‘’Doamnă consul, dumneavostră cu cine credeți că vorbiți, îmi arătați cât de periculos este să trăiți în centrul unui cartier incredibil de luxos, cu mașini noi și servitori la scară? Păi mie îmi spuneți de pericol? Mie, care de unul singur pe o motocicletă am străbătut toată Patagonia până la capătul pământului coborând pe țărmul Pacificului și am urcat de unul singur peste 5000 de kilometrii prin pustietatea de pe ruta 40? Tocmai mie v-ați găsit să îmi spuneți cât de periculos e să trăiești în centrul celui mai luxos cartier din Chile? ‘’
În momentul ăla duduia Roxana, consulul României din Chile mi-a luat certificatul de înmatriculare al motocicletei din mână și a dispărut. În urma ei am început să râd uitându-mă la ea cât de penibilă poate fi.
M-am așezat dezgustat pe banca de plastic și în pofida faptului că tocmai asistasem la un moment de nesimțire crasă din partea atoritatilor române, mă simtem acasă. Banca aia pe care stăteam era și banca mea, curtea aia era și curtea mea, spațiul ăla sub pomul frumos care ținea umbră era și al meu, iar după câteva minute când a apărut iar madam Manea cu copia xerox, nici nu m-am mai ridicat în picioare, ci am studiat copia să văd dacă e făcută bine .
Doamne Isuse Cristoase!!! …..pe o copie xerox a certificatului meu de înmatriculare, era pusă ștampila ambasadei și scria scris ÎN LIMBA ROMÂNĂ ‘’cf cu originalul‘’ ….bă băiatule am izbucnit în râs uitându-mă la madam Manea care avea o față de om tâmp . Mă opresc din râs, îi întind copia certificatului înapoi și îi spun:
‘’Dumneata crezi că vameșul din Bolivia știe limba română? Trebuie scris în spaniolă ‘conform cu originalul’, nu în română’’
Belește madam Manea niște ochi cât cepele, își dă seama de tâmpenia de om incompetent pe care a făcut-o, îmi smulge hârtia din mâna și pleacă din nou în interiorul amabasadei.
S-a întors în câteva minute cu textul necesar scris cu pixul peste ”Cf cu originalul” initial, iar când mi-a dat hârtia m-am uitat la ea cu milă. Atât s-a putut.
Am ieșit din nou pe poarta auto a ambasadei unde m-am simțit acasă, pentru că exact la fel e și acasă, plin de funcționari incapabili și tâmpiți, care se cred niște Dumnezei peste un popor care le plătește cu greu cheltuielile.
Românie azi mi-ai dat palme cu piciorul în timp ce bolivianul m-a primit cu brațele deschise, ești normală? Ce naiba faci ?
P.S. …. Când am intrat în pensiunea care pe jumătate era cămin de bătrâni, aveam un nod în gât imens. Teresa care stătea în scaunul ei cu rotile exact la aceeași masă la care o lăsasem, a strigat imediat ce m-a văzut, ‘’Johanne, pune masa că venit Titus, copilul meu din România!’’
Mi-au dat lacrimile, deși nu plătisem să am prânzul, Johanne mi-a pus în față o porție de cartofi piure cu friptură de pui la masă cu argentinianca .
După ce am înghițit cu greu primele două imbucături am auzit-o pe Teresa spunând ‘’Hai povestește-mi despre România’’
Am strâns din dinți m-am uitat la ea și am spus, ‘’România, es el păís más hermoso del mundo!’’ (Romania este cea mai frumoasă tară din lume) ……apoi mi-am înghițit mucii.
Ea e Johanne, iar Teresa ne-a făcut fotografia nedorind să fie și ea în fotografie. A zis că a fost în suficiente fotografii la vremea ei și ne-a lăsat nouă locul.
Bem o cafea?
După ce am început să îmi povestesc aventurile pe acest blog, spre surpriza mea am fost invitat deseori la o cafea plină de povești, de către unii din cititorii mei. Mi-a făcut întotdeauna plăcere să le răspund la întrebări și spre bucuria mea cu unii dintre ei am făcut câteva trasee împreună.
O cafea pentru un călător înseamnă mult și aici nu e vorba doar de valoarea materială a celor 10 lei, ci e ceva mult mai important. E încurajarea pe care o transmiți, atunci când îi dai de înțeles Exploratorului, că dorești să își continue aventura.
Dacă ți-au plăcut poveștile aventurilor mele, accept cu drag o cafea, la care abia aștept să îți spun mai multe și vom călătorii împreună.
Scanează codul de mai jos sau folosește linkul și îți promit că va fi o cafea de neuitat.
https://revolut.me/titusworld
….si cu siguranță o să vă sun înapoi să vă mulțumesc 😉
Filmul din Santiago de Chile il puteti vedea aici :
Leave a Reply