Construind amintiri de 4000 de metri (21)
Plecând din Santiago a fost prima dată când am simțit pe parcursul călătoriei, că las în urmă o familie. Jhoanne și Teresa au reușit cu gesturi cât se poate de simple, să îmi dea sentimentul că ele sunt familia mea de acolo și că vor rămâne întotdeauna în inima mea.
Când îmi împachetam lucrurile, Teresa mi-a bătut în ușă și m-a rugat să o las deschisă ca să mă vadă cum împachetez. Nu puteam să o invit înăuntru pentru că era în scaun cu rotile și ușa avea prag, iar în plus în camera mea era un haos de nedescris. Dar am observat că era fericită să mă privească în timp ce îmi aranjam cu grijă fiecare lucru în cutiile de la motocicletă, iar când mă vedea mai concentrat lăsa conversația în suspans ca să nu mă deranjeze și o începea din nou când vedea că deveneam mai relaxat.
Santiago de Chile era un punct important în traseul meu, pentru că de acolo urma să urc spre Nord și temperaturile aveau să crească semnificativ. Hainele groase plus sacul de dormit gros pe care îl folosisem în Patagonia, nu-mi mai erau de folos. Am pus pe unul din paturile din cameră toate lucrurile de care credeam că nu voi mai avea nevoie, iar pe celelalte lucruri rămase am început să le împachetez în cutii. Când Teresa a văzut că închid cutiile, a sărit imediat și mi-a zis: „Ai grijă, că ai uitat haine pe pat.”
Am zâmbit și i-am tras cu ochiul, spunându-i: „Astea o să le facem cadou lui Johanne, ca să le trimită copiilor în Venezuela.”
Dintr-o data fața Teresei s-a luminat și mi-a zâmbit complice, fremătând de nerăbdare să vadă ce și cum voi face mai departe.
Am luat brațul de haine pe care le sortasem, plus sacul de dormit care era deja prea gros pentru temperaturile din Nord și le-am pus în poala Teresei. Apoi împingând-o în scaunul ei cu rotile, am pornit împreună în căutarea Johannei.
Jhoanne era într-una din camere făcând curat, iar imediat ce ne-am apropiat de ea Teresa a izbucnit nerăbdătoare, ‘’Jhoanne, să știi că am venit să ne luăm rămas-bun de la tine și să îți oferim o mică amintire de la noi!’’
Am izbucnit în râs, Teresa vorbea de parcă era și ea pe picior de plecare și acum își lua un călduros rămas bun de la prietena și îngrijitoarea ei.
Jhoanne a zambit intelegatoare și pe cât era de mică a încercat să ne îmbrățișeze pe amândoi, iar când a vrut să îmi mulțumească pentru lucruri i-am spus că eu îi mulțumesc, mi-a dat ceva ce nu mai simțisem demult, căldura unei familii.
Când Jhoanne mi-a deschis poarta pensiunii la plecare, știam că plec mai bogat la drum. Sufletele care m-au găzduit au creat momente de care îmi voi aduce aminte cu plăcere. Cu coada ochiului m-am uitat în oglinda retrovizoare după Teresa și chiar dacă nu am văzut-o, știu sigur că era acolo undeva și mă urmărea să vadă cum plec.
Doamnelor, acum când scriu rândurile astea, vă trimit un gând bun și vă mulțumesc încă o dată pentru tot.
Am pornit către Valparaíso. Eram foarte curios să văd graffiti-urile ce îmbogățeau casele din orașul care în toate recenziile de pe internet era descris ca un loc foarte „picant”, adică cu de toate.
Drumul nu era ceva senzațional, o autostradă plictisitoare ca toate celelalte, unde conduci mai degrabă din reflex decât conștient. Gândul mi-a sărit imediat la multitudinea de amintiri, senzații și imagini pe care le trăisem în ultima lună. Creierul îmi era plin de culoare, peisaje, voci, întâmplări si totul era extrem de intens, iar pentru că nu era nevoie să mă concentrez prea tare la drum, m-am lăsat dus pe valul ăsta al amintirilor și am simțit, efectiv, o stare de euforie.
Deci poveștile în care se spune că, dacă ai amintiri frumoase ești mai fericit, sunt cât se poate de adevărate.
Cei 100 de km până în Valparaiso au trecut de parcă ar fi fost 10 și odată cu intrarea în oraș a apărut și traficul care m-a făcut să fiu din nou focusat pe ce se întâmplă în jurul meu.
Am observat din primii metri că Valparaiso e departe de luxul și bogăția pe care le-am întâlnit în Santiago, iar prezența mașinilor de poliție cu grilaj pe parbriz mi-a confirmat bănuielile, trebuia să fiu precaut.
Aveam fixat pe navigație zona unde voiam să ajung și în care nu aveam de gând să stau mult, dar voiam sa fac câteva fotografii clădirilor din oraș. De acolo plănuiam să mă duc într-un fel de oraș-stațiune pe malul Pacificului care era foarte aproape și unde găsisem mai multe hoteluri în care intenționam să înnoptez.
Cu gândul ăsta am oprit la un semafor și am văzut foarte clar cei doi scuteriști de pe sensul opus, care în timp ce vorbeau între ei făceau semne cu capul spre mine. Atunci mi-am dat seama că sunt o țintă.
Când culoarea semaforului s-a făcut verde, am ținut banda din mijloc și i-am urmărit pe cei doi în oglindă. Scuteriștii au întors pe linie continuă și în mai puțin de două minute erau deja în spatele meu. Am început să accelerez și să schimb benzile, dar ei s-au ținut scai de mine. Văzând pe navigație că toate străzile adiacente erau mai înguste, am hotărât să răman pe drumul principal.
Când am prins iarăși culoarea roșie la semafor, nu am oprit, în schimb am accelerat, uitându-mă cu un ochi în oglindă după scuteriști. Erau după mine și nu mai aveam niciun dubiu că băieții îmi puseseră gând rău.
Eram vulnerabil, cu o motocicletă cu număr de Europa, încărcată cu tot felul de accesorii care săreau în ochi de la distanță și în plus, eram singur, cred că toate astea au contribuit semnificativ la alegerea lor.
N-am mai stat pe gânduri. Dacă nu găseam o benzinărie în care să intru, aveam de gând să țin drumul principal chiar dacă asta însemna să ies din oraș și să-i pierd pe scuteriști mergând cu o viteză mai mare.
După nici un kilometru, am intrat într-o benzinărie și m-am băgat direct la pompă. Știam că nu vor veni după minepentru că în majoritatea benzinăriilor din America de Sud, există un sistem anti-jaf. Citisem despre sistemul ăsta și aflasem că există posibilitatea ca vânzătorul de la pompă să fie înarmat, așa că benzinăria era cel mai bun loc în care puteam să-mi trag sufletul și să mă gândesc cum să ies din încurcătura aia.
Am alimentat cu 3 litri, atât a intrat în rezervor. Cu nici 80 de km înainte să intru în Val Paraiso mai alimentasem odată, deci nu era de mirare.
Când am ieșit din benzinărie nu mai era nici urmă de scuteriști și am pornit spre acea stațiune de la malul mării, care era la mai puțin de 10 kilometri.
Aveam un sentiment de insecuritate datorat întâmplării cu scuteriștii și căutam un loc unde să mănânc ceva și să mă gândesc relaxat la ce urma să fac mai departe. Spre norocul meu am găsit o terasă pe marginea drumului de unde puteam să îmi văd motocicleta în timp ce mănânc și nu am mai stat pe gânduri, am oprit și mi-am luat de mâncare.
Culmea ironiei este că nici măcar acolo nu am putut să stau liniștit. In mai puțin de 30 de secunde a apărut de nicăieri o femeie cu vestă reflectorizantă și mi-a spus că, dacă nu îi dau 1000 de pesos nu pot parca, erau șmecherii din parcare. Nu m-am împotrivit și am plătit făcând haz de necaz de situație, dar în momentul ăla am luat decizia să plec de acolo până la poalele Anzilor, adică încă 200 de kilometri.
Traseul meu mergea către Argentina în renumitul oraș Mendoza, iar ca să ajung acolo voiam să trec munții printr-o trecătoare cu un nume foarte răsunător, ‘’Inca Trail’’
N-am mai stat mult pe gânduri, am mâncat în grabă și m-am pornit la drum fixându-mi ca destinație Los Andes, orașul de la baza muntelui. Am mers foarte repede și mă bucuram că am ieșit din zona cu orașe mari și aglomerate, iar într-o pauză de pe drum mi-am găsit o cazare în Los Andes.
După o negociere destul de hazlie în care gazda a încercat să mărească prețul de pe Booking chiar în fața mea, am reușit într-un final să ne înțelegem.
Chilienii m-au amuzat teribil de fiecare dată când am intrat în contact cu ei, sunt genul de oameni care dacă pot trage ultimul cent de pe tine, o fac fără scrupule, chiar dacă pentru asta e nevoie să te mintă în față. Dar mi-am păstrat buna dispoziție și am primit o cameră într-o cabană de lemn având ca vecini o familie de argentinieni cu doi copii super frumoși, care au început să se învârtă pe lângă motocicleta mea. Nu era prima dată când Zebrache al meu atrăgea privirile celor din jur, dar dintre toți copiii erau de departe preferații mei.
Călătorind atât de mult am văzut nenumărate situații în care părinții strigau în gura mare către copii lor „Nu-i voie!” în loc ca să meargă alături de copil și să-i explice ce vede. Probabil din cauza asta mi-a plăcut din prima clipă de tatăl copiilor, care a mers alături de ei și a îngenuncheat lângă copiii lui, încercând să le explice ceea ce vedeau, iar eu mă uitam la toată scena asta privind de după perdeaua din cameră fiind foarte mândru de Zebrache.
După câteva minute am ieșit din cameră știind că voi lua rolul de „maimuță din poze”, dar dat fiind faptul că era vorba despre copii am făcut-o cu plăcere ba mai mult, mi-am luat și eu la rândul meu niște amintiri.
Vă spun din capul locului că argentinienii sunt mult mai umani și amabili decât chilienii și asta s-a întâmplat oriunde am fost. Din cauza asta nu am fost tare mirat când argentinianul mi-a bătut în ușă oferindu-mi o bere la doză. Am primit-o cu plăcere și am schimbat câteva cuvinte despre motocicletă în semn de curtoazie, iar după ce am băut berea am adormit tun.
Dimineața a fost ca la armată, în 6 minute duș și alte cele, iar pentru că micul dejun a fost exact așa cum îi spune, adică „mic”, în mai puțin de jumătate de oră eram deja pe drum.
Începuse spectacolul, conduceam pe un traseu care șerpuia printre giganți de piatră scăldați în razele soarelui și îmi era efectiv greu să fiu atent la drum. Pe un fundal de un albastru profund în care pe cer nu era absolut nici un nor, versanții munților erau ca pielea unui cameleon care își schimbă culoarea în funcție unghiul din care privești. De la un verde mat trecea la un cărămiziu strălucitor și când dădeam de un colț de umbră, totul devenea negru, era fascinant.
Uitându-mă la culori nu mi-am dat seama cum a trecut timpul în care am făcut primii 60 de kilometri și am ajuns la prima surpriză din acea zi, Caracoles.
La un moment dat valea s-a înfundat și se termina cu un perete de stâncă care îți spunea foarte clar că mai departe nu se poate merge, dar incasii nu s-au lăsat și au continuat drumul care astăzi le poartă numele, într-o serie de serpentine care urcă de la 1200 de metri până la 2900, în mai puțin de 6 km, amețitor de-a binelea.
Știam de pe hartă că traseul are două secțiuni, prima secțiune fiind cea pe care mă aflam, adică acele serpentine numite Caracoles, iar după ele drumul traversa muntele printr-un tunel. Evident că incasii nu făcuseră 3 kilometri de tunel pe vremea lor, așa că varianta veche urca mai departe până în pasul Cristo Redentor sau pasul Internațional Los Libertadores, unde în anul 1904 s-a ridicat o statuie impunătoare a Mântuitorului. Aceea era ruta incasilor și pe acolo plănuisem să trec munții.
Să trec cu motocicleta pe un drum de pământ și piatră spartă la 4000 de metri altitudine, nu mai încercasem până atunci și nu îmi făceam griji pentru motocicletă, eram mai degrabă îngrijorat de mine.
În momentul în care am văzut că altimetrul îmi arată 3000 de metri am început să am emoții mari. Îmi controlam pulsul pe ceas din 2 în 2 minute, am pus altimetrul de pe navigație pe tot ecranul ca să-l pot urmări în timp ce stăteam în picioare pe scărițele motocicletei și mergem cât se poate de precaut. Eram intr-o tensiune maximă.
După primii 2 kilometri eram deja ud de transpirație și mă luase căldurile de parcă eram pe plajă, iar când m-am uitat la indicatorul de temperatură exterioară și am văzut că sunt 8 grade, mi-am dat seama ca trebuia să mă opresc și să mă calmez. Nu transpiram de efort și nici din cauza căldurii, transpiram de frică și de emoție că corpul meu ar putea fi vulnerabil la altitudini mari.
Din încercarea de a nu mă mai gândi la asta, mi-am făcut de lucru și am schimbat preventiv bateria la GoPro, apoi am pornit mai departe ceva mai relaxat. Începeam să văd munții din jur și să înțeleg ce era de fapt acolo. Totul arăta ca desprins din documentarele de pe Discovery, cu diferența că la televizor totul părea mult mai mic față de ce vedeam eu în momentul ăla și recunosc că am avut la început un sentiment copleșitor văzându-mă singur cuc in imensitatea aia, neștiind absolut nimic în afară de harta cu drumul care șerpuia înspre ceva care era extrem de sus.
Schimbarea bateriei m-a mai calmat și mi-a alungat starea de neliniște, mă panicasem la gândul că ar putea să îmi fie rău de altitudine, dar nu se întâmplase nimic.
Drumul nu era deloc greu, iar din momentul în care am început să ignor altitudinea totul a mers perfect și am început să mă bucur de spectacolul din jurul meu.
Era exact așa, un spectacol al naturii care te lasa cu gura căscată. Pe un fond albastru intens al cerului cu câteva pete albe de nori, Anzii se desfășurau în fața mea într-un stil monumental. Cred că din poziția în care eram la peste 3000 de metri puteam să văd la o distanță de peste 100 de kilometri pe crestele Anzilor. Munții nu erau acoperiți de vegetație și asta făcea să se vadă diferențele de culoare dintre straturile de stâncă. De la un negru mat ca de cărbune, roca trecea la un verde lucios care se rupea brusc într-un roșiatic ca o zgură și apoi totul devenea un negru lucios. Tot tabloul ăsta era viu și reflexiile razelor soarelui modificau continuu nuanțele de culoare.
Am oprit de câteva ori încercând să fac fotografii, dar intensitatea senzațiilor pe care le trăiam m-a făcut să admir hipnotizat peisajul minute în șir. Toate astea într-o liniște în care respirația mea părea că face un zgomot asurzitor.
Prinsesem curaj și pe măsură ce urcam începusem să deslusesc forma monumentului din locul unde era pasul de trecere pe celălalt versant al muntelui, atunci m-am oprit și am făcut una din cele mai frumoase filmări cu drona.
De la ultima oprire până în pasul de trecere nu a fost mai mult de 1 kilometru, dar bucuria de a ajunge în vârf a fost însoțită și de emoții uriașe, iar când am ajuns în fața monumentului care străjuia pasul de trecere, pur și simplu am scăpat motocicleta pe o parte și toate privirile celor prezenți s-au întors spre mine.
Mi-am ridicat motocicleta cu ajutorul unui domn care a avut prezență de spirit și mi-a dat o mână de ajutor, apoi m-am amuzat de situație și mi-am scos telefonul ca să prind cât mai multe imagini ale munților din jur, iar când m-am uitat înspre Nord cerul era negru. Nici nu am apucat bine să mă dezmeticesc și primul trăznet s-a auzit tocmai când filmam cu telefonul mobil, apoi a continuat cu grindină și lapoviță.
Într-o fracțiune de secundă mi s-au activat toate simțurile și din starea de beatitudine și uimire în fața peisajelor din fața mea, am trecut brusc la o stare de urgență, trebuia să cobor de pe munte înainte ca stratul de gheață și zăpadă să se depună.
N-am stat pe gânduri și am început să cobor pe un drum de pământ acoperit cu lapoviță în proporție de 50%. Speram ca pământul să nu absoarbă apa foarte repede și să am o aderență cât de cât bună.
Coborarea a fost la fel de intensă ca urcarea, doar că de data asta în locul unui sentiment de bucurie și uimire, aveam un sentiment de groază amplificat de momentele în care mai aruncam câte un ochi în hăul care se deschidea în dreapta mea, în rest totul alb.
După ce am coborât aproximativ 600, 700 de metri în altitudine, lapovița s-a transformat în ploaie, dar drumul de pământ avea deja piatră spartă pe el și nu mi-a mai fost frică să alunec. Eram plin de adrenalină și chiar dacă ploua intens nu simțeam nimic, eram super fericit de experiența trecerii pe care o avusesem.
În mai puțin de 15 minute după ce am intrat din nou pe drumul național, am făcut formalitățile vamale de intrare în Argentina, iar apoi m-am îndreptat către Mendoza.
E adevărat că drumul până la Mendoza a fost spectaculos, dar senzația avută pe Inca Trail a fost atât de intensă încât până în Mendoza am mers ca pe pilot automat și abia la intrare în oraș mi-am dat seama că îmi era extrem de cald, trecusem de la 4 grade la 34 de grade Celsius.
Și dacă în ziua aia natura mi-a dat probabil unul din cele mai intense momente de fericire din viața mea, tot în ziua aia Argentina mi-a dezvăluit unul din orașele ei care mi-a rămas în suflet, Mendoza.
Seara am ieșit în pantaloni scurți ca un copil ștrengar, plimbându-mă pe bulevardele orașului de sub cupolele platanilor, uitându-mă la lume și admirându-i pe cei care încercau să învețe primii pași de tango pe terasele restaurantelor.
Într-un final mi-am comandat o porție de paste și un vin de Mendoza, sărbătorind astfel una din cele mai frumoase zile din viața mea.
P.S.
Era incredibil cât de repede trecea timpul, aveam impresia că o zi durează doar câteva ore și mi se întâmplau o grămadă de lucruri pe care le luam exact așa cum veneau, fără să le analizez prea mult. Nu mi-am dat seama foarte bine atunci,dar toate întâmplările acelea mă ajutau să construiesc amintiri, care mai târziu aveau să să fie de neprețuit, iar de data asta erau amintiri de 4000 de metri.
Filmul aventurii de pe Inca Tail il puteți vedea mai jos:
Albumul de fotografii din aceste zile il puteți vedea aici:
Bem o cafea?
După ce am început să îmi povestesc aventurile pe acest blog, spre surpriza mea am fost invitat deseori la o cafea plină de povești, de către unii din cititorii mei. Mi-a făcut întotdeauna plăcere să le răspund la întrebări și spre bucuria mea cu unii dintre ei am făcut câteva trasee împreună.
O cafea pentru un călător înseamnă mult și aici nu e vorba doar de valoarea materială a celor 10 lei, ci e ceva mult mai important. E încurajarea pe care o transmiți, atunci când îi dai de înțeles Exploratorului, că dorești să își continue aventura.
Dacă ți-au plăcut poveștile aventurilor mele, accept cu drag o cafea, la care abia aștept să îți spun mai multe și vom călătorii împreună.
Scanează codul de mai jos sau folosește linkul și îți promit că va fi o cafea de neuitat.
https://revolut.me/titusworld
….si cu siguranță o să vă sun înapoi să vă mulțumesc 😉
Leave a Reply