Încă o zi la birou, cu Andri Popa prin Valea Seacă (22)
Mamăăă… ce mare eee…!
Dacă m-ar fi fi văzut cineva cum mă minunam când am intrat în camera pe care am primit-o la cazarea din Mendoza, ar fi zis că sunt vreun homeless care a dormit toată viața pe străzi. Colindam de unul singur prin America de Sud de mai bine de o lună și cazările în care am stat nu au semănat foarte tare cu camera în care tocmai intrasem. De cele mai multe ori locurile în care dormeam semănau cu niște cuburi în care cu greu încăpea un pat pentru o singură persoană, iar băile erau niște spații foarte înguste. Deci reacția mea la vederea „luxului” din Mendoza, unde am găsit un pat dublu și o baie cu bideu, era cât se poate de justificată, dar în același timp hazlie.
E surprinzător să observi cum te schimbă o călătorie pe mai mult de o lună de zile și cât de natural te adaptezi la un standard mult mai jos, fără să consideri că ai renunțat la nivelul pe care l-ai avut înainte. Necesitățile existențiale se reduc în final doar la niște lucruri de bază și tot ce contează sunt experiențele de călătorie.
Mi-am parcat motocicleta în curtea hostelului unde stăteam și pe măsură ce mi-am dus lucrurile în cameră, am observat alte detalii care erau lăsate undeva în urmă. Recepția hostelului avea canapele și o mică masă de servit cafea, era un automat de bauturi reci în hol, tablourile de pe pereți cu mici desene în creion reprezentând imagini din Mendozade decorau foarte frumos pereții și peste toate astea era muzica care se auzea în surdină. Toate aceste lucruri care înainte reprezentau o normalitate pentru mine, erau acum un fel de răsfăț și le remarcam cu plăcere.
M-am bucurat de camera mare pe care o primisem în schimbul a 25 de dolari și eram nerăbdător să ies la plimbare în oraș, așa că nu am stat prea mult pe gânduri și m-am pornit să îmi fac rutina zilnică. Mi-am spălat hainele de pe mine și le-am pus la uscat, am băgat toate bateriile de la aparate la încărcat, am făcut un duș și dintr-un motociclist de tură lungă, m-am transformat într-un turist curios care abia așteaptă să se piardă pe bulevardele străjuite de platani și să guste mâncarea din restaurantele cochete, împreuna cu vinul argentinian.
Viața de turist în Argentina este cât se poate de frumoasă și îmbelșugată. La ce rată de schimb valutar era in acel moment la casele de schimb, îți permiteai să trăiești regește, dar cel mai important era că aveai suficienți bani să experimentezi cât mai multe din tot ce oferă Argentina. Pe benzină plăteam aproximativ 2,30 lei per litru și consumam cam 5 litri la 100 de kilometri – practic, mai nimic. În felul ăsta te puteai plimba cât vrei în mai toată Argentina.
Pornind înainte de înserat la pas prin Mendoza, am trecut încă din primii metri pe lângă restaurante și magazine tradiționale, dar cel mai mult am zăbovit în fața vitrinelor de la școlile de tango. Artă, frate!
Cei care aveau curiozitatea puteau intra și învăța câțiva pași de tango în compania unor instructori ce păreau decupați din revistă, ea brunetă cu părul strâns într-un mic coc la ceafă și cu un corp impecabil, acoperit de o rochie cu spatele gol mulată pe șolduri, iar pe el nu vreau să-l descriu, că e ca și cum m-aș pune pe mine într-un dezavantaj imens, deci doamnelor, singura voastră șansă este să mergeți să-i vedeți. Nu-i de mirare că în jurul acestor locații era plin de terase și sunt sigur că erau oameni care stăteau la coadă ca să simtă acel fior pasional al tangoului.
Dar eu eram mai degrabă un călăreț înfometat, care nu se mai sătura de străbătut continentul sud-american și, după o oră de căscat gura încoace și încolo, m-am oprit pe terasa unui restaurant și mi-am comandat o porție de paste cu un pahar cu vin alb, desigur.
Atenția mea era îndreptată către paharul de vin, pentru că e imposibil să nu ajungi la Mendoza și să nu fi auzit de vinul de aici, dar ca să îți poți da seama de calitățile vinului trebuie să fii cunoscător, iar cum în ale vinului nu sunt un mare specialist, am dat din cap mimând a client mulțumit atunci când ospătarul mi-a turnat un strop de vin în pahar pentru degustare.
În schimb, pastele au fost bune și nu o spun asta doar pentru că am fost înfometat, ci realmente am recunoscut gustul intens al pastelor de casă, care mi-a adus aminte de vremuri mult mai bune din punct de vedere culinar.
Am stat mai bine de o oră pe terasa restaurantului uitându-mă la lume și spre deosebire de timpul petrecut în Santiago, Mendoza nu îmi dădea o stare de stres, ci mai degrabă era ca un loc unde toată lumea era relaxată, pentru că majoritatea oamenilor erau în vacanță.
Argentinienii sunt niște oameni foarte deschiși, tot timpul gata de socializare, iar când m-am întors la hostel am găsit holul de la recepție plin de lume, ca și când toți cei cazați s-au hotărât să facă vreun chef, dar nu. Cei cazați socializau în mici grupuri împrăștiate cam peste tot în spațiile comune ale hostelului și în mai puțin de 3 minute eram deja angrenat în conversații de călătorie cu o tipă din New York și cu un tip din Italia. Americanca era impresionată de motocicleta mea, care de altfel era singura parcată în curtea hostelului, iar italianul încerca să-i explice la ce folosește una sau alta arătând cu degetul câteva accesorii de la motocicletă.
Am stat preț de câteva minute și l-am ascultat de parca n-aș fi știut a cui e motocicleta, încercând să fac o față cât mai serioasă, ca să nu-i stric planul care era cât se poate de evident, adică să o vrăjească pe americancă. Dar când italianul a început să-i explice fetei despre cutii și bagaje, am scos cheia spunându-i: „Dacă vrei, deschid cutia să o vezi și în interior.” Americanca a izbucnit în râs, nu se așteptase deloc ca tocmai tipul în tricou cu pantaloni cargo și adidași, adică eu, să fie motociclistul, iar italianul a încercat să fie amabil, părând plăcut surprins, deși se citea clar pe fața lui că mă voia dus de acolo cât mai repede, de frică să nu-i fur fata.
Eram frânt după experiența pe care am avut-o în trecătoarea de la 4000 de metri, când în 2 ore am trecut prin toate cele 4 anotimpuri. Nu prea mai aveam energie pentru discuții formale, iar patul era singura destinație pe care o vedeam foarte clar, așa că m-am scuzat față de cei doi, spunându-le că eu mă retrag, iar italianului i-am trântit un:
„I’m tired, so today is your lucky day, enjoy!”
și i-am strâns cu putere mâna. Apoi am plecat în camera mea unde in mai puțin de 5 minute am adormit buștean.
Mi-a părut rău că în Mendoza am stat doar o noapte. Erau atât de multe de văzut și atâtea de explorat, dar mintea mea era într-o rutină în care dimineața se făceau bagajele și cel târziu la ora 9, Zebrache trebuia să-și facă încălzirea, după care porneam la drum. Așa am și făcut, dar trecând pe lângă o casă de schimb valutar am mai pierdut câteva minute bune ca să mai schimb niște bani.
O să vă întrebați de ce schimbam atât de des, ei bine, pentru că suma maximă pe care o puteam schimba era doar de 70 de dolari, bani care ajungeau uneori vreo 4 zile, dar nu era bine să rămâi descoperit până la ultimul leu și se știe că în Argentina imprevizibilul e cât se poate de întâlnit la orice colț. Am dat de mai multe ori de case de schimb care nu aveau bani sau erau închise. M-am lovit de bișnițari care îmi ofereau un curs prost și refuzam să schimb.
Dar dincolo de toate situațiile astea, un lucru era cert, nu există situație nasoală pentru un motociclist, există doar motociclist nepregătit pentru o situație nasoală. După atâta vreme pe drum, îmi stabilisem un set de reguli pe care nu le încălcam orice-ar fi fost, iar regula „Să ai întotdeauna bani cash la tine” era una din cele mai importante.
Am pornit din nou spre Nord și drumul era absolut incredibil. Asfaltul era bun, vremea era bună chiar dacă era puțin cam cald și nu era trafic deloc, iar când un motociclist este pe un astfel de drum nici măcar nu are rost să vă întrebați cum conduce și ce face, vă zic eu, trage de gaz și uită de toate.
Așa mergeam și eu, cu o viteză constantă de 130 km/h pe un drum drept de parcă era o ață întinsă pe covorul maroniu al deșertului și pe când pluteam mai tare pe norișori albi de fericire motociclistică, văd sărind din tufele de pe marginea drumului un baston luminos cu un polițist aferent legat de el. Trag de frână ca unul ce s-a trezit brusc dintr-un vis frumos și opresc chiar în fața polițistului a cărui zâmbet era cât casa. Cu coada ochiului observ, într-o poziție retrasă după o tufă, motocicleta polițistului pe a cărui șa trona falnic aparatul radar. Am pus-o!
Zic un „Hola” cât se poate de nevinovat, de parcă m-am întâlnit la povești cu un vechi prieten și văd din prima că polițistul s-a prins că nu sunt de-ai locului și devine sceptic. Se învârte pe lângă motocicleta mea și la vederea numărului de înmatriculare i se luminează fața. Apoi întreabă „Romania?”, iar eu păstrez același entuziasm și spun „Sí sí, Romania!”
În momentul ăla toată atmosfera s-a schimbat și punându-mi o mână pe umăr, polițistul a exclamat „Hagiiii!”. Atunci am știut: polițistul știa de Hagi, fotbalistul român și chiar dacă eu nu sunt fan fotbal, am repetat după el „… yes, yes, Hagi!”
A urmat apoi o conversație din care am aflat că polițistul lucrase ani buni în Italia și de acolo știa mai multe lucruri despre România, iar după obișnuitele întrebări „Ce faci aici, de unde vii și unde pleci?” am trecut la poze și strângeri de mână. După câteva minute de amabilități, am urcat într-un mod cât mai natural pe Zebrache și pornind mai departe, mi-am dat seama că nici măcar nu prezentasem nici un act de identitate polițistului și nici nu mi-a spus ce viteză aveam. Să trăiești, nea Hagi! Cred că ești cel mai bun ambasador al României!
Știți cum am plecat de lângă polițist? Glonț! Ca și cum nici măcar nu știam de ce m-a oprit. Aveam o stare de bună dispoziție maximă și mă felicitam în gând că am ales varianta de drum cu asfalt, după ce cu o zi înainte, la trecerea pasului prin munți, avusesem parte de toate fenomenele atmosferice. Cu toată sinceritatea o spun, nu mai aveam chef de nici un metru de off-road, sau de drumuri cu noroi și ploaie.
Drumul era gol, aș putea zice că fără trafic deloc, abia dacă mai venea câte o mașină din sens invers, iar kilometrii s-au scurs foarte repede. Aveam însă parte de niște peisaje extraordinare, în stânga mea se vedeau foarte clar crestele Anzilor acoperite de nori grei, iar în dreapta mea era o zonă semi-deșertică scăldată într-un soare care era aproape deasupra capului, deci foarte puțină umbră sau deloc. Vedeam foarte clar la distanță și știam că asta se datora faptului că eram constant la o altitudine de peste 1800 de metri, așa că natura a fost extrem de darnică cu mine în ziua aia, dezvăluind cât mai multe detalii pe care nu mă săturam să le privesc. Eram uimit și aici, la fel ca peste tot pe unde am umblat până atunci, de imensitatea formelor de relief. Totul era imens și întins, dându-mi din nou senzația de infinit.
Doar indicatorul de benzină m-a scos din starea de zen, eram atât de absorbit de tot ce era în jurul meu încât am uitat să îmi verific distanța pe care o mai puteam face. M-am uitat rapid pe navigație și spre ușurarea mea, prima stație de benzină era undeva la 30 de km, iar eu mai aveam benzină pentru încă 130 de km, deci am continuat în același ritm.
Eram pe drum de 3 ore bune și văzând raionul alimentar din benzinărie, mi s-a făcut poftă de un cappuccino și un croissant. N-am mai stat pe gânduri și cu ochii pe motocicleta parcată chiar lângă geam, am început să butonez telefonul și să îmi beau cafeaua liniștit. Atunci a apărut Louis, un francez plin de noroi din cap până în picioare, călare pe un Yamaha Tenere 700, care după ce și-a parcat motocicleta lângă a mea, a venit direct spre mine întinzându-mi mâna pentru a face cunoștință.
Era și el singur, dar făcea traseul exact invers. Pornise din Columbia, având de gând să coboare până în Ushuaia și de la el am aflat că existau două grupuri mari de WhatsApp, unul pentru cei care mergeau în Nord și altul pentru cei care mergeau în Sud. Habar nu aveam de grupurile astea și odată ce mi-a dat linkul să intru pe ele, am aflat că erau o grămadă de informații folositoare celor care călătoresc. Drumuri blocate, motociclete stricate, oameni care aveau nevoie de ajutor apelau la cei care erau aproape de ei, iar după ce am citit câteva postări am rămas impresionat cât de simplu și ușor funcționa totul.
Până atunci, singurii oameni cu care eu am ținut legătura pe drum erau cei doi olandezi pe care i-am întâlnit în San Antonio, care mi-au zis prin mesaje că ei vor merge pe drumul off-road de la poalele Anzilor. Inițial, mi-a trecut și mie prin cap să mă duc cu ei pe acolo, pentru că după 45 de zile de singurătate parcă aveam și eu chef să călătoresc cu cineva. Dar când francezul mi-a zis că drumul e plin de noroi și blocat de poliție din cauza ploilor, m-am felicitat pentru traseul ales.
L-am lăsat pe francez în benzinărie căutând un furtun cu apă ca să-și spele noroiul roșu de pe el și mi-am văzut mai departe de drum. Șoseaua era perfect dreaptă și se apropia vizibil de Anzi, din cauza asta, în plan vertical arăta ca o curbă sinusoidală care forma niște șanțuri de scurgere a apelor. Normal că nu mi-am dat seama de treaba asta la început și nu înțelegeam de ce au apărut micile tobogane de pe drum, dar la prima scurgere plină cu nisip și noroi am înțeles că argentinienii au făcut economie la podețe.
Ore bune am mers așa până m-a răzbit foamea și cum nu era nimic pe o rază de 150 de km, am oprit pe marginea drumului apelând la rezervele mele strategice de hrană, o conservă de ton și lipie. Cât timp am mâncat și am vorbit în fața camerei GoPro montată pe motocicletă, nu a trecut nici o mașină, nimic. Iar pauza pe care o făcusem a durat cel puțin 45 de minute.
Era o pustietate și o liniște de mi-am auzit și stomacul chiorăind. Locul era ca o vale seacă prin care nu trecea nimeni, iar gândul m-a dus la cunoscutul cântec românesc despre Andri Popa și dacă tot eram singurul călăreț din Valea Seacă, m-am urcat pe motocicletă și am pornit la drum fredonând „Cine trece Valea Seacă…”.
Nu știu cum a trecut timpul, dar era aproape de ora 6 seara și trebuia să găsesc un loc unde să dorm, iar în pustietatea aia vedeam pe hartă o singură localitate, Villa Unión. N-am mai stat pe gânduri și am pornit într-acolo, reflectând la ziua superbă pe care tocmai o avusesem.
Villa Unión era un sat de maxim 150 de familii și intrând în el cu viteză, după doar câteva sute de metri m-am trezit brusc că ies din sat. A fost nevoie să mă întorc ca să mă dumiresc cum stau lucrurile. Partea bună era că aveam din nou internet, pentru că pe drum în Argentina nu este internet deloc și șansa de a găsi sau rezerva o cazare din timp e practic nulă. Găsisem destul de repede un mic complex de bungalouri și m-am îndreptat imediat către el, iar spre norocul meu locația era chiar frumoasă și pe deasupra, avea camere disponibile.
Am încheiat scurt ziua, a fost ca și cum mi-am făcut norma, după care am trecut să mă odihnesc. În seara aia mi-am dat seama pentru prima dată că uitasem de câte zile sunt pe drum și în ce zi a săptămânii eram. Călătoria mea devenise o rutină, dar mă simțeam extraordinar de bine în ea, nu era o corvoadă plictisitoare și obositoare ca atunci când mergi la muncă în fiecare zi, iar eu abia așteptam să mă trezesc dimineața să o iau din nou de la capăt. Eram bine, eram happy și totuși eram cumva curios cum ar fi fost să am un partener de călătorie.
Dimineața am luat-o de la început, un mic dejun servit la restaurant unde am fost din nou pe post de maimuță pentru niște motocicliști nemți, care erau acolo cu motociclete închiriate și se tot minunau de faptul că eu călătoream cu motocicleta mea din România. Iar după ce am terminat de mâncat, am pornit din nou la drum.
În prima parte a zilei a fost aceeași poveste cu același relief și aceeași senzație de infinit, dar de data asta am scos drona. Toate gândurile mele legate de viața de acasă păreau că sunt detalii citite dintr-o carte, iar eu călătoream de o viață întreagă. Nu aveam necazuri, nu aveam motive de îngrijorare, nu aveam nevoi prea mari în afară de cele legate de hrană și benzină, lumea mea era doar natura, drumul și oamenii de pe drum. Niciodată nu am simțit sentimentele din acele momente și pot să zic că era ca o pace interioară desăvârșită.
Bineînțeles că mi-am pus întrebări și pornind din nou la drum, am început să îmi caut răspunsuri. Era oare normal să mă simt atât de bine de unul singur? Am vreun defect? Cât o să mă țină starea asta de echilibru și liniște? Oare m-am schimbat? Cum o să reacționez când toată călătoria asta a mea se va termina?… dar noroc că mi s-a făcut foame și, intrând în Londres, primul sat după 80 de kilometri de pustiu, am oprit la primul panou pe care scria „Restaurant”.
Era o casă veche făcută din chirpici în care am intrat printr-o boltă cu o ușă din lemn dată la o parte, ce era mai degrabă sprijinită de perete decât prinsă în balamale. Mă așteptam să intru într-o încăpere cu mese și scaune, dar încăperea era goală și nu avea mai mult de 8 metri pătrați. Am auzit un zgomot pe o altă ieșire din încăpere, ce părea să dea într-o curte interioară și m-am îndreptat în direcția aia. Era o curte cât se poate de banală, foarte asemănătoare cu curțile țăranilor români din anii ’90, unde țarcul pentru găini era la vedere, cotețul de porci era așezat în fundul curții, locul pentru animale mari era pus la umbra unui copac și în jurul unui cuptor pe lemne așezat lângă casă, erau două femei ce trebăluiau de zor într-un fel de bucătărie de vară, adică exterioară, ca să fiu mai clar.
Mesele și scaunele cred că erau adunate de prin tot satul, că nu era una la fel ca alta, iar undeva în apropierea unui copac masa era improvizată dintr-un butuc masiv. Aproape toate mesele erau pline, așa că m-am așezat pe un fel de bancă, la care în satele românești i se spune „laiță” și care era pusă pe un pridvor al casei, sau mai bine zis târnaț, cum zicem noi în Ardeal. Am așteptat să mă bage cineva în seamă, pentru că cele 2 femei care erau în jurul cuptorului sigur nu se ocupau cu servirea clienților si după doar câteva minute a apărut de undeva din casă o domnișoară urmată de un câine de talie mică, care s-a îndreptat direct către mine. Mi-am dat seama imediat că ea era cea care trebuia să-mi ia comanda, cand m-a întrebat cu un zâmbet larg ce aș dori să mănânc în timp ce îmi aranja niște tacâmuri și un șervețel pe masa de lemn.
Nu văzusem nicăieri meniuri, așa că am întrebat ce este de mâncare, iar ea foarte amabilă, mi-a explicat că sunt doar două feluri de mâncare, pui la cuptor cu cartofi copți, sau o mâncare tradițional argentiniană. Am ales mâncarea tradițională, fiind curios, iar după 3 minute domnișoara s-a întors cu o farfurie plină ochi de un fel de fasole amestecată cu linte și bucăți de carne. Am regretat instant că nu am ales puiul, pentru că avusesem cu câțiva ani înainte o experiență neplăcută cu fasolea amestecată cu linte, dar n-am avut de ales și de foame am mâncat tot, fiind păzit de câinele care s-a lipit de picioarele mele sub masa de lemn.
Mâncarea a fost ciudată și, ca să fiu respectuos, o să zic că nu a fost cea mai bună mâncare tradițională pe care am servit-o vreodată, dar uitându-mă pe mesele oamenilor din acea curte, am observat că cel puțin jumătate dintre ei au mâncat același lucru, așa că mi-am făcut curaj spunându-mi că nu avea cum să fie atât de rău, iar în cel mai rău caz găseam tufe destule pe marginea drumului pustiu.
Când am plecat din restaurant, la mese erau exact aceiași oameni pe care îi găsisem când am intrat, semn că eu eram singurul care nu a rămas să își facă siesta la umbra copacilor din curte, dar gândul îmi era la următoarea destinație, Cafayate, un punct important în traseul meu. Era locul unde celebrul drum pe care eram, Ruta 40, se îndrepta către crestele de 5000 de metri ale Anzilor, iar eu acolo voiam să ajung. De acolo plănuiam să încep din nou un drum aventuros și parcă îmi lipsea o doză de adrenalină după atâta zen și liniște.
Relieful s-a schimbat și pentru că urcam în altitudine, am trecut printr-un canion de rocă roșie care era foarte spectaculos, dar ce m-a surprins cel mai tare a fost faptul că din loc în loc, erau mici troițe pe marginea drumului, în jurul cărora erau o grămadă de sticle de plastic umplute cu apă și tot felul de obiecte ciudate. După ce am oprit și de curiozitate m-am apropiat, mi-am dat seama că sunt ofrande aduse morților, iar ulterior am aflat că sticlele cu apă sunt pentru sufletele celor plecați de pe lumea asta, în caz că le e sete. Obiceiurile astea fac parte din cultura sud-americană și este interesant felul în care percep ei „lumea cealaltă”. Noi, europenii, ne uităm la cer când îi pomenim pe cei dispăruți, dar sud-americanii construiesc locurile astea pe marginea drumului, imaginându-le ca pe niște adevărate porți de trecere a sufletelor dintr-o lume în alta, iar în partea lumească de după poartă aduc ofrande specifice profesiei sau hobby-ului, celui trecut dincolo. Am văzut roți de rezervă, cricuri de mașină, sticle de whiskey, părți din mașini de cusut, o bucată de tastatură… câte și mai câte.
Timpul a trecut mai ușor după ce am ieșit din canioanele roșii, iar când am intrat în Cafayate erau pe marginea drumului zeci de oameni așezați pe scaune rabatabile, care scuturau chei de ușă în fața celor care veneau pe șosea. Mi-am adus aminte de felul în care cei din Constanța își găseau clienți la cazări și trebuie să recunosc că era o metodă eficientă. Așa am ales și eu cazarea în ziua aia, oprindu-mă în fața unui tip care nu s-a mai deranjat să se dea jos din mașină și scutura o legătură de chei cu mâna scoasă pe geam.
În mai puțin de 15 minute eram cazat și Zebrache parcat în curtea unui imobil care era special construit pentru a găzdui turiști. Ar fi prea mult să-i spun pensiune, iar de un hotel era atât de departe încât nici nu merită comparația.
Tocmai după ce l-am parcat pe Zebru, am văzut alți doi motocicliști care s-au cazat în același loc, un brazilian pe nume Hugo și un argentinian pe nume Christian. Am intrat imediat în vorbă cu ei și în mai puțin de 3 minute, conversația a curs de parcă eram cei mai buni prieteni. Mi-am dat seama că îmi era dor și mie să socializez cu cineva și am hotărât ca după un duș, să ieșim toți trei în oraș să luăm masa împreună.
Intrând în cameră, am început în grabă să mă pregătesc de rutina unui final de zi și m-am trezit spunând cu voce tare: „Hai, gata munca, acum rapid în oraș la distracție!”. Călătoritul devenise ocupația mea de bază și eram atât de fericit cu asta.
P.S. Eu nu cred că este adevărat când se spune că fericirea există numai în doi sau că poți fi cu adevărat fericit numai atunci când împarți cu cineva momentele fericite. Am fost singur zeci de mii de kilometri și am avut sute de momente în care am simțit o grămadă de forme de fericire care, fără dubiu, au fost reale, nu doar închipuiri. Din cauza asta cred că fericirea vine din interior și dacă înveți să fii fericit cu tine însuți, atunci cu siguranță o să fii capabil să găsești o fericire autentică și în doi. Altfel, e un fel de amăgire… autentică.
Filmul aventurii din acele zile il puteti vedea aici:
Albumul de fotografii din aceste zile il puteti vedea aici:
Bem o cafea?
După ce am început să îmi povestesc aventurile pe acest blog, spre surpriza mea am fost invitat deseori la o cafea plină de povești, de către unii din cititorii mei. Mi-a făcut întotdeauna plăcere să le răspund la întrebări și spre bucuria mea cu unii dintre ei am făcut câteva trasee împreună.
O cafea pentru un călător înseamnă mult și aici nu e vorba doar de valoarea materială a celor 10 lei, ci e ceva mult mai important. E încurajarea pe care o transmiți, atunci când îi dai de înțeles Exploratorului, că dorești să își continue aventura.
Dacă ți-au plăcut poveștile aventurilor mele, accept cu drag o cafea, la care abia aștept să îți spun mai multe și vom călătorii împreună.
Scanează codul de mai jos sau folosește linkul și îți promit că va fi o cafea de neuitat.
https://revolut.me/titusworld
….si cu siguranță o să vă sun înapoi să vă mulțumesc 😉
Leave a Reply