4826, Mulțumesc Zebrache! (23)
Știți senzația aia în care nu știi dacă să te bucuri sau să te întristezi că ai nimerit într-o aglomerație de oameni după ce ai trăit o bună bucată de vreme, teleleu de unul singur? Ei bine, asta am simțit eu în Cafayate, când la 3 minute după ce m-am cazat într-o așa-zisă pensiune, locul a fost invadat la propriu de alți motocicliști.
Nu știam dacă se cuvine să mă bag în vorbă cu ei, dar văzându-i pe unii cum își desfăceau hărțile pe mesele din curtea pensiunii și își marcau cu pixul traseul, am fost curios să văd care sunt variantele lor de drum, iar pe de altă parte, parcă aș mai fi schimbat și eu o vorbă cu cineva.
Așa am dat de 2 motocicliști care călătoreau împreună, Hugo care era din Brazilia și Christian care era din Argentina. Ajunseseră cu puțin timp după mine și tocmai despachetau când eu eram gata pregătit să mă duc să descopăr micul sat, care, în ciuda faptului că avea doar o stradă principală asfaltată, forfotea de turiști.
Când le-am spus că sunt din România au exclamat de uimire, dar eu eram deja obișnuit cu asta, așa că am zis zâmbind „Da, e o țărișoară tare simpatică din Estul Europei“, însă Hugo a sărit imediat și mi-a zis în engleză „Hey, am citit despre țara ta și mi s-a părut foarte interesant.“
Trecuse ceva vreme de când cineva mi-a spus că știe unde se află România, iar probabil detaliul ăsta m-a făcut să continui conversația. Am trecut destul de repede la capitolul „destinație și drum“ și de la ei am aflat că drumul pe care intenționam să merg a doua zi fusese afectat destul de grav de ploi, dar nici ei nu știau foarte multe detalii. Însă, după alte câteva fraze schimbate, stomacul meu a dat semne de nerăbdare și n-am mai lungit-o urându-le o seară plăcută și pornind în grabă către centrul satului.
Cafayate era un nod de drumuri. Așezat la poalele Anzilor, dar suficient de retras ca să nu fie atins de clima aspră, era locul în care se intersectau celebra Ruta 40 și drumul care venea de la Salta, reședința de județ a regiunii. Tot prin Cafayate treceau și drumurile care mergeau în sud, către Mendoza, deci dacă aveai de mers de la nord la sud sau invers, trebuia să treci prin satul așezat strategic, la mijlocul unor distanțe care atingeau deseori peste 1000 de kilometri.
Cum greu găseai un loc unde să faci o pauză și să dormi pe distanțele astea, în Cafayate au apărut pensiunile ca ciupercile după ploaie, dar să nu vă imaginați vreun lux, nici vorbă de așa ceva. Camerele pensiunilor aveau între 3 și 5 paturi, pentru a oferi servicii cât se poate de ieftine și toate aceste paturi erau deservite de către o singură baie. Când am acceptat să închiriez camera, am specificat că doream să stau singur, știind că e o chestie obișnuită să împarți cazarea cu vreun necunoscut, iar spre norocul meu gazda a acceptat.
Ajuns în centrul satului, am rămas surprins că în jurul nelipsitei piațete cu alei și arbori, care era o chestie specifică micilor orașe din Argentina, era plin de restaurante și magazine, unde forfotea o grămadă de lume. N-am mai stat mult pe gânduri și cum am prins liber la una din mesele restaurantului cu priveliștea cea mai bună asupra pieței, m-am așezat și mi-am comandat de mâncare.
Eram destul de obosit și nu am vrut să îmi mai bat capul cu planurile pentru a doua zi, am mâncat și am plecat către pensiune, știind că timpul de somn e unul foarte prețios.
„Vrei o cafea?“
Trecuse multă vreme de când nu mă mai întrebase nimeni lucrul ăsta la prima oră a dimineții. În fața mea stătea Hugo cu un fel de aparat ciudat de făcut cafea, iar eu mă lovisem de el când am ieșit din cameră căutând apă fierbinte, tot pentru cafeaua de dimineață.
„Da, vreau, mulțumesc“, i-am răspuns și m-am așezat la masa care era tocmai în dreptul camerei mele.
În câteva minute a apărut și Christian și am rămas surprins că ei erau gata de drum, iar eu abia ce mă trezisem. Era 7:30 dimineața și dintr-o dată programul meu depindea și de altcineva. Recunosc că am strâmbat din nas, dar cu toate astea m-am grăbit și în mai puțin de 30 de minute eram călare pe Zebrache, ieșind de pe ușa pensiunii.
Ca de obicei, am pornit în căutarea unui birou Western Union, pentru că în locurile alea nu știi niciodată ce îți rezervă viitorul, iar cum porția era de maxim 70 de dolari pe zi, era bine ca cel puțin o dată la 3 zile să faci un schimb și să te asiguri că ai destule resurse pentru călătorie.
Am format rapid un grup și am preferat să iau ultima poziție, ca să îmi dau seama cum merg la drum ceilalți doi. În formația asta am ajuns la mult doritul birou Western Union și pe când începeam să regret decizia de a face un grup cu cei doi, l-am văzut pe Hugo că intră în vorbă cu un alt grup de motocicliști din Brazilia.
Grupul celor 4 brazilieni tocmai încercaseră cu o zi înainte să meargă pe Ruta 40 către Nord, dar viiturile provenite în urma ploilor au ras drumul, iar când am văzut filmările de pe telefoanele brazilienilor, m-am liniștit. O fi nașpa să mergi în grup, dar pe de altă parte beneficiezi și de mai multă informație, deci gândul meu de a găsi o scuză și a o șterge șmecherește înainte, m-a părăsit pentru moment.
Atmosfera în fața biroului, care încă nu era deschis, a început să se încingă și toată lumea își împărtășea experiențele de călătorie, iar după mai bine de o oră, când biroul s-a deschis, eram deja 20 de călători adunați într-un singur loc. Atunci am înțeles de ce rația de bani era de 70 de dolari per persoană dacă cineva ar fi cerut mai mult, nu ar fi ajuns pentru toată lumea.
Probabil unii dintre voi o să vă întrebați de ce sunt atâția turiști în zona aia, care de fapt nu are aproape nici o infrastructură turistică.
Dacă cineva îmi punea întrebarea asta pe la începutul călătoriei, nu sunt sigur că știam să răspund. Dar acum, după atâția zeci de kilometri de minuni văzute cu ochii mei, după atâtea senzații care mi-au făcut pielea găină și după atâtea experiențe noi, în care mi-am descoperit laturi neștiute nici de mine, pot să spun că atracția nu e numai de la drum sau peisajele din jur, ci vine și de la felul în care trăiesc sud-americanii, de la modul lor de viață și de la abordarea pe care o au în fața întâmplărilor de zi cu zi. Ei sunt mult mai relaxați, mai înțelegători și iertători unii cu alții, iar asta duce la un mod liniștit de a trăi, așa, mai tranquilo.
Probabil sărăcia și faptul că competiția în a avea lucruri materiale nu e așa prezentă ca în Europa, la asta adaug si faptul ca invidia și răutatea nu se găsesc la fiecare colț de stradă, îi fac pe sud americani sa fie foarte solidari.
Călătorind singur, nu am realizat toate astea, dar în acea dimineață, în care fiind ultimul din grup prindeam aproape toate semafoarele pe roșu și le treceam cu glorie, am observat că nimeni nu are nicio treabă, ba mai mult decât atât, chiar și un polițist dintr-o intersecție mi-a făcut semn să continui, văzând că sunt un motociclist din gașca care tocmai a trecut pe verde.
Da, în America de Sud nu e vorba doar despre natură și drumuri sălbatice, e vorba și de vibrația vieții, foarte aproape de o libertate absolută, îngrădită doar de bunul-simț și de dragul față de semenii tăi.
În momentul în care începi să simți lucrurile astea, îți dorești ca drumul tău să nu se mai termine și să explorezi încontinuu.
După ce mi-am luat porția de bani pentru 3 zile, adică echivalentul în pesos a 70 de dolari, am pornit la drum, reluându-mi poziția de ultimul din grupul de motocicliști. De data asta nu mai eram 3, pentru că în fața biroului de schimb am mai întâlnit 2 argentinieni care au renunțat să meargă pe Ruta 40 și ni s-au alăturat nouă pe drumul care ducea către Salta, deci eram deja 5 motocicliști.
Recunosc că nu am fost niciodată fanul mersului în grup cu motocicliști și, pe lângă faptul că e periculos, e foarte dificil să găsești un grup care să aibă obiceiuri de mers apropiate de ale tale, așa că am ales să stau ultimul și să-i las pe cei din fața mea să meargă cum vor ei, iar eu mi-am văzut de opririle mele pentru fotografii.
Intrasem pe o vale unde totul era roșu, iar când spun tot, vorbesc cât se poate de serios, pentru că în afară de asfaltul de pe drum, care era gri și tufele care erau verzi, solul, roca, praful și nisipul de pe marginea drumului erau toate de culoare roșie. Se vedea cu ochiul liber că roca era moale, iar ploaia și vântul erau, de fapt, sculptorii peisajului, modelându-l într-un fel știut doar de ei, dând naștere la adevărate opere de artă. Îmi venea să opresc din 300 în 300 de metri să fac o fotografie, iar în momentul în care drumul trecea prin mini-canioane, era fascinant și frumos totodată, așa că am scos aparatul de fotografiat cel mare, pentru că telefonul mobil era prea superficial în fața imaginilor pe care le aveam în față.
Într-unul din astfel de momente l-am observat pe Hugo că venea din sens invers și i-am făcut semn, sugerându-i că m-am oprit pentru fotografii, dar oprindu-se lângă mine mi-a zis că nu s-a întors ca să mă caute, ci a vrut să filmeze peisajul din ambele sensuri, așa că a dat o tură și înainte și înapoi pe aceeași porțiune de drum. Am râs în sinea mea, dar pe undeva i-am dat dreptate și am pornit din nou la drum, făcând o grămadă de opriri pe o distanță de 50 de kilometri.
O, da! Și cum era de așteptat, în peisajul ăla nu avea cum să nu existe un monument natural cu nume diavolesc. Doar că de data asta natura a fost darnică și le-a oferit argentinienilor două monumente, unul lângă altul, adică „La Garganta del Diablo” și „La Boca del Diablo”. Al doilea nume îl mai întâlnisem pe valea vulcanilor, în locul unde se întâlneau cele două plăci tectonice, dar de denumirea „Gâtul Diavolului” nu mai auzisem niciodată până atunci. Sincer să fiu, deja eram cumva pregătit de denumirile astea cu trimitere la diavol și puțin amuzat îmi puneam întrebarea, oare cum ar arăta coada diavolului?
Cele două monumente naturale erau, de fapt, rupturi în scoarța terestră unde a intrat apa și a săpat scurgeri care, cu timpul, au creat spații destul de mari și înalte, străjuite de pereți de stâncă pe care se vedeau foarte clar straturile de rocă formate de-a lungul a mii de ani. Oricum, foarte frumos, și fiind cu cei 4 motocicliști, am reușit și eu să mă aleg cu câteva fotografii.
Am continuat drumul prin valea roșie, până în momentul în care am trecut printr-un pas care a schimbat totul. A fost brusc, ca și cum am dat pagina la o carte de colorat, din roșu totul s-a schimbat în verde și totul era plat. Era drumul care ducea către Salta, capitala provinciei, iar zona devenise puternic agricolă.
Se vedeau plantații imense pe marginea drumului, dar cel mai mult am văzut livezi și viță de vie pe niște suprafețe foarte mari. N-aș putea să spun că porțiunea asta de drum m-a dat pe spate, dar faptul că pe margine erau o grămadă de tarabe la care se vindeau fructe și legume a făcut traseul foarte atrăgător.
Cred că tot în porțiunea aia i-am pierdut din grup pe cei doi argentinieni. Opririle pentru a gusta cine știe ce fruct ne-au făcut să ne împrăștiem, iar la intrarea în Salta m-am trezit că, din ultimul, am ajuns primul. Înțelegerea a fost că, în cazul în care ne pierdem pe drum, să ne oprim în prima stație de benzină care se ivește în cale, după ce am trecut de indicatorul care anunța intrarea în oraș.
Așa am făcut și, când am ajuns în benzinărie și am realizat că sunt singur, am crezut că noii mei parteneri de drum mi-au tras o țeapă și au plecat mai departe fără să mă aștepte. Dar n-am apucat să dezvolt în minte filmul ăsta prea tare, că l-am văzut pe Hugo venind, iar când și-a dat casca jos, am observat că bombănea nemulțumit de ceva. Într-un final a apărut și Christian, iar după ce am alimentat toți trei, ne-am îndreptat către o cazare găsită tocmai în centrul orașului.
Salta mi-a plăcut, dar în inima mea tot Mendoza a rămas cel mai frumos oraș argentinian în care am fost. Am găsit un hotel care se vedea de la distanță că era un loc de tranzit unde majoritatea turiștilor stau doar o noapte, însă parcarea privată era punctul cheie și avea prioritate la alegerile mele.
Ajuns la hotel, am verificat numărul kilometrilor pe care îi făcusem în ziua aia. M-a înfundat rasul, 176 de kilometri într-o zi întreagă, cred că era un record cu cea mai mică distanță parcursă de mine într-o singură zi. Dar, una peste alta, tot traseul a fost frumos și pe deasupra, am avut și companie.
Seara, în oraș, am format un grup din nou. De data asta, mult mai relaxați și în pantaloni scurți. Am găsit un loc unde să mâncăm celebrul cordero argentinian și să stăm la povești pe marginea unei halbe cu bere.
Dacă pe drum afli de la cei pe care îi întâlnești povești cu motocicliști, la bere afli povești despre oameni, care de cele mai multe ori sunt mult mai interesante decât cele cu motocicliști.
Hugo era un contabil brazilian, cu o privire de copil căruia toată viața i s-a spus să fie cuminte, iar mintea lui era tot timpul la joacă. După părerea mea, meseria de contabil venea în totală contradicție cu entuziasmul pe care îl citeai în ochii lui când dădea de un peisaj frumos, iar dorința de a sta mai tot timpul pe motocicletă nu avea nicio legătură cu meseria. Era un om plin de culoare și foarte atent în explicațiile pe care le împărțea cu ceilalți. Îl întâlnise pe Christian pe drum într-o benzinărie, când acesta încerca să își găsească drumul spre nord fără măcar o hartă. Iar Hugo l-a luat sub aripa lui pentru o bună bucată de traseu.
Christian era un argentinian din sud, din apropierea Strâmtorii Magellan, locul pe care eu l-am denumit „The Big Nothingness”, și din poveștile lui am aflat că plecase de acasă spre nord pentru o viață mai bună, lăsând în urma lui exact același lucru pe care eu l-am găsit în zona aia, adică un mare nimic.
Motocicleta pe care o avea, un Honda de 250 cmc, era singura lui avere și își luase lumea în cap plecând călare pe motor, în căutarea unui alt loc mai bun unde să trăiască. Destinația lui finală era Chile, undeva într-o stațiune de pe malul Pacificului, unde cineva îi spusese că ar fi locuri de muncă disponibile.
Observasem pe parcursul zilei că era tare grijuliu cu motocicleta lui, când încerca să îndepărteze o insectă lipită de parbriz cu unghia, dorind să mențină motocicleta curată. Atunci mi-am dat seama că ceva nu e în regulă.
Argentinianul era lipit de Hugo ca să găsească drumul spre Chile, iar motivul bombănelilor din benzinărie ale lui Hugo veneau de la faptul că Christian nu reușea să țină ritmul, făcându-l pe Hugo să se oprească de foarte multe ori.
Era pe undeva normal, Hugo conducea un Triumph de trei ori mai puternic decât motocicleta lui Christian, dar nu am mai continuat discuția pe tema asta, ca să nu încălzesc spiritele și mai tare, așa că am mai comandat o bere tuturor, din partea mea și ne-am delectat privind dansatorii în costume tradiționale din fața terasei unde ne oprisem să mâncăm.
Ajuns în camera de hotel, m-au năpădit amintirile. În 1998, mi-am vândut tot ce mi-a rămas în urma necazurilor care în acea vreme parcă se țineau lanț și cu banii obținuți am cumpărat o viză și un pașaport unguresc fals. Așa am ajuns în Irlanda, locul unde aveam să iau viața de la zero, iar prima slujbă pe care am primit-o a fost la spălat vase într-o bucătărie. Însă, chiar dacă acel nou început mi-a schimbat viața cu totul în bine, nu am uitat momentele de deznădejde prin care am trecut atunci. Eram printre primii români care au emigrat în Vest, indiferent de opreliști, iar mai târziu, după anul 2003, România avea să piardă ce avea ea mai de preț, oamenii ei. O tragedie ale cărei efecte le vedem și azi, iar părerea mea este că singurii vinovați de această tragedie sunt cei din clasa politică românească și nimeni altcineva.
La micul dejun, planificat la ora 7 dimineața, Hugo și Christian au venit cu bagajele gata făcute. Eu eram încă în blugi și nu îmi adunasem lucrurile de prin cameră, dar Hugo mi-a explicat că vrea să o ia înainte pentru că Christian mergea foarte încet și nu avea niciun sens să oprească grupul din 10 în 10 kilometri.
Ce era să mai zic? Pe undeva avea dreptate și l-am înțeles perfect, își luase responsabilitatea lui Christian pe umeri, la un mod cât se poate de serios, iar eu am rămas ca de obicei, singur.
Dar stați, să nu credeți că m-a prins tristețea prea tare; eram nerăbdător să pornesc din nou și să explorez minunata provincie Salta, iar din ce observasem pe navigație, drumul mă ducea la peste 4000 de metri.
Provincia Salta era total diferită de restul locurilor pe care le-am văzut în Argentina. Semăna mult de tot cu Transilvania mea și era o adevărată plăcere să conduci motocicleta pe dealuri verzi, pline de livezi și cu sate foarte dichisite.
Ieșisem destul de ușor din Salta, iar primii 200 de kilometri au zburat de-a dreptul fără să îmi dau seama, așa că am hotărât să fac o oprire într-un sat așezat tocmai la poalele Anzilor, înainte de urcarea către pasul Jujuy.
Îmi marcasem locul pe hartă pentru că din ce găsisem pe internet, era și acolo un Rainbow Mountain, adică o porțiune dintr-un munte unde se vedeau straturile de rocă de culori diferite. Îmi imaginam că trebuie să fie cât de cât spectaculos și am hotărât să intru să fac câteva fotografii.
Satul se numea Purmamarca și era extraordinar de aglomerat, pentru că în jurul pieței centrale erau sute de tarabe unde se vindeau tot felul de produse fabricate de localnici din lână de lamă. De la căciuli, șosete, pulovere, haine groase, pături și câte și mai câte obiecte de îmbrăcăminte, toate umpleau trotuarele, iar toată lumea circula haotic, atingând și probând toată garderoba aia imensă. Haos, ce mai.
Drumul către dealul cu pricina l-am găsit la indicațiile localnicilor și, după ce am făcut 3 fotografii, constatând că toată treaba cu „curcubeul” era mai degrabă o capcană turistică decât realitate, m-am hotărât să plec mai departe. Însă mirosurile de la tot felul de prăjeli de pe ulițele satului mi-au trezit poftele și am oprit chiar la taraba de la intrarea în sat, în așa fel încât să pot pleca repede după ce mănânc. Atunci mi-a sunat telefonul.
„Bună ziua, numele meu este Ionuț Neagu și sunt Consulul Ambasadei României din Peru. Vrem să știm pe unde sunteți și dacă sunteți bine.” … Mi-a picat fața!!!
Trecusem printr-o experiență tare neplăcută la Ambasada României din Chile, unde o doamnă consul m-a uimit prin lipsa de profesionalism, uitând că de fapt ea se afla acolo în slujba românilor care pentru un motiv sau altul, calcă pragul ambasadei. Ce mai încoace și încolo — femeia cu pricina avea impresia că Ambasada României din Chile e propria moșie, iar acum, așa din neant, primesc un telefon de la o altă Ambasadă a României, în care un domn consul foarte amabil se interesa de călătoria mea și dacă sunt în siguranță.
Frateeeee!!!!! Telefonul ăsta a avut efectul unei cisterne de oxigen în plămânii mei, ce să mai vorbesc de starea de spirit, care mi-a urcat la niște cote greu de bănuit.
Dintr-o dată eram extraordinar de mândru de țara mea și involuntar, m-am ridicat de la masa unde stăteam ca să îmi mănânc prânzul și m-am dus la Zebrache uitându-mă cu drag la steagul românesc lipit pe carenă.
I-am promis domnului Consul că o să-l țin la curent cu progresul călătoriei mele, i-am mulțumit de vreo 30 de ori pentru telefon, care pentru mine a însemnat extrem de mult, și în final, domnul Consul Ionuț Neagu m-a introdus într-un grup de WhatsApp făcut de Ambasadă, în care românii din zonă puteau comunica între ei și își schimbau informațiile.
Încă de pe vremea când eram pe Carretera Austral, auzisem de revoluția din Peru, unde populația a ieșit pe străzi blocând orașe întregi, încercând să forțeze mâna președintelui ca să demisioneze. Dar în partea aia de lume, treaba asta nu se simțea mai mult decât o știre de pe un canal de TV. Însă, pe măsură ce mă apropiam de zona fierbinte, treburile deveneau din ce în ce mai serioase.
Auzisem vorbindu-se de turiști captivi, violențe de stradă și granițe închise, dar nu îmi puteam imagina exact cum era acolo, așa că nu am dat prea multă importanță. Mă învățasem să iau lucrurile așa cum veneau și să găsesc soluții când mă loveam de ele — nu avea rost să mă stresez în avans inutil.
Mă ridic de la masă și când dau să mă urc pe Zebrache, ce să vezi, Christian argentinianul, de unul singur, ieșea dintr-un magazin. Îl strig și îl întreb unde e Hugo și cum de e singur. Bietul Christian începe să îmi explice cum că, într-o intersecție, s-au pierdut unul de altul și nu mai știa pe ce drum a mers Hugo, așa că a hotărât să meargă pas cu pas de unul singur și să se oprească des, pentru că motocicleta lui nu era destul de puternică să urce dintr-o bucată până la 4000 de metri. Îi strâng din nou mâna, îl îmbrățișez și mă urc pe Zebrache, gândindu-mă că, de multe ori, viața ne încearcă, iar tot ce trebuie să facem este să nu ne poticnim și să mergem mai departe.
După primii 10 kilometri, mi-am modificat ecranul navigației ca să pot vedea altimetrul tot timpul. Aveam emoții, știam că drumul mă duce mult peste 4000 de metri, iar mașinile și motocicletele oprite pe marginea drumului din cauza defecțiunilor nu îmi dădeau un sentiment foarte liniștitor. Eram cu ochii și pe bordul lui Zebrache, care mergea ca un tanc german, fără nici cel mai mic semn că ceva ar fi greu sau obositor. Zebru al meu zbura de parcă avea aripi peste zecile de metri în altitudine, ducându-mă într-un ritm desprins din filmele de reclamă la motociclete.
Știu că poate pare prostesc să zic asta, dar în viața fiecărui motociclist adevărat sunt momente în care te simți una cu motocicleta. În momentele alea, motorul tău are viață și implicit, suflet. Atunci comunici cu el, îl lauzi, îi spui „Hai că poți!” și de foarte multe ori eu i-am spus lui Zebrache: „Mulțumesc, Zebrache, calul meu drag…”
Atunci a fost un astfel de moment extrem de intens, treceam amândoi de 4100 de metri, aplecați în curbe cu peste 80 km/h și aveam impresia că cerul se unește cu pământul. A fost o nouă bornă doborâtă de amândoi, o nouă destinație pe lângă multe altele unde am fost împreună dar și un nou punct de plecare. Alea sunt momentele în care înveți că limitele sunt doar în capul tău și, cu un partener bun de drum, le poți depăși.
Pasul Jujuy, la 4170 de metri altitudine, a fost una din cele mai frumoase trecători pe care le întâlnisem până atunci și m-am bucurat în sinea mea că nu am mers pe Ruta 40, care din ce mi-a spus un motociclist ce a încercat să treacă pe acolo, era impracticabilă.
Imaginea din pasul montan era ceva greu de descris. Pe lângă faptul că se vedea tot lanțul muntos, am putut observa foarte clar și vârfurile vulcanilor care fumegau, iar în vale vedeam o întindere albă pe un platou imens. Era Salina Grande, o întindere de sare formată din topirea lavei vulcanice, lucru ce face Salina Grande să fie aparte de salinele care s-au format din evaporarea apei marine.
Aproape 27 de km am tot coborât către Salina Grande, iar senzația pe care am avut-o a fost cea pe care o ai atunci când aterizezi cu un avion, când pista de aeroport devine din ce în ce mai mare, iar după ce ai aterizat, realizezi că e imensă.
Salina Grande avea peste 200 de kilometri pătrați și era de un alb imaculat care reflecta razele soarelui, inundând totul în jur cu lumină. Din cauza asta, toți cei de acolo aveau fața acoperită și purtau ochelari de soare, iar după ce am plătit un bilet de intrare în care era inclus și prețul unui ghid, am intrat pe salină conducând pentru prima dată motocicleta pe o întindere de sare.
Era ireal, nu exista un drum marcat sau semne care să îți indice pe unde să conduci. Urmam ghidul, care mai târziu am aflat că făcea parte din comunitatea din zonă, iar banii proveniți din biletele vândute la turiști, erau singura lui sursă de venit. De la el am aflat o grămadă de lucruri despre salină, dar pe lângă toate astea, Franco, pentru că așa îl chema, mi-a făcut și niște fotografii în perspectivă foarte reușite. Se vedea de la distanță că asta făcea toată ziua, dar o făcea cu plăcere.
M-am bucurat ca un copil de spațiul imens și alb pe care l-am explorat acolo, și după ce Franco și-a epuizat poezia și serviciile, m-a lăsat singur în toată imensitatea aia albă, așa că am început să mă joc.
După mai bine de 20 de minute în care am probat toate pozițiile de făcut fotografii și am gustat cu degetul saramura adunată în gropile de exploatare, mi-am fixat un punct unde credeam eu că e ieșirea către șosea și m-am dus direct către el. N-am greșit și am nimerit ieșirea la șosea, fără prea mare efort.
Era deja după-amiaza și aveam o regulă pe care nu era bine să o încalc: în fiecare zi, în jurul orei 16, trebuia să hotărăsc unde să înnoptez. Dar de data asta era tare simplu, pentru că nu aveam prea multe opțiuni. Eram pe un platou la 3770 de metri altitudine, înconjurat de vulcani și exista un singur drum cu o singură localitate în direcția pe care o urmam, Susques.
Avusesem o zi incredibilă și gândul îmi era la toate locurile și senzațiile trăite. Călătoream printr-un fel de rai motociclistic, unde de multe ori norii erau mai jos decât mine, iar giganții de pe drum scoteau un abur fin, aducându-ți aminte că sunt treji. Ce era în jurul meu arăta mai degrabă a peisaj de pe o altă planetă, iar cerul întărea foarte tare senzația asta. La altitudinea aia, albastrul cerului devine intens și are o nuanță mai închisă, ca să nu mai vorbim despre faptul că afară erau 14 grade, dar dacă îmi scoteam mănușa soarele îmi ardea pielea.
Admirând totul în jurul meu, m-am apropiat mult de Susques și pe când îmi făceam planuri să mă opresc să văd dacă am internet, am primit un mesaj de la Hugo „Sunt în Susques, am găsit cazare disponibilă, hai aici“ și mi-a trimis locația.
Pfai, ce bine că lumea e mică și nu a mai trebuit să îmi bat eu capul cu toată treaba asta!
I-am răspuns imediat lui Hugo, rugându-l să îmi țină și mie o cameră, iar cum locul era la 3 kilometri distanță, am pornit ca vântul într-acolo.
„Hotel” era impropriu spus, cred că mai degrabă era un refugiu construit ca un paralelipiped, în care erau așezate camerele ca niște cuburi. Totul foarte simplu, dar ce puteai să ceri mai mult în pustietatea aia?
Stând cu Hugo la o bere, i-am spus că l-am întâlnit pe Christian și nu am fost mirat că nici el nu avea habar unde l-a pierdut, așa că am râs cumva amar de toată situația, dar am apreciat că Hugo a făcut tot ce a putut. Mi-a zis că i-a scris lui Christian pe hârtie toate localitățile prin care trebuia să treacă, în ordinea deplasării și că în mod normal trebuia să se descurce.
Apoi am mers la somn, eram rupt.
Dimineața am pornit de la 3770 de metri altitudine împreună cu Hugo, următoarea destinație fiind celebrul San Pedro de Atacama, așezat în cel mai uscat loc de pe Pământ, deșertul Atacama.
Pe hartă lucrurile arătau tare interesant, drumul nu avea să coboare sub 3600, iar în singura vale de pe traseu era așezat punctul de frontieră dintre Chile și Argentina. Dar, înainte de a pleca de la locul unde am dormit, am profitat de faptul că era o stație de benzină în apropiere și am alimentat. Știam că mai există o stație în apropierea frontierei, dar cine știe ce surprize puteau apărea în pustietatea aia.
Prima parte a zilei a fost incredibilă. Dintr-o dată nu mai eram motocicliști, ci eram astronauți care descopereau locuri noi dintr-o altă lume. Ne făceam fotografii unul altuia, iar când am observat în zare că se vede vârful Aconcagua, prima mea reacție a fost să verific, pentru că știam că vârful nu este atât de aproape. Dar altimetrul îmi indica 4400 de metri, nu greșeam.
Mă simțeam perfect, nu aveam nici un rău de înălțime, Zebrache mergea de parcă era la o plimbare în parc și în plus de asta, aveam și companie. O zi perfectă.
Frontiera cu Chile am trecut-o extrem de ușor. În general, nimeni nu se leagă prea tare de motocicliști și din cauza asta, timpii de așteptare erau foarte reduși, așa că în mai puțin de 20 de minute eram iar la peste 4000 de metri unde am scos drona din nou. Dar de data asta, peisajul era și mai extrem.
Rocile și nisipul aveau o culoare maronie și nu existau bolovani mari. Din cauza diferențelor mari de temperatură între zi și noapte, roca se fărâmița, formând un sol foarte afânat. Locurile unde depunerile de sare se vedeau cu ochiul liber erau de fapt lacurile de pe hartă, transformate în teren arid, un fel de mini-deșert alpin.
La un moment dat am văzut niște formațiuni interesante de rocă, care nu erau foarte departe de șosea și am ieșit de pe drum. Dar surpriză, terenul era atât de afânat, încât roțile motocicletei îmi intrau destul de adânc în sol și aveam impresia că conduc pe zăpadă. Odată pornit, nu aveam cum să mă opresc, așa că am accelerat de mai multe ori ca să ies dintr-o eventuală împotmolire și în felul ăsta patinând, am ajuns la stânci.
Am dat un zbor cu drona și am încercat să fac tot felul de glume stând într-un picior, rugându-l pe Hugo să îmi facă fotografii. Și abia atunci am simțit, pentru prima dată, efectul lipsei de oxigen de la altitudinea aia. Era ceva normal și nu m-am împacientat prea tare din cauza asta. În schimb, am început să testez cu piciorul locul pe unde trebuia să ne întoarcem înapoi la șosea. Atunci a fost prima dată când era evident că motocicletele foarte grele nu au ce căuta pe nisip afânat.
Efortul de a scoate motocicleta la drumul principal mi-a adus aminte de faptul că acasă nu mă antrenasem deloc să merg pe nisip, lucru care era total diferit față de toate hârtoapele pe care am fost până atunci. Dar, până la urmă, nimeni nu poate să se pregătească pentru toate întâmplările de pe drum, așa că am luat întâmplarea în glumă, vărsându-mi năduful pomenindu-l pe Flaviu, prietenul care m-a învățat mersul pe off-road.
Văzându-l pe Hugo că scoate butelia de oxigen imediat după ce am ajuns la drumul principal, m-a făcut să realizez că și pentru el a fost un efort să străbată cei doi kilometri de nisip, așa că am mai stat o vreme să ne tragem sufletul și abia apoi am pornit mai departe.
4826 – atât îmi arăta altimetrul.
M-am uitat de mai multe ori ca să fiu sigur că văd bine. Citisem bine! Nu trecuseră nici 10 minute de la pățania cu nisipul și atinsesem cea mai mare altitudine din acea zi. În dreapta mea se vedeau vulcanii care formau un șir de vârfuri vizibile până departe. Știam că acolo era Ruta de Las Lagunas, celebrul drum de nisip care ducea la lagunele din Bolivia, aflate la altitudini de peste 5000 de metri. Iar la mai puțin de 300 de metri de drum era frontiera boliviană. Am oprit și am stat uitându-mă înspre nord fără să spun nimic, iar când Hugo a venit lângă mine, l-am auzit cum a exclamat: „Is fucking amazing!”
Solul nu mai era maroniu, ci avea o culoare de verde-gri, iar cei doi vulcani din apropiere, a căror vârfuri erau peste 5000 de metri, străjuiau adâncitura de pământ prin care trecea drumul către Deșertul Atacama. Nu era niciun gram de vegetație, iar după ce am oprit motoarele, era o liniște de îi auzeam respirația lui Hugo, care era la o distanță de 5 metri.
Cerul era de un albastru închis, iar nori albi formau un contrast de puteai să juri că e mai degrabă Photoshop decât realitate. Eram pe acel teren greu de explorat, unde trebuia să te gândești de 10 ori înainte să intri și din care, dacă ai ieșit întreg, trebuia să mulțumești cerului.
Citisem povești pe grupul de WhatsApp cum că, cu două săptămâni înainte niște motocicliști francezi erau cât pe ce să își piardă viața alegând acel drum, ghinionul lor fiind faptul că motocicletele ar fi fost prea grele.
Când mi-am făcut traseul inițial, am ales și eu același drum și încă mă tenta, dar încercam să iau decizia asta după ce urma să fac o pauză de o zi, trebuia să fiu în formă.
Dintre vulcani, de la 4826 de metri, am luat-o la vale direct în deșert. Un drum ca o pârtie de schi pe un ghețar, dar de pe care se puteau vedea șanțurile adânci pe unde s-a scurs lava vulcanilor. Era ceva cu totul nou și bineînțeles, că am oprit să le văd.
Locul ăla cred că ar fi perfect pentru o lecție de geologie. Se vedeau atât de clar straturile de lavă, încât puteai determina cu ușurință de câte ori a erupt vulcanul care nu era mai departe de câțiva kilometri. Nu era nici țipenie de om în jur, iar Deșertul Atacama se vedea nemărginit și străjuit de vulcanii din jur.
San Pedro de Atacama este o localitate foarte renumită. Cei de acolo știu că cine stăpânește San Pedro, stăpânește și deșertul, iar la prima vedere îți pui întrebarea firească, „Da’ cine naiba vrea un deșert?”
Ei bine, acolo sărăcia e numai la suprafață. Adevărata bogăție stătea în minerale depozitate de lava vulcanică de-a lungul a sute de ani. Foarte bogat în nitrați, deșertul, împreună cu localitatea San Pedro de Atacama, a fost anexat statului Chile în urma războiului dintre Chile și Bolivia, iar în felul ăsta bolivienii au pierdut o parte din teritorii.
Probabil din cauza renumelui, mă așteptam ca localitatea ce stăpânea deșertul să arate puțin altfel, mai… dezvoltată. Dar am nimerit într-un loc plin de praf, cu case din chirpici și străzi pe care abia puteai respira. Am oprit în paralel cu Hugo, observând aceeași dezamăgire și pe fața lui. Apoi m-a întrebat:
„This is it?”
I-am răspuns dezamăgit, uitându-mă la dezastrul din jur:
„This is it!”
Apoi l-am auzit spunând:
„Ok, let’s go out of this shithole.”
Am zâmbit și i-am răspuns înapoi:
„Yep, let’s go!”
Ne-am întors înapoi în benzinăria pe care am văzut-o la intrarea în oraș și profitând de internetul de acolo, am găsit prin Booking una dintre cele mai scumpe cazări din America de Sud, 50 de dolari pentru o cameră din chirpici, direct pe pământ, aflată într-un fel de oază la 6 km de San Pedro.
Eram frânt, dar după ce l-am parcat pe Zebrache în fața camerei din chirpici, am privit șirul de vulcani imenși care stăteau tăcuți pe marginea deșertului și m-am trezit spunându-le:
Băieți, fiți cuminți două zile cât stau eu aici, ok?
Filmul întreg al aventurii din acele zile îl puteți vedea aici:
Albumul de fotografii din acele zile îl puteți vedea aici: peste doua zile de la publicarea articolului 😉
Bem o cafea?
După ce am început să îmi povestesc aventurile pe acest blog, spre surpriza mea am fost invitat deseori la o cafea plină de povești, de către unii din cititorii mei. Mi-a făcut întotdeauna plăcere să le răspund la întrebări și spre bucuria mea cu unii dintre ei am făcut câteva trasee împreună.
O cafea pentru un călător înseamnă mult și aici nu e vorba doar de valoarea materială a celor 10 lei, ci e ceva mult mai important. E încurajarea pe care o transmiți, atunci când îi dai de înțeles Exploratorului, că dorești să își continue aventura.
Dacă ți-au plăcut poveștile aventurilor mele, accept cu drag o cafea, la care abia aștept să îți spun mai multe și vom călătorii împreună.
Scanează codul de mai jos sau folosește linkul și îți promit că va fi o cafea de neuitat.
https://revolut.me/titusworld
….si cu siguranță o să vă sun înapoi să vă mulțumesc 😉
Leave a Reply