Ziua cea mai grea (24)
M-am întins pe pat cu un oftat adânc, vai, ce zi extraordinară!
Ajunsesem în Deșertul Atacama după ce am trecut Pasul Jama la peste 4800 de metri și, pe tot parcursul zilei, am fost atât de absorbit de tot ce am văzut, încât am uitat de tot și toate. Simțeam clipa prin toți porii, fără să analizez ce vedeam și chiar dacă în ultimele luni am fost expus aproape zilnic la senzațiile astea, de fiecare dată trăiam totul cu aceeași intensitate. Sentimentul de obișnuință dispăruse și parcă nu existase niciodată.
Aveam privirea țintită în tavan și gândurile mele erau tot la drumul care m-a dus pe podișurile foarte înalte ale Anzilor, încercând să fixeze în memorie imaginile monumentale ale locurilor prin care am trecut. A fost incredibil.
Foamea, ignorată și ea timp de ore bune, a început să își facă prezența și să mă aducă din nou cu picioarele pe pământ, așa că am ieșit din coliba în care eram cazat făcută din chirpici și denumită cameră, căutându-l din ochi pe Hugo.
Bineînțeles că brazilianul meu își găsise un compatriot cu care s-a întins la povești, iar când m-au văzut, au schimbat toată conversația în limba engleză ca să înțeleg și eu.
„How are you, Titus, you are not hungry?” m-a întrebat cu un zâmbet larg.
Am râs și i-am spus că tocmai îmi citise gândurile și că n-ar fi rău să căutăm ceva de mâncare.
Zis și făcut, am descărcat bagajele, făcând motocicletele mai ușoare, iar după ce compatriotul lui Hugo ne-a dat câteva ponturi despre un magazin alimentar, am pornit ca haiducii în picioare pe scărițele motocicletelor în căutarea hranei.
San Pedro de Atacama era un sat prăfuit, ca vai de el. Nu știu de ce mă așteptam la mult mai mult, având impresia că trebuie să fie o localitate cât de cât dezvoltată datorită renumelui pe care îl avea, dar nici vorbă. Străzile erau înguste și de cele mai multe ori, nu încăpeau două mașini una lângă alta, gardurile erau făcute din lut amestecat cu paie, iar din cauza asta totul avea o culoare maronie. Doar o singură stradă avea asfalt, șoseaua care traversa satul și mergea la Calama, cea mai apropiată localitate de San Pedro, care era un oraș modern.
Cu toate că San Pedro arăta dezastruos, era plin de turiști, iar când am căutat cazare am rămas foarte surprins să văd că greu găseai o cameră care să fie sub 50 de dolari pe noapte. Probabil și asta a fost unul din motivele pentru care mă așteptam să dau de civilizație.
Oamenii veneau din toate colțurile lumii și, văzând un grup de japonezi în inconfundabilele haine deschise la culoare, cu pălării și mănuși imaculate, instinctiv m-am întrebat, „Unde naiba se cazează oamenii ăștia?”, pentru că în locul ăla totul era murdar și plin de praf.
Dar foamea nu m-a lăsat foarte mult să mă gândesc la asta și am intrat ca niște barbari în magazinul alimentar la care ne-a trimis brazilianul din camping.
Apă – 1,5 dolari sticla de 1 litru, bere – 0,30 $ doza de 33, pâine – 1 dolar, o conservă de ton – 1 dolar…
Mă uitam la prețuri și crezând că nu știu eu să citesc prețurile în pesos, am întrebat vânzătorul dacă prețurile afișate sunt în moneda chiliană. A zâmbit, dar a confirmat, fiind sigur că în mintea mea reacția din acel moment a fost, „What the fuck?!?!?!?”, însă cum stomacul are întotdeauna prioritate, alegerea mea a fost cât se poate de clară, pâine, ton, brânză, apă, bere și atât, apoi l-am așteptat pe Hugo.
Am făcut glume în fața magazinului, spunându-i că tocmai am plătit preț de capitală și dormim în favela, iar apoi ne-am dus glonț către cazare să mâncăm.
În bucătăria campingului am dat de un cuplu de olandezi care își făceau planuri pentru a doua zi, iar când am aflat că ei sunt acolo de 5 zile am rămas blocat. Ce Dumnezeu să faci 5 zile în deșert?
Erau proaspăt căsătoriți, în luna de miere, iar în timpul zilei făceau excursii cu o mașini 4×4 pe vulcanii din zonă și dintr-o dată, i-am privit cu respect — nu pentru că erau căsătoriți, că asta poate oricine — ci pentru că nu auzisem niciodată ca cineva să exploreze vulcani în luna de miere. Știți și voi cum e la noi „luna de miere”: e transformată în concurs de atras invidia cu fotografii pe Instagram.
Hugo a făcut pe bucătarul și a amestecat tot ce cumpărasem, rezultând niște burgeri cu ton și cârnați ieftini, care arătau mai degrabă a chifle imense ce trebuiau mestecate ca să dispară senzația de foame. Dar, în final, berea a reușit, ca de fiecare dată, să aducă buna dispoziție.
Îmi pusesem în minte să fac o pauză în Atacama și să nu ating motocicleta, însă în timpul zilei următoare, temperatura din cameră a atins 42 de grade și, decât să stau la copt într-o cocioabă de chirpici, mai bine pe motocicletă, unde aveam un jet de aer din față.
Hugo era moleșit de căldura din baraca ce purta numele de bucătărie, încercând să lucreze de pe un laptop. Când mi-a auzit ideea, a sărit în sus și mi-a zis că vrea să meargă și el cu mine în deșert, la un monument natural format din două găuri în care s-a strâns apă. Așa că, în mai puțin de 15 minute, eram amândoi gata de plecare pe motociclete.
Ojos de Salar, monumentul natural, era exact așa cum bănuiam: două ochiuri de apă, cu un diametru mai mic de 25 de metri fiecare, plasate la 30 de kilometri în interiorul deșertului și în rest nimic. Prima dată când am auzit de Ojos de Salar, am căutat imediat imagini pe internet. Am văzut că e destul de spectaculos să zbori cu drona deasupra lor și să ai pe fundal lanțul vulcanilor care străjuia la est deșertul.
Dar surpriză: dacă în filmările de pe internet erau doar găurile alea și în rest pustiu, când am ajuns acolo, pe un drum plin de praf prin deșert, am dat de o baracă amplasată strategic lângă cele două găuri, iar drumul care trecea printre ele era blocat de o barieră.
Am oprit motocicleta în paralel cu Hugo și ne-am uitat unul la altul de parcă nu ne venea să credem că cineva a fost atât de stupid încât să pună o barieră în mijlocul unui deșert, iar spațiul din stânga și dreapta barierei era un gol imens, cât Deșertul Atacama.
Atâtea ciudățenii văzusem până atunci în America de Sud, încât treaba asta nici măcar nu a fost una care să mă pună în încurcătură. Am virat maxim de ghidon și, pe când mă pregăteam să ocolesc bariera și să merg mai departe, ușa barăcii s-a deschis, apărând în cadrul ei o femeie cu un decolteu foarte larg și pantaloni foarte scurți.
Apariția bruscă a domnișoarei în cel mai prăfos și uscat loc de pe pământ a avut un efect de hipnoză atât pentru Hugo, cât și pentru mine, iar în momentul în care ne-a cerut 10 dolari ca să vedem cele două găuri, am plătit fără măcar să ne mai întrebăm de ce naiba nu lăsăm motocicletele la barieră și să facem 10 pași până la găuri, toate astea fără să cheltuim niciun ban.
Odată trecuți dincolo, pentru că nu pot să spun că am intrat înăuntru, ci doar am trecut de o barieră pusă în mijlocul pustietății, la nici 10 metri am oprit motocicletele pe marginea primei găuri pline cu apă. Domnișoara ne-a urat „vizionare plăcută” și a dispărut în baracă, unde probabil avea aer condiționat, pentru că motorul generatorului polua fonic totul în jur.
Eram dezamăgit că, la întrebarea mea despre zborul cu drona, duduița cu decolteu mi-a tăiat-o foarte scurt și mi-a zis că e interzis, pentru că deranjez fauna. Sincer, am crezut că glumește și am arătat cu mâna în jurul meu, dându-i de înțeles că nu văd despre ce faună vorbește, pentru că în afară de praf, nisip și două găuri, nu era nimic pe o rază de cel puțin 300 de kilometri. Dar patroana barierei nu a rămas impresionată de gestul meu.
De la Ojos de Salar am rămas doar cu câteva fotografii făcute cu telefonul mobil și, în mai puțin de 20 de minute, ne-am pornit din nou spre campingul din San Pedro, dar gândul îmi era deja la ziua următoare, când plănuiam să intru în Bolivia.
Seara s-a scurs rapid, cu povești și descărcat fotografii de pe GoPro, iar când în bucătăria improvizată a apărut din nou cuplul de olandezi, le-am ascultat povestea cum s-au dat cu bicicleta prin deșert, cred că nici nu se putea altfel, doar erau olandezi.
Pe hartă erau 530 de kilometri, 200 în Chile până la granița cu Bolivia, într-un oraș numit Ollagüe, și de acolo mai aveam de făcut încă 330 de kilometri pe un drum despre care, în ultimele 3 zile am întrebat aproape orice șofer de camionetă care mi s-a părut din partea locului.
Din San Pedro de Atacama sunt 2 drumuri care merg către Bolivia și Anzi, la platoul unde se găsește faimosul Salar de Uyuni.
Pe primul, care era Ruta de Las Lagunas, l-am șters de pe listă după ce primisem informațiile pe grupul de WhatsApp și am aflat de pățania celor doi francezi care și-au lăsat motoarele acolo, împotmolite în nisip. Deci nici vorbă să pot trece cu o motocicletă care împreună cu mine, avea peste 300 de kilograme.
În varianta a doua, aveam asfalt până la granița cu Bolivia, dar de acolo intram pe un traseu ce ducea într-o zonă adiacentă cu primul drum, doar că acea zonă era folosită mult de traficanții de minereu.
Am ales să merg pe a doua variantă de drum, deși erau câteva detalii care nu îmi dădeau siguranță, iar semnele astea de întrebare veneau de la faptul că, oricărui șofer i-am pus întrebarea dacă pot trece cu motocicleta pe acolo, mi-au dat același răspuns: „Sí, con calma”, adică „da, cu calm”.
„Calmul” îmi spunea clar că sunt surprize pe drum, iar când dimineața, la 7:30, eram deja călare pe Zebrache, așteptându-l pe Hugo să își lege echipamentul, gândurile mele erau doar la trecerea în Bolivia.
De la San Pedro la Calama, destinația intermediară unde aveam să mă despart de Hugo, am zburat pur și simplu. Șoseaua era perfectă și dreaptă, iar răsăritul soarelui îmi oferea peisajele într-o lumină feerică. Umbra dunelor de nisip, care forma un tablou continuu și fascinant, a reușit să îmi distragă atenția de la îngrijorările mele, iar atunci a fost unul din puținele momente în care am pornit muzica în cască și… am plutit.
Într-o benzinărie din Calama, alimentând amândoi cot la cot, mi-am luat rămas bun de la Hugo, făcându-i cadou unul din cele 5 tricouri ale mele, imprimate cu un desen ce reprezenta conturul continentului sud-american, iar pe mâneca stângă era scris Titus World.
Am fost emoționat când m-am despărțit de Hugo. Cele câteva mii de kilometri făcuți împreună timp de 4 zile au reușit să ne unească, iar intensitatea emoțiilor trăite pe drumurile fantastice din Anzi a fost un liant foarte puternic.
După ce ne-am îmbrățișat și eu am luat-o în nord, iar el în sud, mi-au venit în minte multe momente din copilăria mea, petrecute cu prietenii mei de atunci. Aveam atunci, ca și acum, un sentiment de libertate deplină, în care nu erau griji, dar nici responsabilități, trăiam într-o lume perfectă, în care toate simțurile ne erau îndreptate către ce se întâmpla nou în golăniile noastre peste dealuri, când descopeream pădurile din jurul orașului.
Cred că atunci am început eu să fiu foarte atras de călătorii și de necunoscutul din călătoriile mele, iar dacă la asta adaug sarea și piperul din cărțile lui Jules Verne, care mi-au eliberat fantezia și curajul, atunci pot să zic că rețeta pentru a deveni explorator era completă de pe atunci. Acum doar am schimbat bicicleta mea roșie cu o motocicletă, în rest am rămas același copil.
Ce altceva mi-aș putea dori mai mult decât să fiu un copil ce explorează America de Sud? Nimic!
Cu nodul în gât provocat de emoțiile despărțirii de Hugo, absorbit de amintirile din frumoasa mea copilărie alături de prietenii mei, am început din nou să urc în altitudine și, din nou, peisajele monumentale prin care treceam au avut un rol de pansament asupra tristeții mele. Treceam printre vulcani care pe alocuri aveau vârfurile acoperite de zăpadă, semn că erau mai sus de 5000 de metri, iar văile prin care mergeam erau foarte largi, cu teren perfect plat, pe care stratul de sare indica clar că, în timpul iernii, acolo este un lac imens care a secat.
Pe navigație, singurul punct important din toată această porțiune de drum era o bucată de stâncă, pe care cineva a vopsit-o în așa fel încât arăta ca o broască. Am oprit și mi-am înregistrat pe video imaginile cu broasca, iar amintirile le-am lăsat deoparte, întorcându-mă înapoi în prezent.
Eram permanent cu ochii pe rezervorul de benzină. Încercam să țin o viteză cât de cât constantă și să nu exagerez — undeva în jurul a 80-90 km/h — viteză la care consumul motocicletei mele este cel mai mic. Pe hartă nu mai aveam nicio stație de benzină până la Uyuni, deci chiar și cu rezerva mea din canistra de 5 litri, benzina îmi ajungea la limită. Speram, totuși, că în Ollagüe, orașul de pe graniță, să mai găsesc încă 5 litri.
Cu timpul nu stăteam rău; după calculele mele, oricât de încet aș fi mers pe acel drum rău din zona Ruta de Las Lagunas, tot aș fi ajuns până seara la ora 7 în Uyuni. Însă singura necunoscută îmi era procedura de trecere a frontierei.
Când am intrat în Ollagüe, m-am blocat. Era ca și cum cineva construise niște barăci în mijlocul unor văi deșertice de la peste 4000 de metri, în care nu pot să spun că erau străzi, ci mai degrabă niște spații printre care trecea singurul drum care te ducea dincolo de graniță.
Am umblat printre barăci vreo 5 minute până am dat de un om, căruia i-am spus un singur cuvânt: „¿Gasolina?” N-a fost nevoie de un dialog, omul a înțeles din prima ce vreau și, cu trei gesturi, mi-a arătat unde e baraca la care eu speram să găsesc benzină.
Un geam cu gratii prin care se vedeau înăuntru niște rafturi improvizate și un gol de ușă acoperit în partea de jos era, de fapt, magazinul sătesc în care se vindea benzină. Am întrebat din nou de benzină și femeia de după geamul cu gratii mi-a scris prețul pe ecranul unui calculator de mână: 40 de dolari americani pe 5 litri de benzină!!!
Evident că am crezut că e o greșeală și am rugat-o să îmi scrie din nou, nevenindu-mi să cred că undeva în creierii Anzilor voi plăti cel mai mare preț pe litru de când am eu permis de conducere. Același preț, nu era o greșeală. Trebuia să plătesc 8 dolari pe litru sau să risc să rămân în „pana prostului” cine știe pe unde. Am plătit și am pornit către graniță. Era singura opțiune.
Formalitățile de ieșire din Chile au mers chiar ușor și repede, iar când polițistul de frontieră chilian a văzut că sunt singur, mi-a spus cu o față destul de serioasă: „Cuidado, señor”, adică „aveți grijă, domnule”.
Am zâmbit, că altceva nu prea aveam ce să fac și, oricum, singura mea opțiune era să merg mai departe. Dar ceva îmi spunea că partea ce urma nu e tocmai o joacă de copil.
Între Chile și Bolivia, partea de „No man’s land” era de aproximativ 2 kilometri și, exact la borna de demarcație, asfaltul a dispărut ca și cum n-ar fi fost niciodată vreun drum pe acolo. Direcția către vamă era o urmă de roți de mașină într-un praf gros de o palmă, care se îndrepta către o hală. Atât.
În fața halei nu era nimeni, dar drumul mai departe era blocat de o barieră. Am intrat în hală pe o ușă laterală și m-am îndreptat către ghișeele pe care le-am văzut. Era 11:55. N-apucasem bine să îmi scot pașaportul, că tipul de la ghișeu, îmbrăcat ca un cocalar și vorbind la telefon, mi-a trântit un: „A la dos”, adică „doar la ora 14”.
M-am uitat contrariat pe programul afișat lângă geamul ghișeului și am văzut că este o pauză între ora 12:00 și 14:00, așa că nu înțelegeam ce am greșit, având în vedere că încă nu era ora 12:00.
Îi dau de înțeles cocalarului că am văzut programul și că încă nu e 12:00, deci aș vrea ștampila de intrare și gata, plec. Mi-a trântit din nou un „A la dos”, apoi s-a ridicat și a dispărut, neîntrerupându-și conversația de la telefon.
În momentul ăla mi s-a făcut greață de nervi. Mizerabilul ăla de vameș pur și simplu nu a avut chef de lucru și și-a luat o pauză de masă de 2 ore, cu 5 minute mai devreme. Asta mă întârzia pe mine cu 2 ore, deci puteam pleca din vamă doar în jurul orei 14:00, pe un drum care, din tot ce aflasem până atunci, ar fi de 4 sau 5 ore adică iarăși la limită.
Variantele astea de drum le studiasem încă de acasă, și mai mult decât atât, am încercat să adun cât mai multe informații despre pericolele de pe drum, ca să știu de ce să mă feresc. La altitudinea aia, pericolele nu sunt foarte multe, dar era unul care îmi inspira frică: e vorba de puma, sau leul de munte, cum mai este denumită în America de Nord.
Auzisem nenumărate povești cum că puma atacă turiști care călătoresc singuri, iar în Parcul Național Torres del Paine am văzut panouri care atrăgeau atenția turiștilor să nu se oprească pe marginea drumului, pentru a evita riscul de a fi atacați. Știam de asemenea că e cât se poate de greșit să campezi noaptea la altitudine mare, în locuri izolate, pentru că practic ești o pradă extrem de ușoară a animalului ăsta, care era de fapt o pisică uriașă.
Am avut tot timpul cu mine cort și tot ce e nevoie pentru așa ceva, dar în niciun caz nu îmi stătea în gând să campez în sălbăticie la peste 3800 de metri altitudine locul preferat al pumei.
Toate informațiile astea puse cap la cap mă duceau la o singură concluzie: că trebuie să trec de podișul ăla alpin pe timp de zi și, chiar dacă mă prinde noaptea, să nu campez și să merg mai departe. Dar concluzia asta mă arunca într-o altă dilemă.
Să călătorești noaptea în Bolivia e ca și cum ai trece la noi dintr-un sat în altul peste deal, că alte drumuri nu erau și tot ce puteai face era să te iei după urme. Știți câte urme sunt pe nisipul alpin în zona Ruta de las Lagunas? Sute. Rute care aparent merg în aceeași direcție, dar nu știi care dintre ele te bagă într-o zonă cu nisip din care șansele să ieși sunt minime.
Când am băgat traseele în navigație, le-am marcat foarte clar cu coordonate geografice, însă surpriza mea a fost că multe dintre traseele marcate de mine acasă fie au dispărut cu totul, iar ce am găsit în teren nu era altceva decât un pustiu profund, fie s-au modificat în alte direcții.
Detaliile astea erau cunoscute cel mai bine de localnici, dar și mai bine decât ei, traseele erau cunoscute în amănunt de către traficanții de minereu.
Prin fața halei unde era vama boliviană treceau 6 linii de cale ferată, toate înspre Chile. Dacă chilienii nu au avut norocul să aibă minereu de litiu, atunci au construit fabrici care să proceseze minereul de litiu. Tot ce mergea pe calea ferată era oficial, dar cum întotdeauna e loc de mai mult, bolivienii din zonă cu simț practic, excavau zăcământ în Salarul de Uyuni și-l transportau fraudulos peste graniță în Chile către fabricile de procesare. Treaba asta era făcută de traficanți.
Știu că sună dubios, dar și eu m-am întrebat, când am dat de informația asta, cum Dumnezeu fac ăia trafic cu minereu că doar nu-i așa de mic să-l bagi într-o plasă sau să-l ascunzi într-o mașină.
Ajuns acolo, m-am minunat ca unul care n-a văzut camioane în viața lui, tot traficul cu minereu se făcea cu camioane de la 20 de tone în sus și toate aceste camioane treceau fix pe drumul ales de mine, adică direct peste creste și prin văi pline de praf și nisip.
În două ore cât am așteptat, am stat de vorbă cu un șofer traficant de minereu, care mi-a explicat, pe înțelesul meu, cum merg lucrurile.
Taxa pentru fiecare camion era de 500 de dolari la vameș, iar odată trecuți în Chile, minereul ajungea direct la fabricile de procesat din Calama, iar acolo se plătea totul în cash. Bineînțeles că nimic nu era legal.
Am înjurat tagma vameșilor încă o dată și i-am mulțumit șoferului pentru povestea lui, care a făcut să treacă cele două ore de așteptare mai repede.
Iar dacă v-ați imaginat cumva că vameșul a venit la 14:00 fix, să știți că trebuie să vă dezamăgesc, și-a făcut apariția după 20 de minute, foarte scârbit de faptul că m-am pus primul la ghișeu. Ca să mă pedepsească cumva, a luat o femeie în fața mea cu care a sporovăit alte 15 minute și abia apoi și-a îndreptat privirea către mine.
Când mi-a deschis pașaportul, a văzut că am o viză valabilă și m-a luat la întrebări. Voia să știe de ce mi-am pus viza în Santiago și nu am solicitat-o la intrarea în țară, adică lui.
Am scos telefonul din buzunar și l-am pus pe tejghea în așa fel încât să vadă că am apăsat butonul de înregistrare, apoi l-am rugat să mă mai întrebe o dată, prefăcându-mă că nu am înțeles.
Nu a mai întrebat nimic, mi-a pus ștampila pe pașaport, după care mi-a dat tichetul de import temporar al motocicletei și gata, asta a fost, a durat 3 minute.
Eram pachet de nervi. Trecuse de ora 15 și eu abia ce reușisem să ies din graniță, având doar 4 ore de lumină pe un drum ce necesita 5 ore de mers.
Făcusem o rezervare la un hotel din Uyuni cu o zi înainte, pentru că știam că nu voi avea internet odată ce am intrat în Bolivia, așa că aveam o singură soluție: să trag de gaz și să mă mișc repede.
Drumul a fost de la foarte prost în sus. La altitudinea aia, pământul uscat s-a transformat în nisip și praf. Ziua erau mai mult de 35–40 de grade Celsius, iar razele soarelui ardeau totul, pentru că stratul de ozon este mai subțire și băteau aproape perpendicular pe sol — asta făcea ca pământul să se încingă puternic.
Noaptea însă, temperaturile scad brusc, uneori sub 0 grade, iar diferențele astea atât de mari și bruște de temperatură fac orice piatră să se sfărâme. Din cauza asta, era un praf care, în câteva minute, ți se depunea pe vizieră și pe ochelari.
Mergeam mult prea tare pentru drumul ăla. Încercam să mențin o viteză de 50–60 de kilometri la oră, lăsând o dâră de praf în urma mea, de parcă cauciucurile mi-ar fi luat foc.
Nu pot să spun că simțeam drumul, mai degrabă îl pipăiam, simțind în unele porțiuni cum roata lui Zebrache se afunda în zonele unde praful era adunat ca o pudră și forma adevărate „belți”, pe care dacă le atingeam parcă explodau intr-o ceață maronie. Niciodată nu mersesem pe așa ceva.
Prima dată am oprit după o oră de mers. M-am uitat pe navigație și am văzut că eram la peste 4300 de metri altitudine și făcusem 55 de kilometri. Mai aveam încă mult de mers, peste 200 de kilometri.
Începusem să fiu stresat de frică, ca să nu mă prindă noaptea pe drum cu pumele. Am sărit pe Zebrache și am pornit mai departe. Băusem doar o gură de apă, însă eram conștient că trebuie să trec de podișul ăla plin de nisip și praf.
Am încercat să merg mai repede și reușisem să mă stabilizez undeva în jurul a 65 de kilometri la oră.
În ciuda drumului care era extrem de rău, peisajele din jurul meu erau de o frumusețe rară. Stânci ieșite ca niște borne uriașe, de peste 10 metri, îți dădeau impresia că o civilizație preistorică a vrut să lase semne vizibile pe acolo.
Apoi am dat de câteva lacuri montane mici, în jurul cărora era o vegetație de un verde crud, iar la vederea lamelor sălbatice chiar am încercat un gând hazliu, spunându-mi că pumele aveau ce să mănânce și nu mă vor vâna pe mine, în cazul în care vor fi flămânde.
Așa am trecut într-un alt platou alpin, în care drumul era și mai rău. Mergeam doar pe pământ și nisip, nici urmă de piatră sau ceva care să consolideze drumul, iar gropile cu acea pudră păcătoasă erau din ce în ce mai adânci și mai lungi. De la câțiva metri au început să se lungească la câteva zeci de metri și apoi peste 100 de metri.
Senzația cea mai apropiată era asemănătoare cu aceea pe care o ai când mergi cu motocicleta prin apă, doar că acum praful prin care mergeam se ridica în sus când treceam prin el și, în mai puțin de câteva minute, nu mai vedeai nimic pe instrumentele de bord.
După prima groapă adâncă trecută cu bine am prins încredere, iar în a doua… am accelerat și… am căzut.
Niciodată în viața mea nu am simțit o durere fizică atât de puternică. Motocicleta alunecase spre dreapta, în praful gros de aproximativ un metru, iar eu am căzut pe partea stângă și vârful piciorului meu a fost răsucit de greutatea corpului în exterior. Am crezut că mi s-a desprins laba piciorului de la locul ei.
M-am ridicat în picioare speriat și am încercat să fac câțiva pași să văd dacă pot călca pe picior. Am călcat și mi l-am mișcat, dar ceva nu era ok, nu-l simțeam bine deloc. Apoi m-am uitat după motocicletă, pe care nu o vedeam absolut deloc și nu înțelegeam de ce.
Am început să îmi plimb picioarele pe fundul șanțului, în praful gros, încercând să dau de Zebrache. Mi-am dat seama că nu îl vedeam din cauza faptului că, în căzătură, o mare parte din pudra aia se ridicase în aer și am început să pipăi fundul șanțului cu picioarele. Undeva la 3 metri în dreapta mea am văzut ghidonul cum ieșea deasupra prafului. Era într-o poziție inversă față de direcția mea de mers și, la prima mea încercare să-l ridic, piciorul m-a durut îngrozitor din nou.
Am pus piciorul lovit pe carena lui Zebrache, mi-am scos mănușa și am desfăcut cizma. Am băgat mâna goală în cizmă și mi-am pipăit în amănunt pielea de pe gleznă până sus pe fluierul piciorului, acolo de unde venea durerea. Apoi am scos mâna afară. Nu aveam sânge, deci nici fractură deschisă — asta a fost cea mai mare frică a mea.
Am închis la loc cizma, strângând cât am putut de tare catarama, apoi m-am uitat la cer și am spus, împreunându-mi mâinile.
„Doamne, te rog, nu mă lăsa aici!”
Camionul alb se oprise la doar câțiva metri de mine. L-am văzut pe șofer că îmi face semn să aștept, apoi s-a îmbrăcat într-o haină foarte lungă, să se protejeze de praf și a coborât din camion. N-am schimbat absolut nicio vorbă. M-a ajutat să-l ridic pe Zebrache și să-l pun pe direcția bună, apoi mi-a ținut motocicleta până am reușit, cu icnete de durere, să mă urc pe ea. Și până nu a văzut că am pornit motorul, începând să mă deplasez, nu s-a dus de lângă mine.
Trecuseră mai puțin de 3 minute de când m-am rugat la cer.
Nu știu nici azi dacă i-am mulțumit omului că m-a ajutat. Nu-i țin minte fața, care era în mare parte acoperită de o bandană, nu i-am auzit glasul sau tonalitatea vocii. Dar știu că un traficant de minereu din Bolivia a fost omul care m-a ajutat să ies din cea mai grea încurcătură pe care am avut-o în viața mea de motociclist.
Singura mea șansă era să continui drumul până la civilizație, în Uyuni, și apoi, în funcție de cât de rău eram lovit, să hotărăsc ce voi face mai departe. Mai aveam mulți kilometri, peste 200 până la locul marcat de mine ca fiind hotelul din Uyuni la care trebuia să ajung. Dar nu m-am mai grăbit.
Stresul și frica că noaptea m-ar putea prinde pe drum, vizibilitatea extrem de redusă și viteza prea mare m-au făcut să greșesc, iar după cum simțeam durerea în picior, greșeala asta urma s-o plătesc scump.
După alți 80 de kilometri, drumul a devenit mai bun, iar la o intersecție, ruta marcată pe navigația mea nu mai exista, pur și simplu m-a scos pe un platou pustiu, plin de nisip, de unde, cu coada ochiului, am văzut un superb apus de soare. Însă nu aveam timp de așa ceva.
Spre disperarea mea, nu vedeam deloc localități, niciun sat, nimic! Luasem în calcul posibilitatea să mă opresc și să scot piciorul din cizmă, ca să văd cât e de grav.
Eram lovit de ore bune și eu încă nu îmi văzusem piciorul, în schimb îmi mișcam continuu degetele, sperând că, dacă e vreo sângerare, o să simt. Dar nu simțeam așa ceva.
Când am văzut mai multe lumini la orizont, am știut că mă apropii de Uyuni. Conduceam în lumina amurgului și nu era încă întuneric. Reușisem să ajung, dar cu ce preț, încă nu știam.
După ce l-am parcat pe Zebrache în fața benzinăriei, m-am așezat pe o bancă și am gemut cât am putut eu de tare. Până atunci nu reușisem să scot nici măcar un sunet.
Mă durea îngrozitor, dar cel puțin eram într-o zonă sigură. Însă, dincolo de toate astea, frica mea cea mai mare a devenit faptul că exista posibilitatea ca aventura mea să ia sfârșit.
Hotelul ales de mine era al unei familii care locuia la parter, iar când cei de la benzinărie m-au văzut într-o stare atât de rea, au chemat pe cineva de la hotel, care a condus o mașină în fața mea, iar eu, cu motocicleta, l-am urmat.
Nu eram în stare să mă descurc în labirintul de străduțe din Uyuni.
Când am intrat în holul hotelului, am văzut un motociclist la fel de prăfuit ca mine, care m-a întrebat direct, „De câte ori?”
Am știut imediat că se referă la numărul căzăturilor pe drumul pe care tocmai venisem, așa că i-am răspuns întrebând înapoi „Doar o dată, tu?”
Apoi a venit răspunsul italianului „O, ești campion! Eu am căzut de 3 ori”… deci nu eram singurul.
Când am scos cizma din picior, mă așteptam să văd un dezastru mult mai mare, dar în afară de vânătăile pe care bănuiam că le am din cauza faptului că îmi strânsesem cizma foarte tare, piciorul era doar umflat și nu aveam nici urmă de sângerare.
Puteam să-l mișc stânga-dreapta, cu un disconfort evident, dar degetele de la picioare puteam să le mișc fără niciun efort. Asta mi-a dat cât de cât un pic de speranță.
Având internet de la hotel, am intrat imediat în legătură cu doctorul Ovidiu Udrescu, prietenul meu, căruia îi spusesem înainte să plec că s-ar putea să îl sun în cazul unor situații dificile, deși preferam să nu-l sun cu astfel de vești.
Mi-am făcut câteva înregistrări la picior cu telefonul mobil, în care am încercat să prind cât mai multe detalii care să-i ajute pe medici să își dea seama ce s-a întâmplat cu piciorul meu. Apoi am așteptat.
Ovidiu mi-a zis din start „…mă, indiferent dacă-i rupt sau nu, ai nevoie de repaus, așa nu poți continua”, dar când mi-a zis că ar fi nevoie de 2 săptămâni, m-a îngrozit. Nu puteam să stau 2 săptămâni la pat într-un hotel.
Apoi am vorbit cu Maria, un alt medic, căreia i-am trimis fotografiile și filmările. Același răspuns, repaus.
Mai avusesem mâna și piciorul în ghips înainte și știam că termenul de vindecare este undeva la 2 săptămâni, dar știam că în aproximativ 7 zile osul se sudează dacă e rupt, iar dacă e doar o luxație severă, avea să se dezumfle oricum în 10 zile.
Deci, indiferent de ce era, trebuia să mă opresc și să fac o pauză mai lungă.
Știu că fiecare dintre voi aveți pe limbă întrebarea: „Dar de ce nu te-ai dus la un spital?”
E cât se poate de naturală întrebarea, dar în drum spre hotel șoferul m-a dus până în fața spitalului. Când l-am văzut și am făcut câțiva pași în interior, am știut că, dacă intru acolo, voi ieși mai bolnav decât am intrat. Așa că am refuzat, bazându-mă pe kitul medical pe care l-am avut cu mine și pe betadina pe care am cumpărat-o ulterior din Uyuni.
Toți medicii mi-au zis că trebuie să îmi țin piciorul pe o pernă, în sus, și să nu-l mișc. La cât eram de speriat, vă dați seama că așa am făcut și am respectat, cât am putut, tot ce mi-au scris medicii pe WhatsApp.
În primele 2 zile mi-au adus de mâncare la cameră și nu am ieșit deloc.
În ziua 3 am văzut că piciorul meu începea să capete tot felul de nuanțe de albastru dubioase, dar nu mă mai durea așa de tare, iar după ce am vorbit cu Luana, colega mea de clasă din liceu, care era medic și ea, m-am mai liniștit când am aflat că era ceva normal.
„Psihicul” m-a lovit în ziua 3. Gândurile că totul trebuie abandonat mă bântuiau întruna, și de nervi mi-am băgat costumul de motociclist sub duș și am început să-l spăl, ca și cum l-aș pregăti să merg mai departe.
Sărind într-un picior, am mai aranjat una alta prin cameră, iar seara, îngerul meu păzitor de acasă a stat ore întregi cu mine la telefon și asta a ajutat enorm.
În ziua 4 am ieșit în centrul orașului și am început să filmez.
Evit să fiu cu mănuși și să îndulcesc situațiile de dragul unei povești „de bine” în care lucrurile sunt destul de rele. Și o să vă spun cât se poate de sincer că „Uyuni e un shit hole” da, exact așa cum ați citit. Un oraș în care sunt doar traficanți de minereu și bolivieni ce lucrează cu turiștii. În rest, nimic.
Toată lumea care merge în Uyuni o face pentru a vizita Salar de Uyuni, care este spectaculos de-a dreptul, iar în localitate nimeni nu stă mai mult de o noapte. Toate astea din cauza faptului că satul ăla e îngrozitor de urât și murdar e locul unde turiștii sunt efectiv mulși de bani pentru o tură banală cu o mașină de teren pe suprafața salarului. Iar când am auzit că șoferii cer peste 100 de dolari pentru 30 de minute cu mașina pe salar, nu mi-a venit să cred.
Dar am înțeles de unde sunt atâția bani pentru un singur tip de mașină: Toyota Land Cruiser.
În tot timpul în care am stat în repaus, am fost atent să mănânc foarte bine. Am știut că hrana era esențială ca să mă vindec repede, mai ales că, după 2 luni în care am avut doar 6 zile de pauză, slăbisem din cauza meselor haotice.
Găsisem o cârciumă unde, din prima zi, l-am cunoscut pe proprietar, care era un fost emigrant în Spania, iar cu banii de acolo își deschisese propria afacere acasă, în Uyuni.
I-am spus din start că voi mânca numai la el dacă o să îmi gătească bine — și s-a ținut, în mare parte, de cuvânt. La fiecare prânz mâncam friptură de guanaco și supă de quinoa, iar la final o bere… și apoi somn. Dormeam mult.
În ziua 8, după ce Ovidiu și Maria mi-au zis că pot încerca să mă încalț, m-am urcat pe motocicletă. Am făcut-o timid, iar cizma de la piciorul stâng nu am strâns-o aproape deloc.
Nu am avut dureri, dar prinsesem un fel de frică de a mă sprijini pe picior. Primele sute de metri am avut senzația că sunt pentru prima dată în șaua unei motociclete, însă Zebrache a fost la înălțime.
Nu s-a supărat deloc că nu am schimbat vitezele la timp și nici nu mi-a dat emoții — ca și cum era și el bucuros că ne revedeam din nou.
Primul drum l-am făcut la o spălătorie. Zebrache stătuse în garajul hotelului exact așa cum l-am lăsat în noaptea în care am ajuns în Uyuni și am vrut să aibă și el un start nou, apoi ne-am îndreptat către Salar.
Salar de Uyuni era locul în care visasem să ajung cu motocicleta din momentul în care am devenit motociclist și mă uitam la clipuri video cu motociclete pe YouTube. Din prima clipă am fost fascinat de senzația ireală pe care ți-o dădeau filmările și tot de atunci mi-a încolțit în minte dorința de a merge și eu cu motocicleta acolo, așa că, pentru mine, locul ăla a fost „Numărul 1” în topul destinațiilor.
Ce putea fi mai extraordinar decât să mă dau cu motocicleta pe „Oglinda pământului”, cum i se mai zice locului în care este cea mai mare întindere de sare de pe Pământ?
Paradoxal, stătusem la doar 10 kilometri distanță mai bine de o săptămână, dar nu reușisem să văd salar-ul deloc, iar asta a dat naștere la o grămadă de gânduri și frustrări.
Poate și din cauza asta intensitatea emoțiilor era la niște cote foarte mari atunci când m-am apropiat de el.
Pe măsură ce Salar de Uyuni a câștigat în popularitate, au apărut câteva locuri de vizitat obligatorii pentru orice turist — așa este insula cu steaguri, unde am căutat un steag românesc, sau hotelul de sare, în care toți cei care aleg să vadă salar-ul obțin acele fotografii faimoase în perspectivă.
Dar adevărata senzație a salar-ului este dincolo de aceste puncte, acolo unde începe acea întindere nesfârșită de alb, în care cerul se unește cu pământul și, pe o distanță de 300 de kilometri, totul devine feeric.
Acolo se simte Salarul! Când îl atingi cu mâna și simți că sarea depusă de mii de ani este puțin alunecoasă și moale, când soarele bate și de jos în sus, reflectând razele din salar la fel de intens ca și soarele de pe cer.
Când conduci motocicleta și, dacă nu te-ai uita la vitezometru, nu ți-ai da seama cu ce viteză mergi, pentru că nu este nimic pe lângă care să treci mai repede sau mai încet.
Salar de Uyuni este un loc magic și, oricât de bine aș încerca eu să vi-l descriu, tot nu aș putea să vă redau în întregime senzația pe care o ai atunci când calci pe el.
Acolo am râs și am plâns ca un explorator care ajunge, în sfârșit, la locul căutat ani la rând și tot acolo i-am mulțumit lui Dumnezeu că mi-a dat șansa să trăiesc momentele alea.
În Salar am ajuns singur, pe picioarele mele și pe roțile lui Zebrache, chiar dacă până în ultima clipă am avut de trecut obstacole pentru care nu am fost cel mai bine pregătit, iar asta confirmă încă o dată faptul că niciodată nu poți fi pe deplin pregătit pentru o aventură și nu trebuie să te împiedice să o ai.
La fel e și în viață, niciodată nu o să fim pregătiți pentru toate greutățile care vin, dar trebuie să fim încrezători că vom trece peste ele.
Uitasem de timp și nici măcar nu am vrut să mă uit la ceas nimic nu mai conta. Am zburat cu drona de mai multe ori, am făcut fotografii, m-am rugat, i-am spus cerului ce mă doare și ce-mi doresc, iar la final, lăsând acolo toate greutățile pe care le-am cărat cu mine atâtea zeci de mii de kilometri, am pornit fără grabă către marginea salarului, uitându-mă cât mai bine la el.
Știam că, poate, nu mă voi întoarce acolo niciodată, dar un lucru devenise cert:
Da, Salar de Uyuni e magic!
În drum spre hotel m-am oprit la cimitirul de trenuri, un loc în care timpul și-a făcut de cap cu locomotivele și vagoanele folosite zeci de ani, pentru transportul minereului din Salar în Chile.
Am apreciat faptul că artiștii bolivieni și turiștii s-au simțit liberi să transforme un morman de fiare vechi într-o atracție turistică.
În dimineața în care am plecat din Uyuni a fost ca și cum am evadat. Am plătit rapid nota de plată de la hotel și fără prea multe cuvinte, am ieșit în trombă din Uyuni, de parcă cineva ar fi vrut să mă prindă din spate.
Lăsam în urmă cea mai grea zi din toată călătoria, dar am ales să nu renunț, iar premiul a fost pe măsură.
Deci, mergem mai departe!
Filmul acelor zile il aveti mai jos.
Bem o cafea?
După ce am început să îmi povestesc aventurile pe acest blog, spre surpriza mea am fost invitat deseori la o cafea plină de povești, de către unii din cititorii mei. Mi-a făcut întotdeauna plăcere să le răspund la întrebări și spre bucuria mea cu unii dintre ei am făcut câteva trasee împreună.
O cafea pentru un călător înseamnă mult și aici nu e vorba doar de valoarea materială a celor 10 lei, ci e ceva mult mai important. E încurajarea pe care o transmiți, atunci când îi dai de înțeles Exploratorului, că dorești să își continue aventura.
Dacă ți-au plăcut poveștile aventurilor mele, accept cu drag o cafea, la care abia aștept să îți spun mai multe și vom călătorii împreună.
Scanează codul de mai jos sau folosește linkul și îți promit că va fi o cafea de neuitat.
https://revolut.me/titusworld
….si cu siguranță o să vă sun înapoi să vă mulțumesc 😉
Leave a Reply