Evadarea din Bolivia (25)
Când m-am trezit dimineață nu îmi venea să cred că a venit momentul să plec din hotelul unde am zăcut la propriu timp de 8 zile cu piciorul umflat. Eram atât de agitat încât bucuria că îmi voi continua călătoria a înlocuit senzația de silă pe care o aveam față de locul acela numit Uyuni.
Când lumea spune Salar de Uyuni are impresia că Uyuni e la fel de magic și frumos ca salarul și se așteaptă la cine știe ce foc de artificii, dar nu e deloc așa. Uyuni e o localitate îmbâcsită de praf cu străzi paralele pline de de tarabe care vând prăjeli din cine știe ce carne, în care mai bine de 70 % din clădiri sunt netencuite sau neterminate. Cred că mai bine de 60% din cei care trăiesc în Uyuni lucrează în industria turismului sau într-un domeniu conex iar asta spune mult. Adică cererea de servicii în turism este atât de mare încât prețurile au ajuns la cote destul de comparabile cu servicii de calitate din Europa.
Știu, probabil unii o să mă contrazică spunându-mi că au fost acolo, dar eu nu numai că am fost acolo, ci am stat acolo 8 zile. În fiecare zi luam un taxi și dădeam o plimbare pe străzi iar apoi mâncam în centrul localității, că oraș e cam prea mult spus.
În altă ordine de idei Salarul, adică întinderea de sare care este la câțiva kilometri distanță, este atât de fascinant încât te hipnotizează cu totul, iar după ce ai văzut și ai călătorit pe Salar ai o stare de bine în care nu mai vezi toată mizeria din jur.
Bagajele mi le coborâsem la motocicletă cu o seară înainte și când am ieșit din cameră m-am îndreptat direct la garajul unde Zebrache mă aștepta nerăbdător. De îndată ce gazda mi-a deschis ușa garajului am accelerat și am plecat ca din pușcă de parcă eram un evadat și mi-ar fi fost frică să nu cumva cineva să mă tragă înapoi.
Eram din nou pe drum și parcă vremea sărbătorea odată cu mine întoarcerea mea și a lui Zebrache la ocupația care ne place atât de mult, să explorăm locurile pe care le întâlnim în drumurile noastre.
Totul a început perfect. Conduceam pe o șosea aproape goală și doar din când în când mai trecea câte o mașină. Când mi-am aruncat ochii pe altimetru am văzut că eram la 4200 de metri și atunci am înțeles de unde venea acea senzație că trec de pe un nor pe altul.
Am ținut-o așa pret de câteva ore fără să opresc deloc, încercând să îmi protejez piciorul pe care încă nu îl simțeam perfect dezumflat, iar pe măsură ce am început să mă obișnuiesc atenția mi s-a mutat către peisajul din jur.
Treceam prin podișuri alpine unde, pe marginea șoselei, erau plantații mari de coca. Am râs în sinea mea spunându-mi că în cel mai rău caz, dacă începe să mă doară din nou piciorul, voi avea la îndemână un pumn de frunze de coca, care ar putea să mă calmeze și să mă energizeze în același timp.
Prima oprire am făcut-o de nevoie, ca să întreb unde era o benzinărie, pentru că cea de pe navigație dispăruse cu totul și locul i-a fost luat de un magazin de butelii de aragaz. Am fost îndrumat să mă duc în satul următor, unde după spusele celui ce vindea butelii, voi găsi cu siguranță benzină, însă nu eram chiar atât de îngrijorat, pentru că mai aveam o rezervă strategică de 5 litri într-o canistră, iar asta îmi dădea 100 de kilometri în plus.
În satul următor am găsit o benzinărie pustie, se vedea cât se poate de clar că nu mai fusese operațională de foarte multă vreme, așa că, gândindu-mă la cel care m-a trimis acolo, am scăpat câteva cuvinte printre dinți, iar apoi n-am mai zăbovit prea mult, pentru că nu mai era nimeni în apropiere ca să îmi iau alte informații. Singura soluție era să merg mai departe și fără să stau prea mult pe gânduri am pornit la drum.
La o trecere de cale ferată am întrebat pe șoferul care era în paralel cu mine despre benzină. Mi-a zâmbit foarte amabil și mi-a zis că mai sunt 7 kilometri până la următoarea stație. Cu sufletul plin de speranță am pornit ca un zmeu către următorul sat, iar la vederea benzinăriei m-am dus direct la pompă și am desfăcut capacul de la rezervor, dar degeaba. După mai bine de un minut nimeni nu a ieșit din ghereta unde stăteau de obicei vânzătorii, iar când am claxonat a apărut un tip care a spus simplu că nu este benzină.
„Mai frate, Bolivia asta e” … și pe când începeam să îmi fac îngrijorat calcule unde să opresc ca să folosesc benzina din canistră, mi-a apărut în față o benzinărie mare și frumoasă care le avea pe toate. Bun, am rezolvat-o și pe asta, acum direcția La Paz.
Oruro a fost primul oraș mare pe care l-am întâlnit în drumul meu, era de altfel și primul oraș mare din Bolivia în care intram, iar în momentul în care am dat de prima intersecție m-a izbit haosul.
Circulația era pe 6 benzi, adică 3 pe sens, din care se despărțeau, cum e normal, câte o bandă pentru a ieși din artera principală. Toate aceste benzi erau despărțite cu borduri înalte de cel puțin 25 de cm, făcute cumva intenționat pentru a-i obliga pe șoferi să nu schimbe haotic benzile. Dar ce credeți, fără să semnalizeze, fără să se asigure, bolivienii săreau bordurile de parcă erau la curse cu obstacole, iar despre asigurat dacă vine cineva pe contrasens sau nu, nici poveste.
Cel mai puternic atu în tot procesul ăsta de a acorda prioritate sau nu, era claxonul. Cu cât claxonul se auzea mai tare și era mai grav cu atât primeai mai multă atenție din partea celorlalți și după atenție urma prioritatea, evident.
Claxonul lui Zebrache se auzea ca un piuit de pui în comparație cu claxoanele celorlalți și la un moment dat mi-am dat seama că nu are rost să-l folosesc deloc, recunoscând că toate chinezăriile zgomotoase de pe rablele din Bolivia au bătut fără drept de echivoc ingineria germană.
Soluția la toată nebunia asta a fost să sar și eu borduri, pentru că dacă m-aș fi luat după sensurile date de Garmin cred că mi-ar fi trebuit ore întregi să ies din vacarmul ăla.
Acum să nu vă gândiți că Garminul n-ar fi fost bun, ba dimpotrivă, eu îl recomand mai mult decât orice alt model de navigație, dar din ce aveam să descopăr mai departe, modificările constructive, de trafic și amplasament al șoselelor din Bolivia sunt atât de dese încât nu știu zau cine poate ține pasul cu ele.
După căzătura în care mi-am luxat piciorul am nimerit o intersecție unde pe Garminul îmi arăta să o iau la dreapta, dar după 25 de metri am nimerit într-un deșert alpin, deci acel „La dreapta” m-a dus către un mare nimic, iar pe navigație ar fi trebuit să mă duc așa 80 de km. Evident că nu am mers mai departe și m-am întors în intersecție, am scos harta tipărită și busola de pe ceas, apoi am urmat drumul dat de harta tipărită și busolă, care era „înainte”.
Deci până la urmă m-am întors la modul de navigație străvechi care nu dă niciodată greș, iar dincolo de asta vă pot spune că nu e greșit deloc ca uneori să aveți dubii vis-a-vis de corectitudinea unităților de navigație sau a hărților folosite de acestea. Iar Bolivia este o țară care mie mi-a dat senzația de șantier. permanent, în care totul se poate schimba de la un kilometru la altul.
Ieșirea din Oruro a fost la fel de bruscă ca intrarea, șoseaua din fața mea s-a transformat brusc într-o autostradă care străbătea un peisaj de vis, iar din cască se vedea ca și cum eram într-un documentar de la televizor. Totul era extrem de clar din cauza altitudinii, iar culorile erau scăpate de sub control. Galbenul de la poalele munților avea momente în care strălucea și nu o dată m-am întrebat „Ce Dumnezeu este acolo de strălucește așa?”, albul zăpezii de pe vârfurile munților avea exact aceeași intensitate cu albul norilor și forma un contrast puternic cu albastrul cerului, verdele ce străjuia autostrada de o parte și alta era atât de crud încât mi-am adus aminte de verdele unguresc din Transilvania, deci efectiv asistam la un spectacol de culoare în care toate detaliile îți săreau în ochi. Cred că asta e Bolivia de fapt, iar bolivienii habar nu au că țara lor e așa.
Mergeam deja de câteva ore bune și mai aveam puțin peste 100 de km de mers până în La Paz, iar pe drum surprizele s-au ținut lanț. După ce am admirat minunile naturii pe care Dumnezeu le-a dat bolivienilor, a venit timpul să cunosc și câteva „minuni” pe care bolivienii le fac în trafic.
Prima minune care aproape că m-a lovit a fost ambalajul de la un prânz la pachet aruncat pe geam în timpul mersului de un șofer. Eram în spatele mașinii, l-am văzut pe om că mănâncă și se șterge la gură, dar nici prin cap nu mi-a trecut că următoarea mișcare a lui a fost să arunce tot ambalajul cu resturi pe geam. Stăteam ca de obicei puțin ieșit pe partea șoferului să mă vadă în oglindă și m-am retras exact la timp să nu mă nimerească supa neterminată și șervețelele mototolite. Degeaba m-am apucat de claxonat când l-am depășit, bucuros fiind că m-a ratat, șoferul nici nu m-a băgat în seamă, ca și cum nici nu aș fi existat.
O altă minune pe care am învățat-o în traficul din Bolivia, dar am întâlnit-o și în alte țări care au urmat în America de Sud, a fost misterul sticlei de plastic pe jumătate plină, care zboară pe geamul camioanelor în timpul mersului. Când am văzut zburând prima sticlă, am crezut că șoferul are ceva cu mine și a încercat să mă lovească cu singurul lucru care i-a fost la îndemână, adică tocmai sticla de suc din care a băut. Nici nu are rost să reacționezi la astfel de situații, iar cea mai bună soluție este să tragi de gaz și să te depărtezi, dar situația s-a repetat, însă de data asta șoferul a aruncat sticla pe partea dreaptă a camionului, tot în mers. Nu mai văzusem comportamentul ăsta la niciun autoturism așa că, la prima conversație avută cu un șofer de camion în vama dintre Bolivia și Chile, am întrebat cât se poate de diplomat, de ce șoferii de camion urăsc motocicliștii. Omul a râs copios, a zis că gestul nu are nicio legătură cu motocicliștii și că sticla de plastic aruncată pe geam nu are rolul de a mă lovi, ci e modalitatea de a scăpa de urina pe care șoferul o elimină în timpul condusului, adică urinează într-o sticlă și o aruncă din mers.
Văzând că am rămas perplex, șoferul a continuat cu explicațiile spunându-mi că foarte mulți preferă modalitatea asta ca să evite opririle incomode pentru un camion, ce-i drept mult mai mare și lung față de cele din Europa, iar o altă motivație de care mai auzisem câte ceva era intenția de evitare a eventualelor jafuri, fiind cunoscut faptul că jaful din camioanele aflate în mers e o practică des întâlnită la hoții din America de Sud.
Tot așa, în mijlocul autostrăzii am întâlnit o grămadă de articole de mobilier sparte, taman în mijlocul drumului. La primele bucăți ce păreau să fie ușile unui dulap, m-am gândit că bietul om și-a pierdut dulapul pe drum pentru că nu l-a legat bine, dar după ce în 100 de km am întâlnit un aragaz, o mașină de spălat, o roată de rezervă, plus mai multe haine sau papuci, mi-am dat seama că neglijența în Bolivia este un mod de viață.
Înainte cu câțiva kilometri de La Paz am oprit pe marginea drumului, se vedea foarte clar Cordiliera Blanca acel lanț munțos ce străjuiește capitala la Est. Era un contrast imens între ce a făcut Mama Natură în Bolivia și ce au făcut oamenii, iar dovada nu era alta decât marginea drumului care era plină de gunoaie și sticle de plastic. Am tras adânc aer în piept gândindu-mă la ce va urma și în gândul meu cred că am zis de o mie de ori ‘’ Mulțumesc Doamne că m-ai ajutat să îmi continui aventura’’, era ca și cum m-am întors la viață dintr-o lungă letargie într-o gaură uitată de timp.
Știam că La Paz era imens și asta nu datorită faptului că numărul celor care locuiesc acolo e aproximativ 2,2 milioane cu tot cu împrejurimi, ci datorită faptului că tot orașul e înghesuit ca într-un fel de lighean la poalele Cordilierei Blanca, fiind format din mii de străduțe în pantă construite fără nici o regulă clară ci doar trasate pe hârtie, fiind parale și perpendiculare unele pe altele. Din cauza asta străzile care duceau către centru aveau o pantă atât de mare încât îmi dădeau emoții să o iau la vale, iar cele perpendiculare mergeau pe curbele de nivel și nu te duceau nicăieri. Studiasem treaba asta încă de acasă și am găsit o rută alternativă, un fel de drum expres care mergea în melc până în centru, cel puțin asta era planul meu de acasă.
Cu mult înainte să depășesc tabla pe care scria ‘’Bienvenidos in La Paz‘’ începuse vacarnul. Eram prins într-un trafic pe doau benzi unde nu puteai băga nici o bicicletă și toți se înghesuiau de parcă era concurs de cât de aproape poți conduce unul de celălalt.
Primul contact pe care l-am avut cu bolivienii din La Paz, care înseamnă Pace dealtfel, a fost când am oprit în fața unei terase de pe marginea drumul ca să schimb bateriile la Gopro, voiam să nu scap nici un cadru din haosul în care eram și terasa din drum care avea parcare mi s-a părut locul perfect. Dar nici nu am apucat bine să îmi scot bateriile din cutie că două ospătărițe ce aveau în jur de 17 ani m-au asaltat cu meniurile în mână, împingându-mi-le cât mai aproape de ochi ca să citesc de pe ele.
Port ochelari, iar când am ceva scris exact sub nasul meu nu înțeleg absolut nimic, așa că instinctiv am împins mâna ospătăriței care îmi ținea meniul aproape de față, încercând să deslusesc ce e scris acolo de insistă așa de mult. Abia atunci am observant că cealaltă ospătăriță avea un cuțit de bucătărie în mână și încerca să îmi taie firul de la proiectorul din dreapta, schema clară folosită și de hoții din Europa.
Am luat foc, un val de adrenalină și furie m-a cuprins în așa hal încât cu mâna stângă am împins-o de gât pe ospătărița ce ținea meniurile și cu dreapta am dat să o prind pe cealaltă ospătăriță care deja o rupse la fugă. Era prima dată în luni de zile în care mă simțeam atacat în America de Sud și tocmai de două fete.
Am urlat efectiv la ele făcând pași amenințători în direcția lor și toți ochii de pe terasă s-au îndreptat către mine. Era de fapt tot ce voiam, atâta timp cât toată lumea e cu ochii pe tine nu te jefuiește nimeni.
Aș minți să spun că m-am pregătit pentru asta de acasă, cred că nici nu ai cum să te pregătești pentru așa ceva, dar faptul că am citit o grămadă de testimoniale despre astfel de întâmplări m-a făcut să evit pe cât posibil zone unde aș fi putut fi vulnerabil. Dar niciodată nu mi-aș fi închipuit că aș putea da de o situație de genul ăsta la drumul mare, iar jefuitorii să fie două fete care aveau de gând să mă lase fără un proiector.
Eram deja conștient că toți ochii sunt lipiți pe mine și m-am comportat de parcă eram Rambo și nu îmi era frică de nimic, deși știam că dacă toți de acolo s-ar mobiliza, ar fi putut să mă lase gol pușcă în mai puțin de 5 minute.
Mi-am schimbat calm bateriile, am urcat calm pe motocicletă și da-i frate. Odată ce eram urcat pe Zebrache m-am simțit din nou în siguranță și zâmbeam de absurdul situației, încercând să mă întreb ce naiba or fi având fetele alea în cap, apoi m-am băgat în traficul ce avea să fie o altă provocare din ziua aceea.
La început mi s-a părut distractiv simțindu-mă oarecum în siguranță din cauza faptului că eram pe motocicletă și găseam cât de cât locuri pe unde să mă strecor, dar după primii 2 kilometri gluma s-a îngroșat serios. Am ajuns în situația în care la semafor nu mai puteam să mă sprijin pe picior în timp ce așteptam și pur și simplu mă rezemam cu cutia metalică de aripa vreunei dube cu care eram în paralel, altă soluție nu era. Și dacă asta nu ar fi fost de ajuns, becul care m-a avertizat că am nevoie de benzină s-a aprins din nou, trebuia să găsesc urgent o stație de benzină și să alimentez.
Traficul devenise ca un râu puternic și învolburat iar eu eram undeva la mijloc între două benzi. Am încercat să evit să stau pe banda din mijloc ca să nu fiu strivit între o mașină și parapetul înalt de beton care separa sensurile de mers, iar gândul meu era să trag pe dreapta dacă vedeam o benzinărie.
.
La un moment dat am observat că eram foarte aproape de un motociclist care mă ajunsese din urmă și se uita cu admirație la motocicleta mea. L-am întrebat unde găsesc o stație de benzină și m-am bucurat enorm când mi-a spus să-l urmez. În mai puțin de 500 de metri a ieșit de pe drumul principal și după o intersecție între două clădiri am oprit într-o stație de benzină. Motociclistul și-a dat casca jos și a venit cu mâna întinsă să facem cunoștință, îl chema Oskar și era un mare fan al motocicletelor BMW. Din vorbă în vorbă mi-a spus că e polițist dar în acel moment era în timpul lui liber și am schimbat mai multe amabilități despre călătoria mea și despre motociclete.
Văzându-l pe Oskar atât de amabil m-am gândit să forțez puțin nota și l-am rugat dacă poate să mă conducă prin haosul din La Paz, până la hotelul unde aveam rezervată camera pentru acea noapte, totul contra cost bineînțeles.
Cu Oskar în față, plus Garminul de la bord ca să am habar încotro mergeam, traficul nu mai era ca ceva de netrecut. Am depășit toate intersecțiile aglomerate și nesemaforizate pe trotuar, am trecut pe roșu când el a făcut același lucru iar când a luat-o pe interzis am zis „what the fuck??” și m-am băgat după el, cert e că în aproximativ 15 minute eram în fața hotelului.
„Cât trebuie să îți plătesc pentru asta?” l-am întrebat. Mi-a răspuns cu o strângere de mână și un zâmbet sincer. „Prietene din România, îmi datorezi o bere și câteva minute în care să îmi povestești despre călătoria ta.” Am scos din buzunar 25 de dolari americani, suficienți pentru câteva lăzi de bere pe care să le bea împreună cu camarazii lui și i-am răspuns la toate curiozitățile pe care le-a avut. Oskar m-a scos din stresul pe care l-am avut, în care cea mai mare frică a mea a fost să nu îmi lovesc din nou piciorul sau să-l forțez din cauza unei situații dificile. După alte 20 de minute eram sub duș analizând culorile curcubeului de pe piciorul meu, bucuros fiind că mă simt mai bine și că am ajuns cu bine în La Paz.
O să încep fraza asta exact cum o simt. „Da, în viața mea nu am văzut atâta haos ca în La Paz”, asta am simțit atunci, asta simt și acum când scriu rândurile astea. Știam din ce m-am documentat acasă că era un loc super deosebit, dar a fost mult peste șocul pe care mă așteptam să îl am.
Eram în buricul târgului, iar peste drum de hotel era un restaurant care servea amestecat un meniu de fast-food și mâncare locală. Dar mâncarea a fost pe planul doi și locul întâi a fost luat de un cappuccino. Nu mai băusem un cappuccino de săptămâni întregi, iar când l-am văzut în fața mea l-am admirat de parcă cine știe ce minune fără margini s-a întâmplat. Traiul departe de civilizație, golănind pe drumuri izolate, m-au ținut departe de micile plăceri ale civilizației și, cum sunt un mare băutor de cafea, acel cappuccino era ca un premiu primit că am ajuns până acolo. Apoi a venit burgerul, altă recompensă.
.
Când am primit mesajul de la cei doi olandezi eram încă în restaurant. Din tot grupul de motocicliști care și-au trimis motoarele din Europa cu aceeași companie, eram doar 3 care au coborât până la Ushuaia și aveau predare în Cartagena, Columbia. Eu și doi olandezi cu care mă întâlnisem în momentul în care am primit motoarele din port. Mă intersectasem cu ei când eu plecam din Țara de Foc, iar ei se îndreptau către ea, avusesem un avans considerabil față de ei câteva săptămâni bune, dar din cauza faptului că a trebuit să stau în Uyuni m-au ajuns și acum erau în La Paz.
Auziseră și ei de problemele din Peru, țara care era următoarea pe listă și în plus de asta a mai apărut o problemă. Transportatorul tocmai ne anunțase că data de livrare a motocicletelor s-a devansat cu 10 zile și că ar fi bine să ajungem cu cel puțin 5 zile înainte de livrare ca să facem documentele necesare trimiterii acasă a motoarelor.
Situația din Peru mă îngrijora și pe mine mai ales din cauza faptului că, călătoream singur. Văzusem la știri și citisem în presa de pe internet că lucrurile au scăpat de sub control în Peru iar autoritățile nu mai controlau o bună parte din localități importante aflate chiar în drumul meu. Așa că n-am stat mult pe gânduri și le-am propus olandezilor să bem o bere împreună și să discutăm despre cum am putea să ne ajutăm unii pe alții în situația dată.
Jan, un chimist înalt și cu părul creț care îi dădea un aer copilăros, și Chaling, un asistent social fost rugbist, erau doi aventurieri din Olanda care fără nici un plan anume s-au hotărât să facă tot continentul Sud American. Ei nu aveau planificat un traseu ci doar câteva puncte pe care voiau să le atingă, în rest își doreau să hoinărească pe motor și să se bucure din plin de libertate. Am admirat asta de la bun început și m-am gândit cât de mult mi-ar fi plăcut și mie să fac asta la vârsta lor, dar eu eram din România, țară unde tinerii sunt de cele mai multe ori săraci lipiți și gândul că nu ai unde să locuiești e mai puternic decât împlinirea viselor din copilărie. Una peste alta mi-a plăcut de cei doi și nu știu dacă din cauza berii, dar ne-am apropiat unii de alții destul de repede.
După ce am întors pe o parte și pe alta tot ce știam despre Peru, am hotărât că vom călători împreună cel puțin până trecem porțiunea de drum în care se anunțau revoltele. Apoi am început să ne povestim aventurile de călătorie, eu fiind foarte curios de traseul pe care ei l-au făcut cât timp eu am stat blocat în Uyuni.
Timpul s-a scurs foarte repede și după vreo oră mă lovise un somn de zile mari. Toate evenimentele din zi mă obosiseră destul de tare, iar cum a doua zi aveam de gând să vizitez La Paz-ul, m-am scuzat față de cei doi și am trecut strada direct la hotel, apoi am dormit atât de bine cum nu o mai făcusem din deșertul Atacama înainte de căzătură.
Dimineața era superbă și, ca totul să fie perfect, am mai băut un cappuccino în restaurantul de peste drum de hotel, însă de data asta am stat la balcon, de unde aveam o priveliște destul de boemă asupra orașului. Habar nu aveam atunci că, cuvântul boem este cel mai puțin potrivit pentru La Paz. Dar cu foarte mult optimism m-am avântat și am pornit să-l explorez
Eram în locul unde erau străzi vechi și se vedea de la distanță că erau pline de istorie, dar de data asta eu le-am văzut pline de culoare. Eram într-un cartier plin de magazine cu obiecte tradiționale și ce mi-a plăcut mie foarte mult au fost magazinele cu instrumente muzicale. Era clar că dacă existau atât de multe, era și o cerere pentru ele, iar înclinația asta către artă dădea un farmec plăcut asupra locului.
Nu aveam de gând să cumpăr nimic, că dacă aș fi cumpărat cel puțin un magnet din toate locurile pe unde am fost ar fi însemnat să adun o valiză întreagă, dar am făcut peste tot o grămadă de fotografii care pentru mine sunt cele mai de preț, pentru că odată cu ele îmi vin și amintirile cu momentele trăite, lucru foarte important pentru mine. Așa că, având aparatul de fotografiat în mână, am început să colind străzile.
Când le-am văzut pe cele două fete băgate sub o prelată albastră nu mi-aș fi închipuit niciodată că bărbatul din fața lor le ghicește în cărți, dar cu o curiozitate de nestăvilit m-am apropiat și chiar l-am văzut pe bărbat cum scoate cărțile și le povestește tot felul de aberații. Fetele chicoteau, dar parcă era și un pic de convingere în chicoteala lor și, în final, le-am văzut cum scot o bancnotă și plătesc bărbatului pentru balivernele îndrugate. Le-am spus râzând la rândul meu „Să nu îl credeți, eu zic că sunteți mult mai frumoase decât v-a spus el și o să vă căsătoriți la anul”. Au râs amândouă de situație și s-au îndepărtat.
Când am ales hotelul m-am orientat să fie cât mai aproape de vestita piață de vrăji. Da, exact așa cum am spus „Piața de vrăji”. Știam destul de puține despre locul ăla și, în general, lucruri pe care le-am citit pe internet, dar din nou realitatea bătea tot ce citisem.
Drumul până la piață era drept și trecea printr-o serie de străzi înguste dar foarte circulate, despărțite de intersecții. Era mult haos ca de obicei, dar mă obișnuisem să fiu cu ochii în patru și nu mă mai deranja atât de tare. Când am dat de prima tarabă pe care erau înșirate o grămadă de cartoline cu tot felul de imagini pe ele, nu am înțeles nimic, mai ales că lângă cartoline era un fel de oală plină cu jar încins, iar pe grătarul de deasupra erau împrăștiate frunze de coca. Abia când am văzut o persoană că alege câteva din cartolinele împrăștiate și le înmânează vânzătorului am înțeles că vânzătorul era de fapt un vrăjitor cu acte în regulă, care bolborosea tot felul de bâlbâieli în timp ce inspira fumul de la frunze și plimba cartolinele deasupra jarului. Adică tocmai făcea o vrajă ce trebuia să materializeze desenele de pe cartoline: o mașină, o casă, un inel și cam tot ce își putea dori un bolivian.
Mai frate, măi, am rămas mut. M-am blocat în fața tarabei aleia și nu îmi venea să cred că ceea ce văd e real. Când am început să mă uit în stânga și dreapta, am văzut sute de astfel de tarabe care mai de care pictate și decorate în așa fel încât să atragă cât mai mulți doritori să își facă o vrajă. După mai mulți pași în ditamai piața am realizat că miile de oameni de acolo erau escrocați în același timp, ca un fel de genocid mental.
Am făcut fotografii și m-am îndreptat către unul din capetele pieței care făcea legătura cu o altă stradă, ce mă ducea la una din cele mai importante piețe din istoria Boliviei, un fel de piață a constituției.
Nu voi intra în amănunte despre istoria Boliviei pentru că toate aceste amănunte le veți găsi și pe internet, dar un lucru destul de interesant mi-a sărit în ochi: Bolivia a trecut de la denumirea de Republică la denumirea de stat plurinațional.
Auzisem de stat multinațional până atunci, dar conceptul de stat plurinațional lasă și azi o serie de semne de întrebare în mintea mea, însă cred că e același lucru.
Odată ajuns în piață unde, pe lângă o catedrală impunătoare, erau mai multe instituții guvernamentale, am rămas din nou surprins că tocmai pe treptele catedralei am nimerit un grup de doamne din Canada, care în fața unui vrăjitor ce avea pe cap un fel de fes cu papagali în relief, așteptau să primească nu știu ce binecuvântare și să li se îndeplinească dorințele.
Doamnele, foarte simpatice, m-au rugat să le fac fotografii și am profitat de faptul că sunt cu telefonul lor în mână, în timp ce cu telefonul meu am filmat toată scena care era de un comic penibil și făceam comentarii în limba română.
Era cât se poate de clar că tonul vocii mele era zeflemitor, pentru că asistenta vrăjitorului a început să râdă, fiind amuzată și ea de credulitatea canadiancelor, așa că din glumă în glumă am stat și eu în fumul făcut de vrăjitor ducându-mi cu brio misiunea de cameraman.
Văzusem atâta credulitate și naivitate într-o singură zi încât am început să cred că pentru ei, bolivienii, ăsta e un mod de viață și că orice aș gândi eu despre treaba asta, lucrurile nu aveau cum să se schimbe, deci tot ce puteam face era să privesc și să fac fotografii.
Sistemul de transport în comun din La Paz are o particularitate care nu prea este întâlnită în multe părți din lume, adică se face cu o rețea de telecabine care nu sunt influențate de traficul de pe străzi. Având în vedere geografia locului, cred că cel care a avut ideea a fost foarte inspirat și, pe lângă că a rezolvat o problemă de transport, a creat și o atracție turistică. Așa m-am hotărât să mă duc către telecabină și să o testez și eu. Atunci mi-a sunat telefonul.
Erau olandezii mei care aflaseră că lucrurile o luaseră razna de tot în Peru, că postul de frontieră peruan de pe lacul Titicaca a fost ars și că nimeni nu mai păzește frontiera peruană, iar drumul pe care noi îl stabilisem era exact pe acolo.
Era fără doar și poate o veste rea, mai ales că nu mă gândisem la o rută alternativă, iar faptul că nu mai puteam trece în Peru prin acel loc ducea implicit la alegerea unui alt traseu și habar nu aveam care ar trebui să fie, dar în primul rând trebuia să fie safe.
Îmi pierise brusc cheful de a explora străzile din La Paz, iar gândul îmi era numai la situația din Peru și data limită la care trebuia să ajungem în Columbia. M-am îndreptat către hotel, trecând din nou prin toată nebunia aia unde toți căutau să își împlinească dorințele plătind bani unor drogați care le îndrugau vrute și nevrute. De data asta nu am mai fost surprins să-l văd tocmai pe primul vrăjitor de care m-am lovit în piață, dormind buștean pe caldarâm lângă taraba lui plină de cartoline. Era cu fața în sus și ochii întredeschiși, iar sforăitul se auzea de la două străzi, totul în plină zi la ora 17:00. De fapt era drogat mort. Când am ajuns la hotel am fugit direct la laptop, trebuia să găsesc o altă rută și să încerc să urc spre Nord.
Olandezii s-au mobilizat și ei imediat și ne-am întâlnit. Decizia a fost să intrăm în Peru pe la o altă vamă folosită de obicei de camioane, dar până la urmă asta nu mai conta, ci important era să ne vedem porniți la drum. Noul traseu nu era ceva dezavantajos, ci îl lungea pe cel vechi cu 120 de kilometri, deci mi s-a părut că e ușor de făcut, dar pierderea mare era în faptul că oricât de mult mi-am dorit să văd Machu Picchu, pe noua variantă de drum nu mai era posibil.
Oricine a fost interesat vreodată de America de Sud știe că revoltele populației sunt la ordinea zilei. Motivele acestor revolte sunt de cele mai multe ori revendicări sociale, iar în momentele în care aceste mișcări apar, se blochează cam tot. Drumurile sunt primele obiective pe care protestatarii le ocupă, pentru că fără circulație pe șosele și mai ales pe cele principale pe unde se desfășoară circulația de mărfuri, orice țară din America de Sud e paralizată.
De data asta peruanii au mers mai departe. Nu numai că au blocat drumurile cu baricade făcute din bolovani și pietre, ci au început să dea foc clădirilor unde își aveau sediile instituțiile guvernamentale. Punctele de frontieră erau închise de către poliția din Bolivia, pentru că în partea peruană nu mai exista practic nimic, niciun control, vama a ars, iar despre armată și poliție nici nu se putea vorbi, erau dispăruți cu totul.
În seara dinaintea plecării nu am mai mers departe de hotel, am stat cu olandezii mei și am povestit în cârciuma de peste drum, iar apoi, destul de devreme, m-am dus în cameră și am început să împachetez, urma o zi grea.
Soarele era sus și de la hotel am plecat ca la război. Ne-am verificat tot echipamentul, ne-am sincronizat hărțile, ne-am studiat unul altuia motocicletele în caz că ne-a scăpat ceva și am pornit la drum. Am pornit ca zmeii, nu mai țineam cont de nicio regulă de circulație, iar viteza era aproape constant peste suta. Nimic nu mai conta: linie continuă, reduceri de viteză, nimic. Important era să ajungem cât se poate de repede în Desaguadero, punctul de frontieră cu Peru.
La un moment dat am început să mergem pe marginea lacului Titicaca, cel mai mare lac alpin din lume. Mă încercau regrete că lucrurile s-au schimbat și nu mai aveam timp să îl explorez, dar una peste alta asta înseamnă aventură: lucrurile se schimbă de la o oră la alta și trebuie să fii împăcat atunci când planurile se schimbă.
Întotdeauna când am mai ratat câte un obiectiv, pentru că nu ai cum să le vezi pe toate, întrebarea care îmi venea în minte era „Oare o să mai am vreodată șansa să vin pe aici?”. Asta e o întrebare dureroasă pentru un călător, pentru că răspunsul poate fi sec: „NU”, și de aici pornește dorința de a trece peste oboseală, peste nervi și stres, peste cheltuieli care la unii li s-ar părea absurde, ca să poți vedea minunile lumii. Eu am fost un norocos în viață, am avut puterea să nu renunț la visul meu de a vedea lumea, chiar dacă piedicile au fost din cele mai diverse și grele, însă nici mașina preferată și nici alte bunuri din viața mea nu mi-au adus mai multă fericire decât momentele în care exploram tărâmurile din aventurile mele.
.
Cu gândurile astea în minte ne-am apropiat de Desaguadero. Cu mult înainte de a intra în oraș am întâlnit un filtru de poliție care ne-a dat o știre bombă. Vama era închisă pentru traficul comercial. Am sesizat imediat expresia „trafic comercial” și l-am întrebat pe polițist dacă turiștii pot trece. Mi-a spus sec „Nu știu, domnule”, apoi mi-a întors spatele.
M-am uitat către olandezi, ei nu știau o boabă de spaniolă și le-am observat privirea întrebătoare. N-am vrut să mă mai întind la explicații și detalii, așa că am trecut de polițist și i-am dat înainte către vamă. Un șir de camioane lung de vreo 2 kilometri erau în așteptare pe partea dreaptă a drumului și mă rugam în gând să putem trece, atunci am dat de barieră și podul care desparte cele două țări.
În vamă nimeni, niciun polițist sau vameș, iar după cum se plimba toată lumea pe acolo îți dădeai seama că nu e ceva de scurtă durată. Însă un lucru mi-a sărit în ochi, în vamă nu mai era niciun motociclist. O chestie de altfel puțin obișnuită, mai ales în zona aia care de obicei mustește de motocicliști care explorează locurile.
Am intrat în clădirea vămii și m-am dus țintă la ghișeul vameșului, dar ofițerul de după geamul de sticlă nici nu m-a lăsat să zic „Buenos días”, că mi-a trântit un „E cerrado” (e închis), fără să se uite la mine. M-am blocat. Am încercat să îi explic omului că noi suntem turiști pe motocicletă și că trebuie să tranzităm Peru pentru a ajunge în Ecuador și apoi în Columbia. Polițistul și-a ridicat privirea către mine văzând că sunt insistent și a început să îmi explice că dincolo, adică de partea peruană, nu mai există vamă, pentru că protestatarii au ars-o cu o noapte înainte și singura șansă pentru noi ca să trecem ar fi fost să vorbim prima data cu punctul de grăniceri din Peru, iar dacă ei ne vor lăsa să trecem, atunci vameșii din Bolivia vor face documentele de ieșire.
Puțini din Europa știu și înțeleg că circulația dintre țări în America de Sud nu este atât de liberă ca între țările europene, adică atunci când vrei să tranzitezi o țară, în vamă se fac documente de import temporar, aceste documente cuprind cam tot ce ține de vehiculul cu care tranzitezi: marcă, model, serie șasiu și uneori chiar kilometrii. La ieșire aceste documente se verifică din nou și, dacă nu le ai, atunci e o problemă majoră. Am auzit de situații în care turiștii și-au pierdut documentele și au fost blocați cu lunile în țara respectivă.
În fața unei astfel de situații eram și noi, puteam părăsi Bolivia dar de partea cealaltă nu mai era nimeni care să ne întocmească documentele de import temporar, asta ne-ar fi cauzat probleme serioase la ieșire, asa că nu ne-am riscat.
Atunci mi-am adus aminte de consulul României în Peru, care mi-a spus că ori de câte ori voi avea o problemă să-l contactez. Nici nu am mai stat pe gânduri, am pus mâna pe telefon și am sunat, mi-a răspuns aproape imediat și i-am spus că sunt blocat la granița cu Peru. M-a ascultat, iar apoi m-a rugat să îl las câteva minute să se informeze și va reveni cu un telefon. Au trecut aproximativ 5 minute după care mi-a sunat telefonul, am răspuns și era Doamna Ambasador a României în Peru, Camelia Ioan-Radu.
Super mega amabilă doamna ambasador, mi-a cerut să-i dau telefonul ofițerului de poliție bolivian, iar după ce au avut câteva minute de discuție am primit înapoi telefonul ascultând-o. Mi-a spus că voi fi lăsat să trec, dar din frontieră trebuia să merg într-un oraș peruan la 90 de kilometri unde să fac formalitățile vamale de import și abia apoi îmi voi putea continua drumul mai departe în Peru.
Buuun! Deci parcă nu îmi venea să cred că o ambasadă a României este atât de implicată în situațiile în care sunt puși cetățenii ei. Eram tare bucuros și cu un zâmbet până la urechi, întinzând pașaportul meu polițistului bolivian, acesta mi l-a luat și, pe când le-am făcut semn olandezilor să dea și ei pașaportul, bolivianul m-a atenționat, spunându-mi foarte clar că la telefon s-a vorbit doar de un cetățean român. Alta belea.
Nici prin cap nu mi-a trecut că olandezii ar putea avea probleme de trecere la frontieră. Ei nu aveau nevoie de viză pentru Bolivia și, în general, erau mult mai bine văzuți decât alte nații. Așa că a fost o surpriză de proporții în momentul în care ofițerul bolivian a spus că doar eu puteam trece.
Chiar la prima mea întâlnire cu olandezii cu două zile înainte de a ajunge în frontieră, i-am întrebat pe olandezi dacă au luat legătura cu ambasada lor având în vedere evenimentele din Peru și mi-au spus că încercaseră să ia legătura cu ambasada, dar că la numărul indicat le răspunde tot timpul un robot și, după ce și-au lăsat datele de contact de două ori, nimeni nu i-a mai sunat înapoi.
N-am mai stat pe gânduri, am pus mâna pe telefon și, asumându-mi faptul că s-ar putea să fiu refuzat, l-am sunat din nou pe consulul României din Peru, Ionuț Neagu.
În câteva minute i-am explicat situația și i-am spus că eu cu olandezii formăm un grup și nu vreau să ne despărțim. Reacția consulului a fost de milioane. Pur și simplu mi-a cerut fotografii de pe pașapoartele celor doi, după care mi-a spus să aștept.
În mai puțin de 15 minute ofițerul bolivian s-a întors înapoi după geamul de sticlă și mi-a spus că au fost sunați de partea peruană ca să permită ieșirea a 3 motocicliști, 1 român și 2 olandezi.
Vă dați seama că, dincolo de bucurie, am început să fac și glume deocheate pe seama olandezilor, care cu mai puțin de o lună în urmă nu ne lăsaseră să intrăm în Schengen, iar acum Ambasada României lua în protectoratul ei doi olandezi.
Nici n-am mai stat prea mult pe gânduri că am strâns din nou pașapoartele și, pe când să le înmânăm ofițerului bolivian, intră pe ușă un motociclist care, după ce și-a scos casca, a zis un „Hello” cât se poate de american. Toți ne-am îndreptat privirile către el și prima întrebare a fost „De unde vii?” , iar apoi americanul a început o poveste care avea să schimbe totul.
El ieșise din Bolivia înainte ca bolivienii să închidă frontiera, dar vameșii peruani erau deja fugiți din vamă și, la fel ca noi, a fost îndreptat de către ambasada americană să meargă la o vamă în interior, aceeași vamă la care am fost și eu sfătuit să mă duc, doar că americanul întâlnise 7 baricade și în 36 de ore făcuse doar 40 de kilometri, apoi s-a întors înapoi în Bolivia, era epuizat. Conducea o motocicletă Kawasaki, mult mai ușoară decât Zebrache al meu, și după ce mi-a explicat cum a tras motocicleta peste bolovani și pietre, ne-am dat seama că, sub nicio formă, eu cu olandezii, având motociclete mult mai grele, nu vom putea să ajungem în acel punct vamal de interior. Așa că, în 15 minute, totul s-a schimbat!
Din nou hărți și rute posibile, iar de data asta eram 4 cu american cu tot. Cel mai apropiat punct de frontieră al Boliviei, care să nu ducă către Peru, era unul cu Chile, aflat la 4800 de metri altitudine, iar până acolo erau tocmai 430 de kilometri. Era enorm, dar era singura soluție; în schimb, faptul că am pornit dis-de-dimineață ne-a dat șansa, cel puțin teoretică, că puteam ajunge.
Am dat pe fugă un mesaj consulului, spunându-i că nu vom mai trece pe acolo. Iar apoi, luându-ne rămas-bun de la american, care era mult prea obosit să mai continue, am pornit către La Paz. Să nu vă închipuiți că în Bolivia sunt foarte multe drumuri directe, nici vorbă. Toate drumurile pornesc dintr-un nod și, în foarte multe cazuri, cea mai rapidă soluție să ajungi de la un punct la altul este să treci prin acel nod — în cazul nostru, prin La Paz.
Parcă eram într-un film în care încercam să evadăm dintr-o țară și nu puteam nicicum. Asta a fost sentimentul meu când m-am întors în haosul din La Paz. Doar că de data asta nervii mei erau întinși la maxim și am început să circul destul de agresiv. Olandezii se țineau scai după mine și erau conștienți că totul era contracronometru. Dacă nu foloseam fiecare minut așa cum trebuie, exista posibilitatea să nu trecem, sau, mai rău, să rămânem blocați în cine știe ce sat prăfuit — iar pentru mine asta era ultimul lucru pe care voiam să îl aud.
Intrasem pe o șosea care urca de mai bine de 40 de kilometri și începusem să fiu atent la două lucruri: altimetrul și norii cenușii din fața mea, care stăteau sprijiniți de vârfurile acoperite cu zăpadă ale vulcanilor ce străjuiau valea adâncă. Nu era bine deloc, dacă dădea o ninsoare trebuia să ne oprim. Temperatura era de 12 grade, dar mă simțeam chiar bine protejat de costumul moto; în schimb, când am văzut că am trecut de 4500 m altitudine, am știut că va fi și mai frig.
Mi-am dat seama că intru în vamă cu 10 kilometri înainte — acolo a început coada camioanelor și nici nu știu să fi văzut vreodată atâtea camioane înșiruite, asta însemna o așteptare de zile întregi. Am început să depășesc camioanele și am mers mai departe.
Vama era așezată într-o trecătoare la 5 kilometri de ultimul punct de poliție, unde polițistul mi-a spus că, dacă prindem autocarul care tocmai trecuse în fața mea, voi putea să trec frontiera în Chile. Nu mai era aventură, era film de aventură. Ne-am pornit toți 3 pe urmele autocarului, urcând pe serpentine într-o cursă infernală în care totul era dramatic.
Norii grei care ne apăsau, drumul ud și plin de curbe ne făcea să dăm tot ce aveam mai bun ca motocicliști, frigul ne făcea să ne aplecăm în spatele parbrizurilor de plexiglas devenind una cu motocicleta, zgomotul de la tobe era amplificat dramatic de peretele muntelui, totul era un set-up de film. Și, tot ca într-un film, am ajuns autocarul exact când bariera de intrare s-a lăsat în urma noastră. La limită.
Clădirea vamii era împărțită în două părți: jumătate era Bolivia și jumătate era Chile. Ne-am așezat frumos la coadă după ultimul bolivian din autocar și am așteptat să ne vină rândul, iar când am ajuns în fața ofițerului bolivian, al doilea din ziua aia, totul a decurs cât se poate de normal pentru toți 3. La doi pași de ghișeul ce ținea de Bolivia era ghișeul vameșului din Chile. Ei bine, când am ajuns în fața lui, lucrurile s-au complicat.
Prima întrebare a chilianului a fost dacă am venit cu autocarul. I-am răspuns natural că nu și că eram cu 3 motociclete în spatele lui. Tipul s-a uitat la mine, apoi mi-a arătat ceasul — era 19:32 — apoi, cu un dispreț imens, mi-a spus să revin mâine, că vama din Chile este închisă de la 19:30. Evident că nu m-am lăsat și i-am explicat că, dacă Bolivia ne-a făcut deja documentele de ieșire, noi nu ne mai puteam întoarce înapoi, iar numărul persoanelor din autocar a fost destul de mare și din cauza asta e acea întârziere de 2 minute.
Eram blocați în No Man’s Land la peste 4800 de metri și, când vameșul chilian a tras perdeluțele de la ghișeu, nu îmi venea să cred că practic nu mai puteam merge nici înainte și nici înapoi. Afară era un frig de crapau pietrele, iar partea cea mai urâtă era că începuse să ningă.
Prima întrebare pe care mi-au pus-o olandezii, care așteptau traducerea în engleză a conversației mele cu vameșul chilian, a fost: „Now what?”, la care eu am zis „Now nothing, that’s all!”… Apoi s-au uitat la mine șocați și m-au întrebat: „Și unde o să dormim?”
N-aveam unde, sau mai bine zis singurul loc unde puteam sta și să încercăm să dormim era tocmai acolo, în clădirea vamii, sub ghișeul vameșului care ne-a blocat.
Era o situație tragicomică, am făcut tot ce ne-a stat în putință să ieșim din Bolivia și, până în ultimul moment al zilei, tot nu am reușit. Am început să râdem, că altceva nu mai era de făcut, și să ne scoatem din bagaje cele de trebuință pentru un camping în hala din vamă.
Jan a făcut niște paste cu sos de roșii din pungă, eu am pus la bătaie veșnica conservă de ton, Chaling s-a apucat de făcut cafea și uite-așa, într-o clădire de vamă pustie, ne-am gândit că nimic pe lumea asta nu mai poate apărea, dar… și-a făcut apariția paznicul.
Dario, un bolivian simpatic, a devenit foarte prietenos după ce i-am dat o cafea și un shot de whiskey. Cred că era deja afumat, iar whiskey-ul doar i-a pus capac, așa că tot necazul ăla s-a transformat într-o petrecere în care râdeam și făceam glume deocheate de situație.
Văzând că situația e sub control și că avea cine să păzească vama, Dario a dispărut după mai puțin de o oră și, înainte să plece, ne-a arătat unde sunt cheile de la toalete, birouri și spațiile din hala vamii, iar după ce ne-am făcut tabieturile de seară, ne-am băgat în sacii de dormit, iar cei 3 paznici europeni din vamă au stins lumina.
Reușisem să adorm vreo 3 ore, gresia se simțea prin saltea, iar de oboseală nu m-am chinuit să o umflu mai tare. Cel puțin dormisem cu căciula în cap, iar în jur de ora 7:30 auzisem zgomote.
Când am deschis ochii, l-am văzut pe Chaling, care fusese afară la o țigară, și l-am întrebat „Cum e?”. A râs, apoi continuând sarcastic a spus „Ei, nu-i mare lucru, e zăpadă peste tot.”
Încă o zi în paradis, iar atenția mi s-a focusat pe zgomotele venite de după perdelele de la geamul ghișeului unde tocmai fusesem refuzat cu 12 ore înainte. Iar când s-au dat la o parte, omul de la ghișeu s-a speriat efectiv. Cu o căciulă croșetată în cap, stăteam cu nasul aproape lipit de sticla ghișeului, iar cu un zâmbet care mai degrabă te băga în sperieți i-am spus: „Good morning sir! How are you today?”
Omul a încercat să pară calm, dar după ce mi-a luat pașaportul m-a întrebat de unde vin și unde am dormit. Când i-am povestit toată întâmplarea, a spus că-i pare sincer rău și va încerca să nu ne țină atât de mult cu actele. Eu, de fapt, cred că voia să scape cât mai repede de noi și alta soluție nu era decât să ne lase să intrăm în Chile și să plecăm de acolo.
De la 4800 de metri am început să coborâm spre Arica, o localitate aflată pe malul Pacificului, unde era o altă graniță între Chile și Peru. Rând pe rând, am dat jos toate hainele groase pe care le aveam și, când am ajuns pe malul Pacificului, temperatura de afară era 32 de grade.
Ne-am dezbrăcat lângă o benzinărie, în fața unui supermarket de unde am cumpărat de mâncare — totul mi se părea un festin. Mă uitam spre Est, la crestele munților, și nu îmi venea să cred că reușisem să ies din Bolivia. A fost ca o evadare!
Filmul acestei aventuri il puteti vedea aici :
Bem o cafea?
După ce am început să îmi povestesc aventurile pe acest blog, spre surpriza mea am fost invitat deseori la o cafea plină de povești, de către unii din cititorii mei. Mi-a făcut întotdeauna plăcere să le răspund la întrebări și spre bucuria mea cu unii dintre ei am făcut câteva trasee împreună.
O cafea pentru un călător înseamnă mult și aici nu e vorba doar de valoarea materială a celor 10 lei, ci e ceva mult mai important. E încurajarea pe care o transmiți, atunci când îi dai de înțeles Exploratorului, că dorești să își continue aventura.
Dacă ți-au plăcut poveștile aventurilor mele, accept cu drag o cafea, la care abia aștept să îți spun mai multe și vom călătorii împreună.
Scanează codul de mai jos sau folosește linkul și îți promit că va fi o cafea de neuitat.
https://revolut.me/titusworld
….si cu siguranță o să vă sun înapoi să vă mulțumesc 😉
Leave a Reply