Urma scapă turma! (26)
Stăteam tolăniți pe jos tocmai în fața barierei de intrare în Peru. Făcusem aproape 200 de kilometri din vama în care am rămas blocați la peste 4000 de metri, iar frigul și zăpada erau acum experiențe hazlii și trecute, fiind înlocuite de o temperatură de 34 de grade la umbră.
În toată coborârea de la poalele vulcanului acoperit de zăpadă nu am oprit aproape deloc, am făcut câteva poze de pe motocicletă și atât. Eram mahmur și morocănos după noaptea dormitӑ pe pardoseala de sub tejgheaua vameșului și îmi venea să îmi vărs nervii pe oricine îmi ieșea în cale. Noroc cu căldura de care am dat când am ajuns la ocean, că m-a calmat.
Când era cât pe ce să adorm, a venit un polițist de frontieră și a ridicat bariera spunând „Tu puede pasar!”.
Am sărit toți 3 în picioare și în 2 minute părăseam primii granița cu Chile, intrând în Peru.
În America de Sud este un obicei destul de comun tuturor sud-americanilor, indiferent de țara în care locuiesc. Dacă nu le convine vreo măsură luată de guvern sau în general de autorități, aceștia protestează la unison. Iar cea mai populară formă de protest este blocarea drumurilor, făcând circulația imposibilă. Toate astea se transformă în haos în preț de câteva ore și astfel se instaurează presiunea pe cei care au dat legile, sau măsurile care nu sunt pe placul oamenilor.
Dacă aș gândi asta din punctul de vedere al demonstranților, aș zice „Pfai ce tare!”, pentru că e bine să vezi comunitățile unite că reacționează împotriva măsurilor care nu sunt pe placul lor, însă de data asta eram pe partea cealaltă a baricadei, adică în coloana de mașini și camioane blocate, care nu puteau să își continue drumul.
Nici azi nu știu exact care a fost motivul revendicărilor de atunci, dar știu că a fost ceva serios. Oamenii incendiaseră sediile autorităților, practic în unele puncte de frontieră nu mai exista nicio clădire în picioare, făcuseră baricade pe majoritatea drumurilor, iar noaptea ardeau cauciucuri lângă baricade, astfel încât fumul negru și gros făcea imposibil să te orientezi către ceva.
În fața noastră a pornit o mașină de Poliție ca și cum ne-ar escorta și la început, mă gândeam că este o măsură excesivă, dar în 3 kilometri imaginea prin care treceam arăta apocaliptic. Clădiri arse, mașini carbonizate, militari care stăteau pe marginea drumului, bolovani mari aruncați de-a valma pe asfalt, totul era ca un peisaj decupat de pe un câmp de luptă. Cred că atunci am conștientizat cel mai bine că situația din Peru nu era tocmai cea mai bună.
Când am ieșit din localitate, mașina poliției a tras pe dreapta și ne-a făcut semn să continuăm, în față aveam un drum perfect drept, iar de o parte și de alta nimic, doar nisip și deșert.
Dezolant, nici măcar frumos, era o trecere bruscă de la natura de un verde crud de pe crestele Anzilor, iar deșertul nu a fost niciodată mediul meu preferat, dar am tras de gaz și încercam să măresc viteza uitându-mă tot timpul după olandezii cu care în Bolivia am format un grup. Peru nu mai era o țară de vizitat în acel moment, ci mai degrabă un obstacol care era mai ușor de trecut împreună.
Mergeam destul de repede, dar cu o viteză constantă, când am zărit la orizont că urma să ne apropiem de o localitate. Gândurile rele și stresul dispăruseră, instalându-se o stare de confort, în care toți 3 străbăteam deșertul ca într-o scenă din Mad Max. Am încetinit la vederea camioanelor de poliție și din sens opus am văzut venind pe jos un grup de polițiști echipați până în dinți cu costume de protecție și bastoane. Altă belea!
Când ne-au văzut, unii din ei au început să îmi facă semne că drumul e blocat și că aveam să stăm acolo cel puțin 4 ore, alții îmi făceau alt fel de semne cu mâna, dar în concluzie înțelesesem că este o problemă pe drumul care trecea printr-un fel de defileu, însa nu înțelegeam exact care e.
Raționamentul a fost simplu, noi nu mai aveam 4 ore de lumină riscând să ne prindă noaptea pe drum, într-un Peru care era în plină revoluție și fără să mai stau pe gânduri, am hotărât să risc. Până la urmă cei care s-au răsculat erau oameni la rândul lor, cu nevoi, probleme și frustrări, dar tot oameni cu care exista o șansă să te înțelegi și să te lase să treci.
Intuiția mi-a spus să merg mai departe, indiferent de vorbele și semnele pe care polițiștii militari mi le făceau, așa că m-am îndreptat către defileu.
I-am văzut de la distanță, erau vreo 20 de persoane care aruncau bolovanii de pe marginea drumului direct pe benzile de circulație, îi aranjau în așa fel încât făcea greu posibilă trecerea de către orice mașină sau camion.
Când m-au observat, unul din ei s-a aplecat și a luat o piatră de jos, amenințându-mă că o să mă lovească cu ea, am oprit și am încercat să vorbesc cu ei, ignorând faptul că îmi făceau semn cu mâna să mă întorc înapoi. Era cât se poate de clar că, mă percepeau ca pe o amenințare din moment ce ei nu ne vedeau numerele de înmatriculare.
‘’Perdona, jo no soy d’aqui, jo soy da Romania, da Europa” …. am strigat cât am putut de tare ca să mă audă, dar și să mă înțeleagă că nu am nicio legătură cu lumea lor, ci sunt doar un călător.
Răspunsul a venit aproape pe loc, dar din cauza faptului că nu vorbeam bine spaniola nu am înțeles nimic și totuși din semnele pe care mi le făceau, am înțeles că îmi indicau să ocolesc zona pe nu știu ce drum lateral.
Atunci am continuat „Por favor ayuta mi….. Ayuta mi porvavor!”, era singurul lucru care mi-a venit în cap să-l fac, pentru că oricum eram la mâna lor și dacă încercam să forțez trecerea, sunt sigur că aș fi fost atacat cu pietre.
La auzul rugăminții mele de a primi ajutor, oamenii s-au înmuiat și mi-au făcut semn să trec, ba mai mult unii dintre ei încercau să dea pietrele la o parte. Mizasem pe umanitatea lor și nu am greșit, în mai puțin de 2 minute ieșeam din satul cu pricina și ne îndreptam către orașul unde aveam de gând să înnoptăm.
Molena este un oraș de coastă destul de turistic, dar chiar și așa, având în vedere situația de care ne-am lovit pe drum, mă așteptam să mai întâlnim baricade sau grupuri de oameni care să protesteze, dar nu, nici vorbă. Parcă eram pe altă lume, oamenii erau liniștiți, restaurantele pline, fiecare își vedea de treaba lui și turiștii se distrau.
Am răsuflat ușurat și am oprit la primul hotel care ne-a ieșit în cale, eram extrem de obosit și mă gândeam doar la patul în care o să dorm. Speram în gândul meu ca toată povestea asta cu revoluția peruană să se termine.
Inițial traseul meu era prin munți, să vizitez siturile arheologice ale incașilor, dar imaginile pe care le-am văzut când am deschis televizorul din cameră mi-au spulberat și gândurile, nu numai planurile.
La micul dejun ne-am strâns toți 3 și am discutat. Olandezii au văzut știrile de la TV și înainte să zic ceva de traseu, mi-au spus că ei ar dori să ocolească zonele cu revolte. Situația cu bolovanii pe drum ne-a speriat pe toți, deci era de înțeles că Peru nu mai era o destinație turistică, ci mai degrabă un joc de genul „Urma scapă turma!”, așa că decizia a fost unanimă, băgăm benzină și tragem cât putem pe drumul de coastă, ca să scăpăm de situații neplăcute.
Îmi părea rău de toate drumurile pe care le lăsam în urmă, erau toate traseele ce duceau către ținuturile incașilor, traseele din parcurile naționale, zonele de pe câmpiile alpine, unde aș fi vrut să văd vestitele sate de mineri, plus o grămadă de locuri pe care le studiasem și în care speram să ajung. Toate rămâneau doar proiecte pe hârtie și puncte în hărțile de navigație.
Bineînțeles că puteam să risc, pentru că trecusem cu bine de prima baricadă și nu fusesem lovit cu pietre de către demonstranți, dar până în zonele mult dorite cred că aveam zeci de baricade de trecut. Era suficient să nimeresc un singur om care să arunce cu o piatră și totul s-ar fi dus naibii.
Pornind la drum către Lima, toate regretele că am ratat ce era mai frumos din Peru, au dat naștere la o tonă de întrebări, „Voi mai reveni vreodată?” și dacă da, „Când voi mai reveni?”. Așa s-au scurs sute de kilometri până la prima oprire, unde am încercat să îmi ridic moralul glumind cu olandezii. Încercam să văd partea bună a lucrurilor, că nu mai eram singur în nebunia aia și timpul trecea mai ușor.
La liniile Nasca, acele faimoase desene făcute din pietre aliniate pe versantul unor dealuri din deșert, am oprit și ne-am urcat într-un fel de turn pentru a face fotografii, dar relaxarea nu a ținut mult și pe lângă stresul provocat de soldații înșirați pe drum înaintea fiecărei localități, ne-am lovit de lipsa de benzină. Aveam o rezervă de 5 litri care să îmi asigure un plus de 100 de kilometri, dar nu mai mult.
Pe când coboram din turnul de la Nasca, un alt motociclist olandez care venea din sensul opus deplasării noastre, s-a oprit la baza turnului văzând că două din motociclete aveau numere de Olanda. E incredibil cum dintr-o țară atât de mică sunt atât de mulți călători prin lume, dealtfel cred că experiențele din călătoriile lor au folosit mult olandezilor, ca să facă o țară atât de cunoscută cum e țara lor.
Ne-am întins la povești și una din primele întrebări a fost despre situația revoltelor din locurile pe unde urma să trecem. Olandezul ne-a spus că trecerea de orașul Ica, care nu era atât de departe, a fost cea mai dificilă, pentru că autoritățile pierduseră orice control asupra orașului și totul era în haos, dar asta nu era tot. Ne-a mai spus că mai aveam în față încă 3 baricade ridicate de către demonstranți și că una era pe autostrada care ducea de la Ica către Lima, exact acea secțiune de Pan Americana pe care eu speram să prind viteză și să câștig timp.
Benzină am găsit într-un sat unde nu mă așteptam să fie vreo stație de combustibil și am trecut fără probleme mai departe, dar în scurtul timp în care am alimentat, am aflat o altă veste de la peruanul care ne umplea rezervoarele.
Poliția deviase circulația din orașul cu pricina prin deșert, pe un drum care mai degrabă exista numai pe hartă, însă mișcarea asta neinspirată a autorităților a dus la moartea mai multor persoane care s-au aventurat pe acel drum și au rămas blocate din cauza nisipului, deci nu era deloc o opțiune pentru noi.
Când mă gândeam că pornesc într-o călătorie de aventură, nu am avut nicio secundă în cap ideea că aventura poate să însemne și situații de supraviețuire, dar dintr-o dată eram pus în fața unor astfel de situații, fiind cu toate simțurile încordate la maxim.
Primul baraj de poliție l-am întâlnit la câțiva kilometri înainte de a intra în Ica. Un fel de trupe de jandarmerie puseseră o bandă de plastic legată de doi stâlpi de pe marginea drumului și de acolo nu se putea trece mai departe. Coloana de mașini era de câțiva kilometri, dar ca de obicei am reușit să ne strecurăm cu motocicletele până lângă bandă, mergând pe contrasens.
Vedeam drumul mai departe, era pustiu, iar când am întrebat polițistul care păzea banda pe unde este deviat traseul, mi-a arătat clar ieșirea de pe asfalt către deșert. Deci acolo era locul unde muriseră cei care au rămas împotmoliți și despre care se vorbea la știri. Peruanul de la pompa de benzină ne informase corect.
Oprisem motocicletele chiar în fața benzii și povesteam între noi. Le-am spus clar olandezilor că eu nu mă duc pe drumul din deșert, era un risc prea mare și să stau să mă prindă noaptea în fața unui baraj de poliție într-un cartier cu barăci pe marginea drumului, nu era o opțiune mai bună. Singura soluție era să trecem pe sub banda de plastic a poliției, în momentul în care polițistul care o păzea nu era atent și să mergem direct către orașul care era în haos. Iar acolo speram că o să ne descurcăm noi cumva. Jan și Simon, olandezii mei zburători, au spus doar „Yes Sure, we do it!”, atât mi-a trebuit.
Ne-am așezat fiecare lângă motocicleta lui, părând relaxați și dând de înțeles polițistului că ne-am resemnat, așteptând ca drumul să fie redeschis. Dar sub ochelarii de soare ai vizierelor eram foarte atenți la fiecare pas pe care îl făcea.
În mai puțin de 15 minute au apărut alți șoferi care i-au cerut detalii și atenția polițistului s-a îndreptat în direcția lor, am făcut un semn din cap olandezilor și în 10 secunde am trecut, aplecându-mă pe sub banda din plastic, pe drumul care ducea înspre Ica.
În spatele meu olandezii se țineau scai, trecuserăm toți 3 și distanța dintre motociclete nu era mai mare de 10 metri. Mergeam grupați și ne înțeleseserăm să nu spargem grupul indiferent de situație, eram din nou tensionat la maxim.
În față, pe un drum perfect drept, se vedeau primele clădiri mari din Ica. Am încetinit și le-am făcut semn olandezilor să vină în lateral, să putem vorbi fără să ne dăm jos de pe motociclete, apoi le-am spus:
„Indiferent de ce situație vom întâlni nu oprim motoarele motocicletelor și nu ne dăm jos de pe ele, chiar dacă dăm de vreun semafor, sau chiar dacă vreo persoană ne face semn să oprim’’ . ‘’Am traseul pus pe navigație și dacă șoseaua este blocată, o voi lua pe contrasens, pe trotuar, pe orice cale de acces voi găsi!”
I-am văzut dând din cap afirmativ, spunând doar „Perfect!”, și apoi ne-am pornit.
Primele sute de metri n-am văzut pe nimeni, de parcă intrasem într-un oraș părăsit, dar imediat ce am intrat pe un fel de bulevard cu 4 benzi de circulație și un squar pe mijloc, am întâlnit și primele scutere, toți mergeam către centru, în același sens cu noi. În primul sens giratoriu am ajuns la acel haos de care sperasem să scap, era blocat și aveam de ales în a rămâne între mașini care claxonau continuu, sau a trece direct peste sensul giratoriu sărind peste bordura, apoi să ne continuăm drumul.
Reflexul m-a făcut să mă mai uit încă o dată în jur după vreo uniformă de polițist rutier, dar instinctul de conservare mi-a spus clar „dă-i gaz, frate, să scăpăm de aici”. În câteva secunde eram deja pe partea cealaltă a sensului și trecând printre 2 mașini, ne-am continuat drumul. Din acel moment a fost ca într-un joc video, în care trebuia să scăpăm cu orice preț dintr-un oraș cuprins de nebunie.
Urmăream linia mov de pe ecranul navigației și încercam să fiu cât se poate de aproape de ea, deși mergeam pe trotuar, pe contrasens, la un moment dat am trecut de-a dreptul printr-un parc de copii care era pustiu și îmi spuneam în minte tot timpul „nu te opri, nu te opri”. Jan și Simon erau la fel, când îi vedeam pe stânga, când pe dreapta, iar la un moment dat Simon, care era un fost rugbist și un motociclist foarte bun, se asigura mergând pe trotuar aproape de colțurile clădirilor, că avem sau nu trafic în anumite intersecții fără vizibilitate.
Frica și adrenalina ne-au făcut să lucrăm ca o echipă perfectă, iar când în fața noastră a apărut ditamai baricada făcută din bucăți de beton înalte de 2 metri am oprit extrem de aproape unul de altul, erau zeci de scutere pe lângă noi și majoritatea o luau pe o stradă laterală, însă navigația mea îmi spunea să mă duc tot înainte.
Avea toată fața acoperită cu un buffer și o șapcă de baseball în cap, i se vedeau doar ochii și când s-a oprit în fața mea începuse să facă semne să-l urmez, ca și cum ar fi vrut să mă ajute să îmi arate o metodă să ocolesc baricada. Primul impuls a fost să îl urmez și i-am făcut semn din cap lui Jan să fie atent la scuteristul din față, dar în secunda 2 am strigat „Jan NO!”, era absurd să mă întorc în sens invers de unde venisem, când tot traficul celorlalte scutere îmi indica o stradă laterală, total opusă direcției care mi-a indicat-o scuteristul cu mască.
Am luat-o după fluxul de scuteriști, cu viziera ridicată și am început să întreb pe cei care se uitau la noi, surprinși de cele 3 motociclete masive pierdute în haosul lor: „Donde e buen camino?”. Prima dată când am strigat, bărbatul de pe marginea drumului mi-a indicat direcția cu mâna, era aceeași cu fluxul de trafic, bun, funcționează. Când drumul s-a îngustat, iar am avut dubii și am aplicat aceeași rețetă, urlând „Donde e buen camino?” și iar am primit indicații. Când am ieșit la drumul principal mi-am dat seama că lăsasem baricada de beton în urmă și eram din nou pe linia mov a navigației mele. Grozav!
M-am uitat în spate la Jan și la Simon, erau cu gura până la urechi, făceau semne de victorie cu mâna pe sus ca și cum câștigasem o bătălie, nu mai eram motocicliști, eram războinici pe un câmp de luptă, fiecare călare pe calul lui. Adrenalina îmi umpluse corpul atât de tare, încât nu îmi dădusem seama cum au trecut 33 de minute de la intrarea în oraș până la primul kilometru de autostradă ce ne ducea spre ieșire. Traversasem Ica, orașul în care nu mai era nicio lege și nicio ordine.
În fața noastră era o șosea pe 4 benzi plină cu pietre și spre surpriza mea, erau 2 camionete oprite pe dreapta. Vedeam șoferii că sunt în camionete, dar nu înțelegeam de ce nu merg mai departe. Când am ajuns în dreptul lor am observat că drumul era blocat de încă o baricadă, însă pe acea baricadă erau și oameni care amenințau că aruncă cu pietre dacă se apropie vreun vehicul.
M-am oprit uitându-mă înainte și l-am auzit pe Simon spunând cu voce tare în timp ce s-a oprit și el în dreptul meu „What the fuck ???”.
Da, era exact așa „What the fuck?!”, nu mai erau străduțe laterale pentru că parapeții autostrăzii erau de beton și înalți de peste 1 metru, înapoi nu mai puteam merge pentru că orice era mai bine decât infernul prin care trecusem. Realizasem și că individul care ne indicase drumul greșit nu avusese intenții prea bune, iar dacă exista unul ca ăsta acolo, cu siguranță erau mai mulți. Deci singura soluție era înainte, adică spre baricada din fața noastră care bloca autostrada.
Am schimbat câteva cuvinte cu șoferul camionetei, el era extrem de convins că nu vom putea trece curând și atunci am încercat să mă pun în locul celor care păzeau baricada din fața noastră.
Dacă aș fi în locul lor, apropierea unui om a cărui față nu pot să o văd m-ar fi pus în gardă și probabil aș reacționa violent, apoi dacă aș vedea un om care nu suferă de lipsurile pe care le am eu, atunci aș fi reticent și l-aș respinge. Mergând pe același raționament, aș îndepărta un om care ar încerca să îmi ordone ce să fac. Era clar, trebuia să mă apropii de ei în așa fel încât să nu mă considere o amenințare, ba mai mult să le arăt că sunt vulnerabil în fața lor și să-i rog să mă lase să trec. Făcându-i în final să înțeleagă că și eu sunt ca ei, fără apă, fără mâncare, fără un loc unde să dorm.
Am parcat motocicleta în așa fel încât dacă cei de pe baricadă vor arunca cu pietre, să mă întorc și să o iau la fugă. Mi-am dat jos casca să mi se vadă fața, mi-am desfăcut geaca și am pornit șchiopătând exagerat către baricadă, deși piciorul nu mă mai durea atât de tare. Dar șchiopătatul era un semn clar de vulnerabilitate, adică ce amenințare putea să fie un motociclist șchiop.
Mi-am dat seama imediat cine e șeful, purta o mască de pânză care îi acoperea complet fața, iar ochelarii negri de soare nu lăsau să se vadă nici măcar un centimetru de piele. Purta o șapcă cu cozoroc, foarte bine trasă peste figură, iar brațele îi erau acoperite de mâneci textile mulate pe piele. Purta mănuși textile și în momentul în care m-am apropiat de grup, toți ceilalți s-au apropiat de el.
Înainte să vorbesc i-am luat mâna dreaptă și am dat un fel de „noroc” prietenesc ținându-i mâna între palmele mele. L-am simțit după strângerea de mână că era complet surprins, apoi am continuat în spaniola mea stricată.
„Uite, eu sunt ca tine, nu am unde să dorm, nu am apă, nu am ce să mănânc, sunt pe drum de sute de kilometri și vă înțeleg necazurile”, „… te rog lasă-mă să trec, nu pot să dorm aici pe asfalt, e nedrept!” … și uitându-mă la masca din fața mea am așteptat.
Era aproape imposibil să văd care este reacția omului din fața mea din cauza feței acoperite complet, dar când i-am auzit vocea, am simțit că în tonul ei nu e nimic amenințător: „Tu es gringo?” …. Voia să știe dacă eram din Statele Unite și i-am răspuns automat că sunt din România, Europa. Era clar, americanii nu erau din grupul preferat de el.
Habar nu avea de România, dar când am zis de Europa am văzut cum și-a îndreptat capul spre cei care îl flancau, apoi a urmat un moment de tăcere în care toate privirile demonstranților erau îndreptate către șeful lor și mie mi s-a părut că a fost o veșnicie. A zis scurt „Pasa!” ….
Nu îmi venea să cred, însă am dat din cap în semn de mulțumire și i-am strâns mâna din nou. Apoi m-am întors și am mers către motocicleta flancată de cei doi olandezi care mă așteptau. Îi vedeam de la distanță cum mă priveau fără să se miște și le simțeam încordarea.
Când am ajuns lângă ei le-am spus cu o voce pe un ton jos „Urcați pe motociclete și urmați-mă, au zis că ne lasă să trecem”.
În șir indian am pornit încet către baricadă, îi spusesem lui Jan să pornească camera lui GoPro pentru că era într-o poziție puțin vizibilă, pe a mea am dat-o jos ca să nu se simtă jenați cei de pe baricadă. Când am ajuns la ei am spus cât am putut de tare „Gracias, jo soy da Romania, Europa”, „Jo no soy gringo” și apoi l-am văzut pe șeful mascat cum îmi face semn să trec, îndepărtând un cauciuc de camion care bloca o spărtură în baricadă.
Abia după ce am trecut am văzut că în spatele zidului de baricadă făcută din parapeți de plastic, erau de fapt bolovani uriași, construiseră o adevărată capcană.
Trecuserăm toți și am lăsat baricada în spate, primii kilometri de autostradă am mers încet, făcând slalom printre bolovani și cauciucuri arse, dar apoi am mărit viteza ca și cum ne-ar fi fost frică să nu ne prindă cineva din spate. Parcă treceam pe un drum care a fost martor la o apocalipsă, nu era nicio mașină, nici un om. Insa am întâlnit câteva tuc-tucuri arse și cel mai ciudat obiect de pe asfalt, a fost un dulap întreg în mijlocul drumului, în rest nimic, nici urmă de altă mișcare. Așa a fost 30 de kilometri.
Scăpasem și de data asta, dar nu am mai avut aceleași manifestări de bucurie, fiecare dintre noi ne întrebam, câte baricade vor mai fi în fața noastră și de câte ori vom mai reuși să trecem. Afundat în gândurile astea, am observat la orizont mișcare pe autostradă, erau mașini de armată și lume multă adunată după o altă bandă de plastic. M-am prins imediat că era banda de plastic din cealaltă parte de oraș, locul unde autoritățile blocaseră circulația din sens invers nouă.
Toți ne priveau de parcă eram marțieni coborâți de pe vreo navă spațială și înainte să ajungem la banda de plastic, un militar ne-a făcut semn cu mâna să ne oprim.
„De unde veniți?” , i-am spus că veneam de la sud de Ica și că am trecut prin oraș, iar apoi pe autostradă.
„Cum ați trecut de oraș?” , apoi i-am povestit cum am putut mai bine, într-o spaniolo-engleză, că am ocolit baricade și unde nu am putut să ocolim, am vorbit cu demonstranții.
„Pașapoartele!”.
Eram epuizați, tensiunea de care am avut parte în ultimele ore ne obosise atât de mult, încât în momentul în care ne-au cerut pașapoartele nu am mai schițat niciun gest, pur și simplu le-am scos și i le-am înmânat militarului fără să ne mai pese ce se va întâmpla.
Eu cred că nici măcar nu a citit vreun nume de pe pașapoarte, mai degrabă voia să vadă dacă chiar avem pașapoarte europene. În mai puțin de 1 minut ni le-a înapoiat fără să facă niciun semn, iar apoi ne-a întors spatele și am plecat.
La întrebarea mea despre situația revoltelor pe drumul ce urma, nici nu mi-a răspuns, dar un șofer dintr-un camion care a văzut și auzit toată conversația mi-a spus că din acel punct nu mai erau revolte și toate drumurile erau în regulă. Am zis doar ok și după ce m-am înțeles cu olandezii că vom opri în prima stație de benzină să încercăm să găsim o cafea, am pornit mai departe. Eram frânt!
Când ușile automate de sticlă s-au deschis în fața mea m-am uitat la ele de parcă ar fi fost cea mai tare invenție de pe planetă, iar când am văzut rafturile frumos aranjate și pline de produse, am început să mă plimb printre ele doar de dragul de a mă plimba, ca în parc. Era primul magazin normal pe care îl vedeam după o lună și jumătate, avea Kit Kat, gumă de mestecat Orbit, biscuiți cu ciocolată și când am văzut Haribo, m-am bucurat de parcă aș fi câștigat la loterie.
Stătusem mai bine de o lună și jumătate în zone unde „luxul” unui magazin curat și aranjat era ceva de domeniul internetului și atât. Nu îmi dădusem seama că aceste lucruri mi-au lipsit, decât atunci când m-am lovit din nou de ele, așa că în câteva minute m-am ales cu o plasă plină de nimicuri, mai degrabă de poftă decât de nevoie.
Lângă magazin era o cafenea și cum sunt un mare consumator de cafea și cappuccino, am stat și m-am uitat mai mult de 2 minute la ceașca din fața mea, făcându-i fotografii ca să dureze mai mult. Am băut-o într-o jumătate de oră, savurând fiecare strop și pot să spun cu mâna pe inimă că a fost una din Top 3 cafele băute din toată viața mea. Eram înapoi la civilizație.
Uitasem total de Jan și Simon, dar când mi-am ridicat ochii din mult iubita ceașcă de cafea, i-am văzut și pe ei în aceeași relație de transă cu cafelele din fața lor. Am început să râdem toți 3 și în mai puțin de 10 minute am pornit din nou către Lima.
Postasem pe Facebook câteva fotografii făcute de Jan când m-am îndreptat către baricadele cu pricina și după ce m-am pornit din nou la drum nu am urmărit reacțiile de la postare, dar observasem și eu că de ceva vreme erau tot mai mulți cei care mă urmăreau. Când mi-am început călătoria în America de Sud nu avusesem în cap ideea de a relata întâmplări în timp real, ci mai degrabă m-am gândit că ar fi frumos să construiesc un jurnal de călătorie după ce voi termina călătoria, dar fără să îmi dau seama ajunsesem să postez din mers.
Când am ajuns la cazare în acea seară am văzut că primisem un mesaj pe Facebook de la un reporter Digi 24, se interesa de călătorie și peripețiile prin care trecusem. M-am amuzat teribil de treaba asta și i-am răspuns că pot să-i dau toate detaliile de care are nevoie. Apoi totul a devenit si mai interesant, când mi-a spus că și-ar dori să facem o transmisie Live din Peru, a doua zi dimineața. In Romania urma sa fie buletinul de știri de la ora 15.
Când am stabilit detaliile transmisiei la Digi 24 cu reporterul, sărbătoream ziua de naștere a lui Jan, în restaurantul de la hotelul în care eram cazați fix pe malul Pacificului. Toată povestea a devenit brusc subiect de glume și râsete, mai ales că depănam întâmplările din ziua care tocmai a trecut. Toți am fost de acord că o să fie ceva greu de povestit, pentru că oricât aș descrie tensiunea și stresul prin care am trecut, tot nu ai cum să transmiți sentimentele de atunci.
Eram foarte bucuros că trecusem cu bine de toate situațiile din ziua aia, iar alcoolul combinat cu stresul mă moleșise complet, așa că m-am dus în camera de hotel, lăsându-i pe olandezi la bere. Când am intrat în baie am văzut un ditamai gândac de 10 cm pe perete, „Hm, și tu, Brutus?” M-am spălat pe dinți de parcă nici nu ar fi fost acolo și m-am culcat fericit de parcă nimic nu m-ar mai putea surprinde.
„Acum în direct din Peru, Titus Banc …. ” am auzit-o pe crainica de la știri cum începe.
Mammaaaa … știm cu toții că e ușor să ajungi la știri cu lucruri rele, dar să fii în direct la Digi 24 cu o chestie „de bine”, ei, asta pentru mine era ceva.
Legătura în direct am făcut-o prin WhatsApp și cu câteva minute înainte, cei din studio m-au întrebat de ce îmi e cel mai dor din România, le-am spus fără să clipesc „De sarmale!”. Slăbisem mai bine de 4 kilograme în ultimele luni și aveam o constantă senzație de foame, iar stomacul meu la rândul lui, asocia România cu memoria gustului mâncării românești.
Jan și Simon stăteau în spatele telefonului meu și urmăreau transmisiunea pe telefoanele lor râzând și spre surprinderea mea a durat destul de mult, transferând buna dispoziție și prezentatoarei de știri, care a început să râdă la auzul poveștilor despre aventurile avute.
A fost o zi în care am făcut probabil cei mai mulți kilometri și în afară de traficul infernal de pe Pan Americana, nu ne-a stresat nimeni, dar deja eram experți. Regula de bază a vestitului drum fiind, „Întotdeauna trebuie să te păzești tu pe tine, chiar și atunci când nu ai prioritate!”.
Restul zilelor a fost ceva de genul „Ziua cârtiței”, până am ajuns în ultimul oraș înainte de a trece în Ecuador. În fiecare zi ne trezeam și după un mic dejun foarte sumar, săream pe motociclete și nu ne opream până seara la ora 6. Treceam prin localități în care făceam câte o pauză de alimentare cu benzină și rareori găseam un loc unde să ne oprim să mâncăm. Seara, căutam un loc în care să parcăm motocicletele în siguranță, luam cina și înainte de ora 10 eram deja în pat.
Piura a fost ultimul oraș în care am înnoptat în Peru, de acolo până la granița cu Ecuador aveam mai puțin de 200 de kilometri și la cină am găsit un restaurant chinezesc în care am mâncat o grămadă de feluri de mâncare la un preț ridicol de mic. Eram toți bine dispuși că se va încheia drumul prin Peru. E adevărat că aveam un mare regret că în afară de ocean și deșert, nu am văzut mare lucru din țara aia imensă, dar riscurile de la vremea aceea erau atât de mari, încât nu merita efortul de a trece prin toate drumurile blocate ca să ajung la siturile arheologice. De Machu Picchu îmi părea cel mai rău.
De multe ori în viață am avut sentimente de frustrare că nu am avut un lucru sau altul, sau că alții au primit gratis oportunități și situații, pe când eu muncisem ani de zile ca sa să pot avea aceleași sanse, iar în momentul acela simțeam aceeași frustrare.
Timpul m-a învățat un lucru, întotdeauna se aplică o lege a Universului numită „Legea compensației”, Dumnezeu îți ia ceva, dar întotdeauna îți dă altceva la schimb.
În viață, nu le putem avea pe toate!
Mai jos aveti episodul video al acestui capitol:
Bem o cafea?
După ce am început să îmi povestesc aventurile pe acest blog, spre surpriza mea am fost invitat deseori la o cafea plină de povești, de către unii din cititorii mei. Mi-a făcut întotdeauna plăcere să le răspund la întrebări și spre bucuria mea cu unii dintre ei am făcut câteva trasee împreună.
O cafea pentru un călător înseamnă mult și aici nu e vorba doar de valoarea materială a celor 10 lei, ci e ceva mult mai important. E încurajarea pe care o transmiți, atunci când îi dai de înțeles Exploratorului, că dorești să își continue aventura.
Dacă ți-au plăcut poveștile aventurilor mele, accept cu drag o cafea, la care abia aștept să îți spun mai multe și vom călătorii împreună.
Scanează codul de mai jos sau folosește linkul și îți promit că va fi o cafea de neuitat.
https://revolut.me/titusworld
….si cu siguranță o să vă sun înapoi să vă mulțumesc 😉
Leave a Reply