Când pisica nu-i acasă (27)
Toată fața îmi era numai un zâmbet. Ieșisem din ultimul oraș din Peru și ne îndreptam către granița cu Ecuador, iar urmele deșertului care ne-a tocat zile la rând rămâneau în spate.
În față aveam dealuri acoperite cu verdeață și un drum serpuit. Pe marginea drumului apăruseră primele tarabe la care se vindeau fructe și avocado, însă oricât de mult mi-ar fi plăcut un ananas proaspăt, nu am vrut să mă opresc până la graniță. Voiam să ies cât mai repede din Peru și eram pe modul „fugi cât te țin picioarele”. Nu mai aveam nervi pentru nicio problemă și nicio baricadă, eram sătul. Cu starea asta de spirit am trecut frontiera, lăsând în spate Peru fără niciun regret. A fost greu.
Formalitățile de intrare în Ecuador au durat 20 de minute, extrem de puțin. A fost prima dată, după multă vreme, în care am simțit izul unei țări cât de cât civilizate. Reușisem să ne facem asigurare la motoare chiar acolo, lângă baraca vameșului, și asta a fost un punct în plus față de faptul că trecusem tot Peru fără niciun fel de document de la vreun asigurator.
Drumul care a urmat imediat după ce am ieșit din graniță a fost un vis. Asfaltul era impecabil, jungla prin care treceam avea un verde crud, iar localitățile erau adevărate oaze de civilizație. Atât de mare era contrastul cu ultimele locuri pe care le străbătusem zile la rând.
Trecuseră mai bine de 45 de zile petrecute numai în locații „pușcate”, cum le zic eu. Scufundate în sărăcie și uneori total ostile traiului oamenilor, dar tocmai locațiile acelea erau așezate în mijlocul unor peisaje care te copleșeau prin mărimea și frumusețea lor. Dar în fond, asta am căutat, asta mi-am dorit.
Aveam un sentiment de mulțumire și după ce mi-a mai revenit suflul de la trecerile peste baricade, mi-au venit în minte vechile tabieturi, o cafea băută într-o cafenea frumoasă, un prânz bun cu o leneveală în centrul unui oraș și alte bucurii zilnice care, în mod normal, ar trece neobservate.
Cu gândurile astea am ajuns în Loja, prima localitate mare din Ecuador, iar când am văzut cât de curat și cochet era totul în jurul meu, m-am gândit instantaneu la mine. Eram ca un sălbatic ieșit din peșteră, murdar și netuns de peste o lună de zile. Hainele îmi erau pline de praf și când am coborât privirea spre cizme, mi-a venit să mă descalț la intrarea în recepția hotelului. Rușinat de toate astea m-am grăbit să parchez motocicleta, având în gând un singur loc, o frizerie.
Stăteam cu ochii închiși pe scaunul venezueleanului care m-a tuns și l-am lăsat să îmi facă ce freză a vrut el. Eram extrem de relaxat și gândurile au început să îmi zboare departe. Nu îmi venea să cred că străbătusem atâta amar de drum, că am văzut atâtea locuri incredibile și că încă nu trecusem de ecuator în emisfera nordică.
Acasă și România erau locuri foarte departe, iar interviul avut cu câteva zile înainte, în direct la emisiunea de știri din România, m-a făcut și mai mult să realizez distanța care mă despărțea de Europa.
Trăiam clipa. Era în sfârșit așa cum mi-am dorit întotdeauna, să pot să mă detașez complet de orice griji sau stres și să pot fi fericit cu ce am în acel moment, bucurându-mă în final de singura avere reală, amintirile.
Când venezueleanul mi-a spus că sunt gata, am deschis ochii și, când m-am văzut în oglindă, am început să râd. Persoana din fața mea nu prea semăna deloc cu mine, atât eram de obișnuit cu look-ul sălbatic dobândit în ultimele luni. Acum arătam din nou ca un om civilizat și cu o freză simetrică.
După ieșirea din Peru am rămas împreună cu olandezii cu care călătorisem din Bolivia. Practic, și ei mergeau spre Nord, iar când le-am arătat hărțile mele au fost foarte încântați. Eram ca într-un grup și parcă ne știam de o viață.
Au fost foarte multe momente dificile în care ne-am bazat unul pe celălalt și asta ne-a făcut să fim împreună chiar și atunci când nu eram pe drum, așa că programul meu de haiduc singuratic s-a adaptat, fără să vreau, în programul unui grup de haiduci și în toate situațiile trebuia să mă gândesc că suntem trei motocicliști în loc de unul. Asta era un element nou apărut în aventura mea, pe care nu îl planificasem deloc.
Mi-a plăcut să fiu singur și contrar a ceea ce ar spune unii, eu m-am simțit perfect și fericit tot timpul, iar gândul că aș fi neîmplinit dacă nu am cu cine să împart bucuria avută în locurile prin care am trecut a fost inexistent. E adevărat că au fost momente grele în care un partener de drum m-ar fi putut scoate din încurcătură dar, în realitate eu cred că nu am fost niciodată singur și că cineva acolo sus m-a vegheat în fiecare secundă.
N-am putut să țâșnesc de pe scaunul frizerului direct în restaurant, deși îmi urla stomacul după o friptură de vită într-un loc elegant. A trebuit să aștept ca Jan și Simon să își termine și ei frizura de staruri de Hollywood, dar glumele pe care am început să le facem uitându-ne unul la altul cât eram de puși la patru ace, au meritat toată așteptarea.
Loja este un oraș frumos în care nu simți o diferență mare față de Europa, iar străzile pline de magazine și restaurante îți dau o senzație de siguranță. Așa că, în seara aceea am cam luat cârciumile la rând, sărbătorind cumva întoarcerea la civilizație.
Am ajuns înainte de ora 10 în camera de hotel. Nu reușisem să îmi descarc hărțile pentru Ecuador în unitatea de navigație, iar gandul asta nu imi dadea pace,era un fel de anomalie. Cumpărasem hărțile pentru toată America de Sud și le instalasem înainte de plecarea de acasă, dar nu am observat că tocmai Ecuadorul, care era ca o pată mică pe hartă, avea hărțile de vânzare separat de tot pachetul. Toată treaba asta mi-a luat aproape o oră, apoi am dormit liniștit și fără gânduri, părea că totul va decurge normal mai departe.
Eram cu toate bagajele în liftul hotelului și coboram în parcarea de la subsol, acolo unde erau motocicletele. Dormisem buștean, iar olandezii coborâseră înaintea mea să își completeze uleiul în motoarele motocicletelor.
Când am ajuns în garaj și ușile liftului s-au deschis, i-am văzut fața lui Jan de parcă îl lovise un tren. Stătea lângă motocicleta lui, cu o pâlnie în mână și se uita fix la mine. Mi-a văzut expresia plină de semne de întrebare și a continuat, „Nu putem pleca nicăieri, am scăpat o bucată de furtun de plastic în baia de ulei a motocicletei”…
Mai frate, asta era tot ce ne lipsea. După ce abia am scăpat de stresul din Peru, acum urma alt stres, cu motocicletele de data asta.
M-am apropiat de motocicletă și mi-a arătat cum a încercat să își facă dintr-un furtun de plastic, un prelungitor de la pâlnia prin care turna uleiul în motor, până la bușonul rezervorului de ulei și din neatenție, scăpase bucata de furtun de aproximativ 15 centimetri în interiorul băii de ulei. Modelul de motocicletă era un Yamaha Tenere de 650 și, pentru cei care cunosc specificațiile acestei motociclete, știu că alimentarea cu ulei se face pe deasupra, iar cadrul motocicletei joacă și rolul de baie de ulei.
Am lăsat bagajele jos lângă motocicletă și am căutat o lanternă să văd furtunul și să îmi dau seama dacă se poate cumva scoate afară. Dar nu-l puteam vedea deloc, spațiul era prea mic și era aproape imposibil de observat.
N-am apucat să mai zic nimic, iar Simon mi-a zis că a contactat deja un mecanic, care contra a 400 de dolari americani avea de gând să suspende motocicleta de tavan, cu „capul în jos” și să o golească de lichide, sperând că furtunul va cădea de la sine afară din baia de ulei, prin același loc pe unde a intrat. Dar pentru asta trebuia să mai așteptăm încă două zile.
Mai frate, când mi-au povestit olandezii treaba asta cu mecanicul, pur și simplu am izbucnit în râs, imaginându-mi cum o să spânzure ăla motocicleta cu niște lanțuri, așteptând să cadă o bucată de furtun de plastic de 15 centimetri. În plus de asta, mai trebuia să pierdem încă două zile. Dar noroc cu internetul și cu faptul că, la capitolul mecanică moto le mai înțeleg și m-am apucat să caut cum arată sorbul de ulei de la motocicletele lor. Voiam să știu dacă acel furtun poate fi aspirat în pompa de ulei, așa că le-am spus să nu își ducă bagajele înapoi în cameră și să aștepte puțin.
În trei minute am găsit o diagramă în care am văzut unde era amplasată pompa de ulei din motorul lor, dar și dimensiunile sorbului din baia de ulei, care făceau absolut imposibilă trecerea prin el a unui ditamai furtun de plastic. În concluzie, furtunul lor de plastic avea să rămână acolo în vecii vecilor, amin, iar despre existența lui vor ști doar trei oameni.
După ce am tras o serie de glume pe seama lor, arătându-le diagrama și explicându-le că furtunul acela nu va încurca cu nimic funcționalitatea motorului, am pornit din nou la drum. Nici nu are rost să vă spun că ne-am oprit din 20 în 20 de kilometri, pentru ca olandezii să verifice optic motorul să se convingă că totul e în regulă, iar după vreo patru opriri s-au convins că aveam dreptate. Chiar și în ziua de azi, o anumită motocicletă Yamaha Tenere din Europa are în baia de ulei o bucată de furtun de plastic, iar motocicleta funcționează perfect.
Ecuador este o țară în care călătorești de pe un nor pe altul, iar asta vine cu ceață, ploaie și frig, iar când bate soarele, totul arată ca în povești. Așa a fost și ziua în care am plecat din Loja, o zi de povești în care prânzul l-am luat când a plouat torențial, iar seara ne-a prins întunericul pe drum fără să ne dăm seama că buna dispoziție ne-a făcut să uităm noțiunea timpului.
În zona în care eram, ofertele de cazare nu erau multe, așa că am ales ce era disponibil pe harta aplicației Booking, fără să studiem foarte amănunțit locul exact în care se afla cazarea listată. Apoi, în mai puțin de trei minute, am băgat adresa în navigație și am pornit spre cazare. Era la o distanță de 65 de kilometri.
Mergeam foarte greu, era complet întuneric și drumul era în pantă cu multe secțiuni fără asfalt. Abia după primii kilometri am observat că locația cazării era la o altitudine de 3700 de metri și din cauza asta, drumul devenise extrem de anevoios, mai ales pe întuneric. Stropii de apă proveniți de la ceață mi se lipeau constant de vizieră și nu vedeam mai nimic în întuneric, așa că a fost nevoie să deschid viziera. Însă nici asta nu a fost o soluție, pentru că în mai puțin de 10 minute, ochelarii de vedere îmi erau plini de stropi, iar în final a trebuit să opresc.
În jurul meu era o beznă de nu vedeam nici la 3 metri în față fără faruri aprinse și ploua întruna. Am ținut-o așa preț de jumătate de oră și când am ajuns la destinație, ne-am trezit în fața unei porți de fier forjat, în spatele căreia se vedea vag o alee și atât. Nici urmă de hotel sau construcție care să aducă a unitate de cazare.
M-am dat jos de pe motocicletă și am încercat poarta, era deschisă. Am intrat înăuntru și am pornit pe jos pe aleea care ducea undeva în întuneric. După aproximativ 70 de metri am reușit să văd intrarea într-o construcție care părea din bușteni lăcuiți, așa cum sunt casele de vacanță din stațiunile montane.
Ușa era slab luminată de niște felinare, iar de la ferestrele clădirii se vedeau raze de lumină din interior. Am apăsat pe clanță și spre surprinderea mea, ușa era deschisă, așa că am intrat înăuntru, fiind urmat de Jan care m-a însoțit în tot întunericul acela. N-am apucat să fac doi pași că, din spatele unei tejghele de lemn perfect lăcuite, am auzit o voce, „Bună seara, sunteți domnul Titus?”… Din cauza luminii difuze nu am văzut imediat din ce parte venea vocea, dar am răspuns automat, „Da, eu sunt!”, pentru că mă așteptam ca ei să-mi cunoască numele din momentul în care am făcut rezervarea online pe Booking. Apoi dintr-odată, s-a luminat totul în jurul nostru și mi-am dat seama că personalul de la pensiunea unde făcusem rezervarea ne aștepta, dar cum nu era nimeni în holul pensiunii, au mai stins din becuri.
Totul era din lemn, fotoliile din hol, mobilierul barului, recepția, dar ce m-a impresionat cel mai mult era faptul că totul era de bun gust. Măturând cu privirea încăperea în care eram, raftul de băuturi din apropierea barului mi-a atras atenția. Eram înghețat și ud, cu un nivel de irascibilitate crescut, pentru că drumul fusese destul de greu și nu reușisem să găsesc o altă cazare la care să ajung ușor, așa că m-am îndreptat glonț către barul din fața mea și am spus doar: „Whiskey, please!!!” – și așa a început totul.
După ce am parcat motocicletele în curte și poarta s-a închis în urma noastră, am fost conduși de o ecuadoriancă tare amabilă în cabana în care urma să fim cazați. Acolo am avut o altă surpriză. Fiecare cameră avea șemineu și totul arăta impecabil, dar ceva parcă nu era în regulă. Prețul pe care îl plătisem era incredibil de mic pentru condițiile care ne erau oferite și profitând de ocazie că fata de la recepție mai era încă în cameră, încercând să îmi arate toate facilitățile, i-am spus, „Proprietarul trebuie să fie foarte mândru să aibă un astfel de loc.”
Am văzut că zâmbetul protocolar i-a dispărut de pe față și pe un ton foarte serios, plin de respect, ca și cum proprietarul ne-ar auzi, mi-a spus că proprietarul este plecat de peste 20 de ani în SUA și că vine doar o dată la 4-5 ani în locul respectiv. Atunci mi-am dat seama că de fapt, tot resortul acela în mijlocul unui vârf munte uitat de lume, nu era altceva decât o investiție făcută mai degrabă de „nevoie” decât de plăcere și nu îmi era greu să ghicesc cu ce se ocupa proprietarul.
La ieșirea din cameră, recepționista m-a întrebat dacă dorim să ne fie pregătite sauna și jacuzzi-ul. Boom, asta m-a dat pe spate, adică pentru 25 de dolari pe noapte aveam și saună și jacuzzi, și șemineu în cameră… deci nu îmi venea să cred.
Când le-am spus olandezilor că avem toate facilitățile astea, bineînțeles că tentația ne-a făcut să luăm o decizie pe moment, să stăm acolo două nopți în loc de una și să ne mai tragem sufletul.
În seara aceea a fost o nebunie, eram ca niște studenți scăpați la băutură și mâncare într-un resort de 5 stele, în care singurii oameni prezenți erau cei care ne serveau și găteau pentru noi. Țin minte perfect că, la un moment dat am întrebat, câte persoane sunt în tot resortul și mi s-a răspuns pe loc: „10, domnule”.
„Aha, deci nu suntem numai noi 3 aici, mai sunt și alți oaspeți care s-au culcat devreme?”
„Nu, domnule, sunteți voi 3 și 7 membri ai staffului, incluzând paznicul de noapte.”
Au urmat alte hohote de râs împreună cu olandezii și gândul că tot resortul era doar pentru noi a fost sărbătorit cu și mai mult whiskey, acompaniat de muzică de la un televizor.
Din seara aceea mai țin minte doar că, cântam împreună cu portarul care era și el pilit, apoi cred că oboseala m-a doborât și m-am retras în cameră, lăsându-i pe olandezi și pe portar urlând pe versurile lui Dire Straits.
Dimineața am avut al doilea șoc, ieșind afară din vila în care eram cazat. Ceața se ridicase și totul devenise cât se poate de clar. Eram la poalele unui versant muntos, pe marginea unui lac, iar resortul nu era mic deloc, avea o grămadă de vile și bungalouri. Însă cel mai mult m-a impresionat clădirea unde era piscina, în care se afla un jacuzzi imens, cu o baie turcească, unde totul era făcut perfect. Dar cu toate astea, nu era nimeni acolo în afară de noi.
La micul dejun, curiozitatea m-a lovit din nou și am întrebat când este sezonul cel mai plin acolo, iar răspunsul pe care l-am primit m-a năucit „Acum, domnule”…
Pentru mine era clar, cineva care trăia în SUA a băgat o tonă de bani într-un resort din vârful unui munte din Ecuador și mai mult decât atât, ținea foarte curat totul, chiar dacă turiștii care călcau pragul resortului erau niște păsări rare în acea zonă.
Pe tema asta am râs mult cu olandezii la micul dejun, imaginându-ne că ne-am cazat în locul construit de un lord al traficanților și ne-am distrat copios în lipsa lui, profitând de toate serviciile care ne erau oferite. Era exact ca în zicala românească: „Când pisica nu-i acasă, șoarecii joacă pe masă.”
Ieșind cu cafeaua în mână, am început să descopăr micul părculeț în jurul căruia erau aranjate cabanele și bungalourile. Așa am descoperit păsările colibri, zburând deasupra florilor de o multitudine de culori, pe care m-am chinuit să le fotografiez vreo jumătate de oră.
Spre prânz, profitând de soarele care ne încălzea, ne-am retras fiecare într-un colț al resortului, unde ne-am luat și gândurile. Atunci a fost primul moment în care am simțit că îmi e dor de casă.
Seara a fost mai liniștită, dar din nou am fost singurii clienți din restaurant, însă treaba asta devenise ceva obișnuit și ne-am văzut de discuțiile noastre despre traseul care urma.
Dimineața, drumul spre baza muntelui era scăldat într-un soare extrem de cald și am avut senzația unui nou început. Pauza de două nopți ne-a prins tare bine și abia după ce am lenevit o zi întreagă prin piscine și jacuzzi mi-am dat seama cât de mult aveam nevoie de așa ceva.
.
Este știut că în Ecuador sunt o grămadă de vulcani, care mai de care mai faimoși dar, din cauza faptului că am ratat siturile arheologice de la Machu Picchu și nu văzusem mai nimic din civilizația incașă când am fost în Peru, am ales să vizităm o locație unde erau ruinele unui templu incaș numit Templul Soarelui.
Partea de aventură din călătoria mea s-a transformat mai mult într-o călătorie pur turistică, în care vizitam puncte de interes găsite pe hărți turistice. Știam că Ecuadorul are și o parte de pădure tropicală care mă atrăgea foarte tare, dar trebuia să aleg între două trasee care mergeau spre nord, pentru că trebuia să ne încadrăm în timp. Aveam o dată fixă la care trebuia să predau motocicleta în Columbia și totul se desfășura cu o viteză incredibilă.
Față de sălbăticiile prin care fusesem, Ecuadorul mi se părea un rai al civilizației și eram într-o relaxare continuă. Orașele în care poposeam erau decente, iar sistemul de drumuri destul de bine pus la punct. Eram ca într-o plimbare în parc și se vedea cu ochiul liber reacția pe care o aveam în lipsa adrenalinei cu care eram obișnuiți.
Devenisem apatici sau mai bine zis plictisiți de civilizația în care am intrat și parcă nimic din ce vedeam nu ne mai impresiona, deși peisajele în care vulcanii se vedeau aproape tot timpul la orizont erau foarte frumoase.
Zilele se desfășurau, în general, după același tipar. După micul dejun porneam la drum printr-o vegetație care îți lua ochii, prânzul îl luam de obicei la un restaurant de pe marginea drumului pe care îl alegea Simon. Si de cele mai multe ori alegea un loc ce avea expus un cap de porc în vitrină. Seara eu alegeam cazarea, iar Jan care era cel mai boem dintre noi, se complăcea în a savura ziua care trecea.
Când am intrat pe șoseaua care duce la vulcanul Cotopaxi, ardeam de nerăbdare să mă duc până la capătul drumului, cât mai aproape de poalele vulcanului și când am văzut intrarea în parcul național, credeam că trebuie doar să cumpăr bilet și cam atât, dar surpriză. Din acel punct nu mai aveam voie să merg mai departe cu motocicleta, iar singura modalitate era să luăm un fel de microbuz special folosit de rangerii parcului, care te ducea aproape de poalele vulcanului.
Era ora 3 după-amiaza, prea târziu să mai stau încă o noapte pe drumuri doar ca să urc încă 200 de metri în altitudine și după ce am făcut câteva fotografii am plecat mai departe. Următoarea oprire se anunța ceva interesant,treceam Ecuatorul în Emisfera Nordică.
Sunt absolut sigur că o să râdeți, dar, când am ajuns la Ecuator și am trecut linia care desparte Emisfera Nordică de Emisfera Sudică, m-am simțit instantaneu mai aproape de casă. Apoi am pierdut aproape o zi întreagă vizitând complexul turistic construit fix pe linie. După ce am făcut din nou o grămadă de fotografii, am pierdut vremea cu un cappuccino, uitându-mă la turiștii care se fotografiau în tot felul de ipostaze care mai de care mai hazlii.
Recunosc că nu sunt fanul obiectivelor turistice extrem de dezvoltate și aranjate, unde se practică așa-zisul turism industrial. Așa că mi-au fost suficiente trei ore să vizitez monumentul de la Ecuator, iar apoi am început să fac planuri pentru următoarea secțiune de traseu care mă ducea până la granița cu Columbia.
De la Ecuator până la granița cu Columbia sunt doar câteva sute de kilometri, parte din autostrada Pan-Americana. În afară de trafic, nu era nimic spectaculos și tocmai atunci când mersul era ca pe pilot automat, am greșit drumul și m-am afundat 80 de kilometri într-o junglă, până când șoseaua se îngustase atât de mult, încât mi-am dat seama că e imposibil ca aceea să fie direcția care duce spre o graniță aglomerată. Eram furat de jungla din jurul meu și de drumul care intra și ieșea din ceața deasă. Când mi-am dat seama că am greșit, am dat un zoom out pe navigație și am realizat că mă depărtasem destul de mult de locul unde voiam să ajung. N-am avut ce să fac, m-am întors exact pe același drum și a fost nevoie să mai trec încă o dată de linia ecuatorului. Era ca și cum Emisfera Sudică nu voia să mă lase să plec.
Ecuador este o țară fantastică și incredibil de sigură pentru călătorit, atâta timp cât nu îți cauți cu lumânarea situații periculoase. Iar pentru mine, Ecuador a rămas și azi țara unde călătorești cu motocicleta de pe un nor pe altul.
În față aveam Columbia și încă din momentul în care am trecut podul care desparte cele două țări, am avut senzația că norișorii albi de pe cerul albastru se vor transforma în nori negri de furtună…
Vezi povestea video aici :
Bem o cafea?
După ce am început să îmi povestesc aventurile pe acest blog, spre surpriza mea am fost invitat deseori la o cafea plină de povești, de către unii din cititorii mei. Mi-a făcut întotdeauna plăcere să le răspund la întrebări și spre bucuria mea cu unii dintre ei am făcut câteva trasee împreună.
O cafea pentru un călător înseamnă mult și aici nu e vorba doar de valoarea materială a celor 10 lei, ci e ceva mult mai important. E încurajarea pe care o transmiți, atunci când îi dai de înțeles Exploratorului, că dorești să își continue aventura.
Dacă ți-au plăcut poveștile aventurilor mele, accept cu drag o cafea, la care abia aștept să îți spun mai multe și vom călătorii împreună.
Scanează codul de mai jos sau folosește linkul și îți promit că va fi o cafea de neuitat.
https://revolut.me/titusworld
….si cu siguranță o să vă sun înapoi să vă mulțumesc 😉
Leave a Reply