Știți pentru ce este renumită Columbia? (28)
Săream în sus de bucurie pe motocicletă, cam asta era starea pe care o aveam când am ieșit din vama columbiană.
Mă trezisem la ora 5 în ziua în care am plecat din ultima localitate din Ecuador ca să câștig cât mai mult timp în vamă. Știam că este una din cele mai dificile vămi de trecut din toată America de Sud, dar nu numai din cauza formalităților vamale, care în Columbia sunt o adevărată provocare, ci și din cauza faptului că vama e plină de acei oportuniști prezenți peste tot.
Niciodată nu vei vedea unul că vine să îți vândă direct ceva, sau că îți propune un serviciu în mod direct, nu. Ei se vor oferi întotdeauna să te ajute cu ceva și în felul ăsta, îți vor intra în raza vizuală și îți vor testa vigilența. Dacă te vor vedea că dorești să păstrezi o distanță sigură, aceste personaje nelipsite din toate vămile din America de Sud, vor încerca să îți câștige cumva încrederea ca să se poată apropia.
Văzusem tot felul de invenții la care acesti șmecheri din vamă apelau ca să se apropie de tine, îți prezentau tot felul de legitimații care mai de care mai oficiale. Unii se dădeau drept reprezentanți ai companiilor de telefonie mobilă, dar se ofereau să îți completeze declarațiile vamale contra unui comision, alții aveau legitimații că doar ei pot să facă copii xerox la documentele pe care trebuia să le prezinți la biroul vamal. Dădusem chiar și peste un tip în șlapi, care avea legitimație de ghid vamal, adică îți indica drumul de la un ghișeu la altul, chiar dacă distanța era de 5 metri, totul contra unui comision. Și toate astea ca să ajungă cât mai ușor la portofelul tău.
Ei bine, doar în Columbia am văzut pentru prima dată în viața mea legitimație de bișnițar. Adică cei trei șmecheri care au dat fuga către mine, când m-au văzut că am trecut linia de demarcație între Ecuador și Columbia, au început să îmi fluture cu o mână un fel de cărți de vizită legate de gât cu un șnur, iar în mâna cealaltă aveau teancuri de bani.
Făcându-le semn clar să nu se apropie de motocicleta mea, au început care mai de care să îmi explice că ei sunt schimbători de valută autorizați și că voi avea nevoie de bani columbieni să plătesc în vamă.
Am zâmbit, știam clar că nu trebuie să plătesc nimic, pentru că înainte să plec de acasă am căutat detalii despre fiecare vamă în parte, dar la auzul expresiei „Doar eu sunt autorizat să îți schimb valuta”, am fost curios să văd cum arată o legitimație de bișnițar. Dar încercarea mea de a face o fotografie cartonului fără nicio valoare al „autorizatului” nu a avut succes, pentru că în momentul în care mi-a văzut gestul s-a îndepărtat înjurându-mă probabil, într-o spaniolă pe care eu nu am înțeles-o.
Stând la cozile frontierelor din America de Sud am ajuns la o concluzie. Pașaportul românesc este unul din cele mai tari pașapoarte. Niciodată nu am fost luat la întrebări de poliția de frontieră, dar de fiecare dată am văzut, așteptându-mi rândul, cum călători de alte naționalități dădeau adevărate interviuri ca să treacă de partea cealaltă. Și de această dată am așteptat mai bine de 10 minute, până politistul de frontieră a inspectat și intervievat un cetățean american în toate formele și felurile. La un moment dat credeam că o să îl întrebe și de foste prietene, pentru că despre neamuri spusese deja cam tot. Dar iarăși, spre norocul meu, când a ajuns la mine mi-a tras doar o privire și mi-a ștampilat pașaportul fără niciun cuvânt.
Citisem o grămadă de postări pe forumurile de călătorii despre trecerea în Columbia și într-o proporție covârșitoare, toți călătorii se plângeau de documentele stufoase care trebuiau completate și de timpul extrem de lung de așteptare. În general, aceste documente se refereau la motocicletă și importul temporar, columbienii fiind foarte pretențioși în ceea ce privește datele de pe declarațiile vamale, dar cu toate astea și-au digitalizat formularele în așa fel încât să fie accesate cu un singur click. Greutatea nu era în accesarea formularelor, ci în multitudinea de informații care trebuiau completate, iar la toate astea se mai adăuga și o traducere destul de incompletă în limba engleză.
Când am intrat în biroul vameșilor, în fața mea era o coadă de 11 persoane, toți călători și fiecare dintre ei era acolo cu mijlocul lui de transport. Francezii erau cu un camper van, trei americani pe motocicletă, brazilienii la fel, pe motociclete, iar celorlalți nu le-am mai văzut pașapoartele.
La o masă din încăpere era un calculator unde fiecare se așeza fiecare calator și intra pe portalul vămii să își completeze declarațiile vamale. Aceste erau inspectate in timp real de către vameș, care făcea un continuu du-te-vino de la biroul lui, la calculatorul mult dorit de către toată lumea.
Din când în când, în încăpere intra o doamnă care cerea datele noilor intrați în birou și îi nota într-un registru de intrare.
Vă dați seama că, în momentul în care am văzut atâta „armata” de călători care se înghesuia la un singur calculator într-o încăpere de 25 de metri pătrați, mi-a dispărut orice urmă de speranță că voi scăpa repede de acolo. În plus de asta, afară, supraveghind motocicletele, mă așteptau olandezii, care încă nu făcuseră niciun pas în clădirea vămii.
N-au trecut 3 minute de când am intrat în încăpere și doamna cu registrul m-a luat în primire. Prima dată mi-am cerut scuze că nu vorbesc foarte bine spaniola și când i-am spus că sunt român, am văzut cum i se luminează fața.
„Aaaa, tu ești din aceeași țară cu Hagi?”
Cu toată sinceritatea și cu riscul de a dezamăgi, spun cât se poate de clar că am încetat să fiu un fan al fotbalului de când a dispărut generația de aur, dar am fost întotdeauna atent la interviurile lui Hagi și în acel moment, mi-a venit în cap replica lui celebră: „Ai, n-ai mingea, tragi la poartă!”. Exact asta am făcut și eu. Am adoptat pe loc o figură entuziasmată, ca și cum eram cel mai mare fan fotbal și i-am răspuns femeii:
„Ești extraordinară, tu știi despre Hagi?”
„Da, bineînțeles că știu, cine nu știe?” și imediat după aceea a continuat, „Hai cu mine în celălalt birou”, făcându-mi semn să o urmez.
Toată lumea din încăpere s-a întors către mine să vadă cine e conaționalul vedetei de fotbal și am putut să văd cât se poate de clar, privirile deseori întâlnite în Europa atunci când îmi scoteam pașaportul.
Nici nu am apucat bine să închid ușa biroului unde mă chemase doamna, că mi-a cerut toate documentele și s-a așezat în spatele ecranului unui calculator începând să îmi completeze datele de pe declarația vamală. Iar cu un zâmbet foarte larg mi-a spus să-i fac repede 2 fotografii de la seria șasiului ale motocicletei și să revin înapoi pe o altă ușă a aceluiași birou.
Am fost ca fulgerul, iar când am ajuns la motocicletă le-am spus pe fugă olandezilor să aștepte puțin, că poate o rezolvăm mult mai ușor, fără să le dau mai multe explicații.
Pe când m-am întors înapoi, ca un adevărat fotbalist ce tocmai avea să înscrie, am fost primit din nou foarte călduros, cu cuvintele „Un momentito…”, adică încă puțin. Am zâmbit frumos și m-am așezat ca un copil silitor pe scaun așteptând, iar după 5 minute, binefăcătoarea mea columbiancă s-a ridicat și s-a îndreptat către o imprimantă.
„Todo e listo”… adică ‘’totul e în regulă, ești gata’’…
Pfff… 15 minute, atât a durat totul, dar mai aveam încă 2 probleme nerezolvate care mă așteptau afară păzind motocicletele și atunci, cu cel mai angelic zâmbet pe care l-am putut afișa, i-am spus:
„Sunteți cea mai frumoasă columbiancă pe care eu am văzut-o vreodată, dar să știți că Hagi nu a jucat niciodată singur, ci a avut o echipă valoroasă lângă el. Așa am și eu acum încă 2 olandezi în echipă, care așteaptă afară.”
Fără nicio expresie a feței, s-a uitat preț de 3 secunde la mine, apoi a izbucnit în hohote de râs, deschizând o altă ușă și spunându-i unei alte femei din alt birou ce tocmai am scos pe gură.
Nici în ziua de azi nu am habar ce s-a discutat în tot biroul vămii, dar știu că toți râdeau la maxim in biroul de vis-a-vis și după cateva momente a intrat un domn care avea la gât o legitimație pe bune și mi-a spus abținându-se cu greu să nu râdă, „Unde sunt ceilalți fotbaliști?”
I-am făcut semn că sunt afară, iar el a continuat, „A zis șefa să mergem împreună la ei să le facem documentele, că vă grăbiți la un meci…”
Râdeam împreună cu vameșul, iar olandezii nu mai înțelegeau nimic. Plecasem de lângă ei stresat la maxim și mă întorsesem râzând împreună cu un vameș.
După 25 de minute, băteam timid la ușa biroului, care era de fapt biroul șefei de tură și cu multă recunoștință îmi luam „La revedere”, spunând încă o dată că e cea mai frumoasă columbiancă. Bineînțeles că iar s-a lăsat cu râsete, iar una din doamnele prezente m-a întrebat dacă sunt însurat. Când i-am spus că nu, au început glumele pe un ton care era apropiat de un stand-up comedy.
Bine te-am găsit, Columbia, ești tare încă de la intrare și maestre Hagi, să știi că ești cel mai tare ambasador al României!
Nici nu are rost să vă mai spun cât de mare mi-a fost inima când am ieșit din vamă, iar olandezilor nu le-am dat nicio explicație de ce ei au intrat pe o altă ușă decât cea destinată călătorilor obișnuiți, pentru că voiam să mă văd odată pornit pe drum.
Intenționam să ajung cât se poate de repede într-un loc care era pe lista mea de mulți ani și eram extrem de curios să-l văd. Este vorba de biserica din Las Lajas, care a fost votată ani de-a rândul ca fiind cea mai frumoasă biserică din lume. Așa că, sperând că voi prinde o bună bucată din zi văzând biserica, m-am îndreptat glonț către locul din mijlocul canionului unde acum vreo 300 de ani, în 1754, o femeie împreună cu fiica ei surdo-mută se adăposteau de furtună în interiorul defileului.
La un moment dat, fiica femeii, Rosa, a început să țipe și să arate spre chipul Fecioarei Maria apărut pe unul din pereții de piatră ai defileului. Acela a fost momentul în care fata s-a vindecat de boală, a început să vorbească și să audă.
Așa a ajuns Las Lajas un loc de pelerinaj unde lumea a început să vină și să depună ofrande, iar cei bolnavi și în nevoie merg deseori să se roage. Dar miracolul vindecării Rosei a avut un efect și mai mare când, timp de 40 de ani, între 1904 și 1949, s-a construit biserica din Las Lajas, iar peretele de stâncă unde a apărut chipul Fecioarei este parte integrantă din biserică.
Cu toate că arhitectura în stil neogotic a bisericii a fost gândită de arhitecți locali, ea este absolut fascinantă prin poziționarea bisericii pe un pod care unește pereții canionului, la o înălțime de 100 de metri de albia râului care străbate canionul.
Pentru mine a fost fascinant faptul că un astfel de proiect a fost finanțat în cea mai mare parte de către localnici, iar poveștile spun că fiecare localnic venea minim o zi pe săptămână și ajuta echipa de constructori la lucrările necesare. Știind cât de săracă e lumea în zona aceea, rezultatul eforturilor oamenilor mi se pare mai impresionant decât o construcția în sine, fiind o dovadă că credința stă la baza unității umane și frumusețea nu are nicio legătură cu sumele cheltuite.
S-au făcut o grămadă de topuri ale bisericilor din lume, care mai de care mai populare pe internet, dar aproape întotdeauna biserica Santuario Las Lajas era considerată ca fiind cea mai frumoasă. Iar eu mă îndreptam către ea.
Ca în orice loc din lumea asta, unde e un punct turistic cunoscut, acolo se adună și micile afaceri, deci nu a fost foarte greu să găsim un loc unde să parcăm și să ne lăsăm echipamentele în timp ce urma să vizităm biserica.
Canionul era adânc, în unele locuri depășea 200 de metri, iar construcția podului pe care era amplasată biserica mi-a adus aminte de Ronda din Spania. Coborând către biserică, am realizat că locul era mult mai mare decât mi-l imaginasem eu, pentru că în fotografiile văzute pe internet nu se observă în mod explicit zonele unde oamenii aduceau ofrande și nici pereții plini de plăci ce conțineau numele celor care au trecut pe acolo.
Am fost foarte impresionat de locul unde era construită biserica și după ce am încercat să o văd din toate unghiurile posibile, am intrat în muzeul din interior. A fost ca și cum am călătorit înapoi în timp.
După aproape 3 ore eram frânt, iar gândul m-a dus direct la cazarea care nu era departe de locul unde am lăsat motocicletele. A mai trecut încă o zi fabuloasă.
Eram în ultima țară din tot traseul meu, aveam peste 20.000 de kilometri făcuți și mai aveam în față cel puțin 2.000 de kilometri. Frumusețea Columbiei mi-a adus din nou aminte de obiceiul meu, de a lăsa cea mai bună bucățică din farfurie la urmă.
Pornisem de dimineață pe un drum incredibil, șoseaua șerpuia continuu, urcând în altitudine pe crestele munților și apoi cobora brusc în văi adânci pline de verdeață. Mi-am dat seama imediat că eram în junglă, pentru că nu aveam porțiuni lungi unde să fiu expus la soare, ci mai degrabă razele soarelui erau oprite de coroana copacilor care se întindea peste șosea. Era ca un tunel verde în care nu aveai nici un ecou. Buna dispoziție era și ea la cote înalte și mergeam toți trei ca niște haiduci sălbatici scăpați la drumul mare.
Planul în Columbia nu era foarte stufos, voiam să văd biserica, să intru pe „Ruta del Cafe”, acea rută celebră care trece prin plantațiile de cafea. Urma să văd Medellinul și apoi să mă îndrept către capătul de sus, în Cartagena, pe malul Mării Caraibilor. Dar tot drumul ăsta trecea prin niște zone care te făceau să oprești foarte des, iar gândul că aveam o dată limită la care trebuia să predau motocicleta în port, a început să îmi aducă o grămadă de stres.
Transportasem motocicleta cu o companie poloneză și din tot transportul de mai bine de 20 de motociclete, doar 3, adică eu și olandezii, făcuserăm tot continentul de sus până jos. Mai erau 3 români celebri care trebuiau să predea motocicletele în Cartagena, dar ei nu au coborât până la capătul pământului în Ushuaia și folosiseră în mare parte autostrăzi. Din ce bănuiam, ei erau deja ieșiți în Cartagena și după ce au predat motocicletele, își luaseră zborul către casă.
Primeam zilnic tot felul de mesaje cu înștiințări de la compania poloneză și de fiecare dată, era ceva schimbat. Ba prețul, ba data la care trebuia să predăm motocicleta, ba documentele erau neclare, așa că, de fiecare dată când îmi suna telefonul, intram instantaneu într-o stare de neliniște.
Ziua aia a fost prima dată când mi-am închis telefonul. În ultimul mesaj fusesem anunțat că trebuie să mai plătesc încă 325 de euro pentru nu știu ce taxă de control la poliția de narcotrafic și mă enervase foarte tare că în finalul mesajului era fraza, „Dacă nu sunteți de acord să plătiți, compania nu vă poate asigura transportul către Europa”. Deci, cumva, voiam nu voiam, trebuia să plătesc, altfel trebuia să îmi iau adio de la Zebrache și să îl las amanet prin Columbia pe undeva. N-am răspuns, am închis telefonul și atât.
Reușisem să ajungem în Pasto, un oraș în care, la intrarea în hotel ne-a întâmpinat un domn având la piept o pușcă imensă cu pat scurt și spânzurată cu o curea de gât. M-am uitat la olandezi, care deja schimbau priviri îngrijorate unul cu altul și am spus cu voce tare, „Columbia”. Am râs toți trei.
Îți puteai da seama după gardienii puși de pază, că zona nu era cel mai liniștit loc de pe planetă și prima mea întrebare pe care i-am pus-o recepționerului după ce ne-am cazat, a fost despre cât de sigur era să ieși în oraș. Mi-a răspuns foarte senin:
„Este destul de sigur, domnule, dar să știți că trebuie să respectați două lucruri”, eram toți ochi și urechi, apoi recepționerul a continuat…
„În primul rând trebuie să știți că nu este curent electric pe străzi de la ora 10 seara și când se lasă întunericul, de obicei se întâmplă lucruri rele”… instantaneu m-am uitat la ceas și apoi la recepționer, care a continuat:
„Iar al doilea lucru pe care trebuie să îl știți este, să nu vă luați cu dumneavoastră sume mari de bani sau telefoane, pentru că dacă vă prinde întunericul cu ele, cel mai probabil vă vor fi luate de către unii din locuitorii orașului”… Băi, frate, atâta certitudine că voi fi jefuit nu am avut niciodată.
Omul din fața mea, recepționerul, avea o față atât de senină, încât aveai impresia că tocmai ne prezentase starea vremii și nicidecum un posibil scenariu de aventură la cină.
Era ora 7 seara, iar după ce tot recepționerul ne-a spus unde găsim cel mai apropiat restaurant, ne-am îndreptat cu pași repezi în direcția lui.
Restaurantul era unul destul de răsărit, pentru că de la intrare ne-a întâmpinat o domnișoară care ne-a condus spre o masă de parcă eram la defilare prin fața tuturor curioșilor, care nu își dezlipeau ochii de pe cei 3 blonzi cu ochi albaștri care tocmai intraseră în bula lor.
Primul lucru pe care l-am observat au fost meniurile, nu erau pline de grăsime pe la colțuri și nici pătate, așa cum sunt în marea majoritate a locurilor din America de Sud, deci asta indica că eram într-un restaurant ce respecta cât de cât normele de igienă. Apoi, mergând la toaletă, am tras cu ochiul în bucătărie și am văzut că toată lumea purta bonetă și bucătăria era destul de curată.
Îmi făcusem un obicei să îmi arunc un ochi prin preajmă în locurile unde mâncam, pentru că eram tot timpul atent să nu fac vreo indigestie sau toxiinfecție alimentară. Reacțiile astea două sunt total incompatibile cu mersul pe motocicletă și nici oprirea din loc în loc nu e o opțiune, pentru că pantalonii de moto se dau jos greu chiar și în camera unui hotel, darămite într-un tufiș pe marginea drumului.
Seara a decurs normal, fără incidente și am ales să mănânc preferatele mele, coaste de porc, care au fost puțin grase, dar totuși, având în vedere că nu le-am mai întâlnit în niciun meniu de când am părăsit Argentina, le-am mâncat cu plăcere. Apoi, cu puțin peste ora 9, ne-am îndreptat către hotel.
Coșmarul a început la 3 noaptea. Aveam frisoane, mă durea capul îngrozitor și simțeam că ceva îmi explodează în abdomen. Am știut imediat că era din cauza mâncării și am fugit la baie încercercând să vomit ce mai aveam în stomac. Trebuia să scap urgent de toată mâncarea din acea seară.
Dimineața am reușit să adorm și nu am auzit când Jan și Simon au coborât la motociclete. Și-au închipuit că vreau să dorm mai mult și nu m-au trezit. Pe la ora 9 însă m-am trezit scuturat de Simon, iar în momentul în care am deschis ochii, mi-a zis,
„Sorry mate, I have to give you a bad news”… „Scuze, prietene, dar trebuie să îți dau o veste proastă”…
Imediat m-am gândit că o să îmi spună că ei își continuă drumul fără mine și i-am spus,
„Nu, nu, nu-i nicio problemă, puteți pleca, știu că timpul e prețios pentru fiecare”… dar Simon a zâmbit și a zis’
„Aaaa nu, tu dacă vrei poți să pleci, că noi nu putem pleca pentru că s-a rupt lanțul de la motocicleta lui Jan”.
Olandezii coborâseră la motociclete cu tot cu bagaje și când au scos motocicletele din garajul subteran, lanțul motocicletei lui Jan s-a rupt. Apoi Simon a urcat în cameră să vadă dacă m-am trezit și să mă roage să arunc o privire la motocicletă.
Eram amețit și când am văzut fotografiile de la pinionul motocicletei, am zis din start: „Alte pinioane, alt lanț”. Toată defecțiunea apăruse din cauză că roata nu fusese bine centrată bine în Argentina, când și-au schimbat cauciucurile.
Din felul în care vorbeam, Simon și-a dat seama că nu eram în cea mai bună formă, dar a văzut și medicamentele din trusa medicală împrăștiate pe noptieră. Așa că a înțeles repede că nici eu nu eram în cea mai bună formă de călătorit și la rugămintea mea, mi-a cumpărat vreo 5 litri de apă de la magazin, apoi s-a dus împreună cu Jan în căutarea unui mecanic.
O să spuneți probabil că sunt paranoic, dar întotdeauna în bagajele mele am un kit medical complet. Totul îmi este foarte bine aranjat de prietenul meu Alex de la Farmaciile Hygiea și după o experiență de de ani de zile, am ajuns la o compoziție care acoperă toate situațiile neplăcute.
În 95% din cazuri nu am atins niciodată acest kit și am preferat de multe ori să renunț la anumite lucruri de luat cu mine, doar ca să fac loc kitului medical. Dar niciodată nu am renunțat la el. Atunci a fost momentul în care kitul medical m-a salvat. După 24 de ore de la imprudența pe care am făcut-o cu coastele, eram din nou pe picioare deși puțin slăbit. Iar după al nu știu câtelea duș făcut, am îndrăznit să îmi pregătesc costumul moto.
Dormisem toată ziua anterioară, dar auzisem ca prin vis că băieții găsiseră un mecanic și lăsaseră motocicleta acolo în grija lui. Nu prea aveau ei încredere că se va rezolva totul așa cum le promisese mecanicul, dar cel puțin găsiseră o soluție.
La ora 10 eram în holul hotelului și am văzut că intră în curte Jan și Simon, fiecare călare pe motocicleta lui. S-au uitat victorioși către mine și se vedea cât se poate de clar că și ei rezolvaseră problema lor, eram din nou pe cai.
Când călătorești pe motocicletă într-un fel de paradis al motociclismului, așa cum este Columbia, te vindeci foarte repede de orice boală. Mă simțeam mult mai bine și, spre bucuria mea, nu a fost nevoie de nicio oprire de urgență, iar drumul incredibil de frumos mă absorbea în fiecare kilometru.
Următoarea destinație era Popayán, un oraș așezat într-o vale foarte largă, dar ca să ajungi la el trebuia să trecem prin altă serie de canioane verzi și dealuri nesfârșite. O adevărată plăcere.
Pe acel traseu am văzut pentru prima dată grupuri de oameni care mergeau în sens invers pe marginea drumului și cărau cu ei tot felul de bagaje. Erau foarte prost îmbrăcați și de obicei bărbații erau în bustul gol, iar copiii și femeile erau mai degrabă acoperiți cu cârpe, pentru că ce aveau pe ei nu prea semănau a haine.
La una din opriri, o femeie s-a apropiat de mine și mi-a cerut bani. Se vedea de la distanță că erau amărâți rău de tot. I-am dat o bancnotă și am întrebat-o de unde vine. Mi-a răspuns mirată că am pus o astfel de întrebare,
„Din Venezuela, domnule, acolo nu mai este nimic”… Îmi era milă, n-am mai întrebat nimic și am plecat mai departe.
Absorbiți de frumusețea drumului, aproape că nu am putut opri când militarul din fața mea mi-a făcut semn. Era un baraj de armată și niciodată nu mai avusesem o astfel de experiență.
Mi-a spus scurt că din acel punct nu mai era sigur să merg mai departe, pentru că drumul fusese distrus complet de o alunecare de teren și doar localnicii mai trec pe acolo.
Am încercat să-i spun că noi suntem cu motocicletele și probabil ne-am putea strecura pe o cărare, dar militarul mi-a tăiat-o scurt,
„Domnule, tu înțelegi că nu numai drumul e o problemă, că acolo trecerea se face cu ajutorul localnicilor, că nimeni nu îți asigură securitatea?” apoi a continuat: „Puteți încerca, dar o faceți pe riscul dumneavoastră.”
Situația era cumva similară cu cea întâlnită în Peru, urma o zonă în care nu mai exista nicio autoritate, dar în plus de asta mai era și un drum dificil. Normal că am fost influențat de faptul că mai trecusem prin experiențe similare în Peru și asta mi-a dat curaj. Iar devierea propusă de militar ducea undeva la 24 de kilometri în junglă, lucru care nu mi-a placut in mod deosebit.
Am stat câteva minute de vorbă cu olandezii și am hotărât toți trei că vom merge mai departe, să încercăm să trecem peste alunecarea de teren.
După mai puțin de 3 kilometri am ajuns într-un loc plin de oameni și drumul dispărea sub un morman de pământ. Am fost atât de șocat de priveliște încât, pentru câteva momente, am rămas pe motocicletă uitându-mă drept înainte, fără nicio reacție. Mi se părea incredibil ca banda de asfalt de 5 metri să dispară pur și simplu, iar în fața mea era un deal care nu avea nicio legătură cu nimic dintr-un peisaj rutier.
Jan și Simon opriseră lângă mine și nici ei nu se dăduseră jos de pe motocicletele lor. Era plin de oameni pe lângă noi și o puzderie de copii care fără niciun fel de timiditate, ne-au înconjurat pe toate părțile.
Nu aveau nicio frică, pur și simplu au început să pipăie motocicletele și să le atingă în locurile care păreau interesante pentru ei. Întrebările către noi au venit și ele aproape instantaneu, de unde suntem și unde mergem, dar cea mai frecventă întrebare era,
„Cât costă motocicleta?”
Demontasem camerele GoPro de pe suporturi când ne-a oprit militarul, după experiența din Bolivia începusem să fiu foarte atent la detalii și știam că era suficient un moment de neatenție ca să rămân fără un accesoriu care poate costa sute de euro. Iar cu coada ochiului am văzut când unul din copii încercase încuietoarea de la cutia laterală, ca să vadă dacă este deschisă.
Mi-am dat seama într-o secundă că suntem o pradă cât se poate de simplă pentru ei și că la un simplu semn, toată gașca ne-ar putea lăsa în chiloți în mai puțin de 5 minute.
Am avut o prezență de spirit și i-am întrebat: „Dacă vrem să trecem mai departe, ne puteți ajuta?”
Posibilitatea obținerii unor bani de la noi, l-a făcut pe un șmecheraș din mulțime să se apropie de mine, dând de înțeles că el este cel cu autoritate acolo. Mi-a spus direct că pentru 100 de dolari americani, o să ne treacă motocicletele pe partea cealaltă de alunecare de teren.
Urmându-l pe șmecherașul care a dat indicații scurte tuturor să nu se atingă nimeni de motociclete, l-am lăsat din nou pe Simon la motocicletă și am pornit împreună cu Jan spre ruptura de pământ din fața noastră.
Există o regulă de aur în călătoriile pe distanță lungă: „Niciodată, dar niciodată să nu ai încredere într-un străin!!!”. Noi, călătorii, suntem doar niște observatori în locurile prin care trecem. Le înțelegem sumar și de cele mai multe ori subiectiv. Nu știm cum să reacționăm în cazul unor situații cu care noi nu ne-am mai întâlnit și nici nu înțelegem pe deplin dinamica relațiilor sociale din locurile pe care le străbatem.
Asta înseamnă să fim tot timpul cu garda sus, să fim bănuitori și să rulăm instantaneu un scenariu în care să avem o portiță de ieșire indiferent de situație.Mecanismul ăsta este și trebuie să fie o stare de spirit pentru fiecare călător care iese din bula lui.
Noi europenii, suntem obișnuiți să ne simțim în siguranță în majoritatea locurilor din Europa, dar America de Sud e o altă lume ce funcționează după alte reguli. Iar managementul unei situații cu potențial pericol nu trebuie niciodată neglijat.
Din acest motiv, indiferent câte asigurări mi-a dat șmecherul găștii adunate la alunecarea de teren, că nimeni nu se va atinge de motociclete, am insistat ca Simon să rămână acolo.
Îmi e greu să descriu ce vedeam în față, mai ales pentru faptul că niciodată nu mai văzusem o alunecare de teren de asemenea dimensiuni. Pornisem pe un fel de cărare de pământ bătătorit care ocolea taluzuri mari de sol plin de rădăcini. Se vedea clar urma de roată și imediat cum am ieșit din vegetația junglei, am putut să văd dimensiunea dezastrului.
În stânga mea era un perete de pământ care urca câteva sute de metri în altitudine, în dreapta mea era hău. Rădăcini de copaci spânzurate în aer, brazde imense de pământ așezate la întâmplare, de parcă un uriaș s-a jucat cu lopata, bucăți de vegetație deasă prinsă ca o insulă în mijlocul unei zone de pământ negru și noroios. Toate astea formau o pantă care mergea adânc până jos în valea unui râu, pe care nu îl vedeam.
Cărarea trecea din loc în loc peste rupturi unde localnicii puseseră scânduri ca să facă trecerea mai ușoară. Când am auzit primul zgomot de scuter am fost atent să văd pe unde vine, iar când a apărut de după o movilă de pământ, am rămas surprins cu câtă dexteritate se descurca tipul de la ghidon. Dar panta era prea mare și gândindu-mă la greutatea motoarelor noastre, ar fi fost foarte periculos să mergem pe acolo.
Șmecherașul care ne-a condus a încercat să îmi explice că vor fi mai mulți bărbați care ne vor ajuta și că vor sprijini motocicleta în timp ce treceam, dar uitându-mă la el cum umbla pe acolo prin șlapi, m-am și văzut în situația în care, eram la mijlocul porțiunii de trecere și mi-ar fi cerut de 10 ori mai mulți bani ca să mă scoată de acolo.
Era prea riscant, ar fi trebuit să ne punem toată încrederea într-un columbian pus pe făcut bani în mijlocul junglei, de pe optimiștii care ar fi îndrăznit să aibă încredere în el și gașca lui.
Jan s-a uitat la mine și mi-a zis,
„Dacă ei ne vor sprijini din partea abruptă, am putea să trecem”, atunci i-am răspuns,
„Și dacă ei ne vor cere mai mulți bani tocmai când suntem la mijlocul porțiunii de trecere și noi refuzăm?”… am râs amândoi.
Mergând înapoi spre motociclete l-am auzit pe Jan spunând,
„Aveți voi românii un simț al pericolului care nouă, olandezilor, ne lipsește cu desăvârșire. Ai dreptate, este prea periculos să încercăm.”
Când am ajuns la motociclete, Simon ne-a întrebat de la distanță,
„Ei, cum e?”, iar Jan i-a răspuns,
„No way, Jose”…
Era un fel de inside joke, adică de fiecare dată când, pe parcursul călătoriei noastre, trebuia să dau un răspuns negativ vreunui sud-american, îi răspundeam cu „No way, Jose”, adică nici nu mai avea rost să încerce să mă convingă, că răspunsul ramanea NU. Atât era de categorică această frază.
Însă de data asta nici unul dintre noi nu a râs, știam toți ce aveam de făcut și trebuia să o facem discret, fără să agităm mulțimea care înțelegea că ne întoarcem înapoi fără să le dăm și lor măcar un dolar.
Am plecat cât se poate de natural, ignorându-i pe copii care aproape că ne blocaseră ieșirea ca să le dăm bani. Iar când am văzut un culoar liber în mulțime am accelerat, iar olandezii la fel.
Ne-am întors înapoi la soldatul care ne-a recunoscut imediat și ne-a arătat drumul de deviere prin junglă. Am dat din cap și am aruncat un „Gracias” cât se poate de respectuos, omul avusese dreptate.
Era un șleau imens, ca și cum cineva tăiase un culoar în stratul vegetal direct în junglă și lăsase pământ gol în urma lui, asta era drumul de deviere. Se vedea cât se poate de clar că fusese mult mai îngust cândva, dar acum din cauza alunecării de teren, era singura soluție de deviere a traficului.
La nici 200 de metri de la intrare, dădusem de excavatoare și buldozere care lucrau de zor la lărgirea lui. Când nu puteau depozita pământul lateral, îl încărcau în autobasculante și îl duceau în altă parte. Toată imaginea asta de șantier de drumuri nu a fost o problemă pentru noi, pentru că ne-am strecurat foarte ușor printre utilajele imense, dar odată ce am trecut de ele am dat de tot traficul blocat în spatele lor.
Un muncitor ne-a spus că circulația se desfășura pe zile, ziua cu număr par într-un sens și cea cu număr impar în celălalt sens. Ei bine, regula asta avea doar o singură excepție, motocicletele. Era considerat că dacă te deplasai cu motocicleta te puteai strecura printre mașinile ce veneau din sens opus, dar foarte puțini cred că s-au gândit, că nu toate motocicletele sunt la fel de mici ca cele pe care le întâlnești de obicei în Columbia.
Dacă motocicliștii columbieni se strecurau printre mașini ca peștele în apă, noi eram niște elefanți care încăpeau foarte greu prin spațiile lăsate goale de șoferi. În plus de asta, nimerisem tocmai în ziua în care traficul se desfășura în sens opus nouă. Însă, după mai multe sute de metri, ne-am dat seama că asta nu făcea nicio diferență în deplasarea noastră, pentru că, din cauza șantierului, coloana de mașini era în staționare în majoritatea timpului.
Așa am început să facem cei 24 de kilometri de deviere, iar primii 3 kilometri i-am făcut într-o oră.
Am început să intru în spații în care nu mi-aș fi închipuit niciodată că o să încap și după o vreme, mă sprijineam cu cutia motocicletei pe orice mașină întâlnită într-un spațiu strâmt, fără nicio jenă.
Întrebam pe fiecare motociclist care venea din sens invers dacă pot intra în locul prin care a trecut el și majoritatea îmi spuneau că pot, dar cutiile mă vor încurca.
Alea au fost momentele în care i-am felicitat pe băieții de la Heavy Duties, de la care am luat cutiile moto, pentru că designul cutiilor lor era făcut în așa fel încât să nu depășească gabaritul ghidonului. Deci dacă intram cu ghidonul treceau și cutiile. Olandezilor le-a fost puțin mai dificil, pentru că cutiile lor erau cu 10 cm mai late și în multe locuri ne poticneam așteptându-ne unii pe alții.
Ca să nu ne despărțim prea mult în toată hărmălaia, Simon a luat-o în față și știam că prin locul în care o să treacă el eu voi încăpea sigur și așa am mers o bună bucată de vreme.
Era incredibil de cald și sub armura costumului moto, eram deja complet ud, dar nu îmi deschideam geaca ca să nu las praful de pământ foarte fin, să mi se lipească de tricou.
Însă căldura nu ne atinsese numai pe noi, ci și pe șoferii care așteptau în mașini de ore întregi. Toți erau ieșiți afară din mașină, majoritatea uzi și la bustul gol, urmărind spectacolul de îndemânare dat de motocicliști, care erau singurii ce se deplasau cât de cât.
Columbienii seamănă mult cu românii, nu-i doare niciodată capul de necazul celui de lângă ei dacă lor le merge bine. Prezența vânzătorilor ambulanți de apă și înghețată era ceva uimitor în toată hărmălaia aia, dar nu știu cum și nu știu pe unde se alimentau cu sticle de apă, pe care, după ce le transportau în recipiente de polistiren ca să le țină reci, le vindeau șoferilor și pasagerilor blocați în nebunia aia.
Negustorii ăștia ambulanți aveau efectul unui dop de sticlă, de fiecare dată când cineva de pe margine le făcea semn că ar vrea să cumpere ceva. În momentul ăla totul se oprea până omul își vindea marfa și dădea restul. Pentru el nu avea nicio noimă să oprească într-un loc în care să poată parca și făcea toată operațiunea de vânzare direct din șaua scuterului. Era o tragicomedie și de câteva ori, mi-am pierdut cumpătul și am strigat în românește la ei, iar asta i-a determinat cât de cât să se miște, dar nu fără vociferări de nemulțumire.
Motorul motocicletei mele are răcirea pe aer și când mergi cu viteză foarte mică, răcirea motorului este prima care are de suferit, iar dacă nu ești atent poți foarte ușor să îți distrugi motorul și să rămâi în drum.
De-a lungul timpului am învățat că în anumite situații, trebuie să fiu cu un ochi pe cadranul care îmi indică temperatura motorului, iar dacă aceasta e prea mare, atunci trebuie obligatoriu să opresc.
Am oprit de nenumărate ori, așteptând preț de câteva minute bune să se răcească motorul, iar la una din acele opriri am fost abordat de un camionagiu direct din cabina camionului, „Hei, de unde sunteți?”
De multe ori spuneam România și ei habar nu aveau că este vreo țară cu numele ăla, așa că preferam să spunem că suntem din Europa. Apoi camionagiul, cu o față cât se poate de veselă, ne-a întrebat,
„Știți pentru ce este renumită Columbia?”
M-am uitat la el încurcat și tot zâmbind, am început să-i spun despre dealuri și peisaje, dar omul nu m-a lăsat prea mult să vorbesc și aplecându-se în cabină, a ridicat o pungă de supermarket relativ transparentă în care se vedeau cât se poate de clar mugurii de marijuana și mi-a spus râzând,
„No, hombre! Por esto!”… „Nu, omule, pentru asta e renumită Columbia!”…
Am izbucnit toți patru în râs, iar camionagiul și-a băgat mâna în pungă, luând un pumn de muguri în semn că vrea să ni-i ofere. A urmat o altă serie de râsete în care l-am refuzat politicos și i-am mulțumit pentru amabilitatea lui. Era clar că, după 6 ore de stat, omul era fumat și voia să împartă fericirea lui cu toată lumea.
Am plecat mai departe râzând în cască și făcând glume cu olandezii, că e mai important să ieșim din situația aia nearestați decât să ieșim cu hainele curate.
Nici nu am apucat să terminăm subiectul că după o pantă dificilă, am oprit din nou într-un loc lăsat gol de un șofer ca să răcim motoarele, iar pe când discutam amuzați despre motoarele noastre fierbinți, niște columbieni îngrămădiți într-un autoturism Chevrolet ne-au abordat direct, cu o mimică a feței foarte serioasă.
Ne-au întrebat de unde suntem și încotro mergem. Am răspuns amabil ca de obicei, pentru că nu merge să fii scorțos într-un loc fara o portiță pe unde să fugi. Iar după întrebările uzuale despre cât costă motocicleta și cum o ducem înapoi în Europa, ne-au întrebat direct dacă nu vrem să facem niște bani.
Măi băiete, deja era film cu traficanți în toată regula. M-am făcut că nu-i aud și m-am tras din fața motocicletei, lăsându-i sa vadă camera GoPro care mergea. S-au întors brusc și noi am plecat de acolo cât de repede am putut.
În aproape 4 ore reușisem să facem 16 kilometri până la un drum betonat care ne-a dus pe o distanță de 8 kilometri până în Popayán.
Am ajuns seara târziu, rupți de oboseală, murdari și sub limbă, dar cu o bună dispoziție greu de înțeles.
Făcusem doar 350 de kilometri în Columbia, văzusem cea mai frumoasă biserică din lume, mă intoxicasem atât de rău încât am stat mai bine de 6 ore doar în baie, am fost la un pas să fim jefuiți de o întreagă bandă de băștinași, ni s-a oferit marijuana la drumul mare și am trecut razant pe lângă ocazia de a deveni traficanți.
Întrebarea firească a venit odată cu berea băută pe treptele pensiunii în care eram cazați, „What’s next?”
Vezi povestea video aici:
Bem o cafea?
După ce am început să îmi povestesc aventurile pe acest blog, spre surpriza mea am fost invitat deseori la o cafea plină de povești, de către unii din cititorii mei. Mi-a făcut întotdeauna plăcere să le răspund la întrebări și spre bucuria mea cu unii dintre ei am făcut câteva trasee împreună.
O cafea pentru un călător înseamnă mult și aici nu e vorba doar de valoarea materială a celor 10 lei, ci e ceva mult mai important. E încurajarea pe care o transmiți, atunci când îi dai de înțeles Exploratorului, că dorești să își continue aventura.
Dacă ți-au plăcut poveștile aventurilor mele, accept cu drag o cafea, la care abia aștept să îți spun mai multe și vom călătorii împreună.
Scanează codul de mai jos sau folosește linkul și îți promit că va fi o cafea de neuitat.
https://revolut.me/titusworld
….si cu siguranță o să vă sun înapoi să vă mulțumesc 😉
Leave a Reply