În vizită la Pablo (29)
Atât am fost de obosit după drumul ăla de pământ din junglă, încât dimineața când m-am trezit, mi-au trebuit câteva secunde să înțeleg unde sunt. Eram de 3 luni pe drum, iar maximul de timp dormit în același pat a fost de 8 zile, atunci când m-am accidentat în Bolivia.
În ultimii 3.500 de kilometri făcusem echipă cu olandezii din cauza revoltelor din Peru, iar din inerție rămăsesem împreună și în Ecuador. A fost amuzant când în timp ce stăteam la frontiera columbiană, mi-au spus că ei nu aveau nici un traseu stabilit și nici un punct de interes marcat pe hartă. Deci le convenea de minune că cineva avea pregătite toate astea și călătoria nu era doar o linie desenată spre nord.
Mă documentasem destul de bine despre ce era de văzut în Columbia și traseul meu unea locurile pe care voiam să le vizitez. De la canioane si monumente naturale, la orașe autentic columbiene, aveam de toate pe listă și eram flămând de-a dreptul să văd cât mai multe.
Bineînțeles că nu mă așteptasem să trec tocmai prin junglă pe un drum de pământ și să fiu abordat direct de către cei care purtau la vedere muguri de marijuana sau cine știe ce prafuri. Dar după primele contacte cu ei am început să mă obișnuiesc și să înțeleg că refuzul meu politicos nu o să-i jignească, iar ei își vor vedea mai departe de drum.
Nouă, europenilor, ni se pare un lucru total ieșit din comun să îți fie oferite droguri la drumul mare, dar în Columbia percepția era cu totul alta. Treaba asta era atât de comună și naturală, încât nimeni nu părea ofensat sau, mai rău, nimeni nu o lua la fugă dacă vreun vânzător te aborda. Refuzai și cam atât, iar ziua continua mai departe.
În tot timpul care trecuse de când pusesem piciorul pe continentul sud-american, pot să spun că în fiecare zi s-a întâmplat ceva neprevăzut. Dacă la început asta mi se părea o sursă bună de adrenalină, acum priveam totul cu multă detașare, știind că nu totul o să meargă după plan și că, într-o călătorie de genul ăsta, adaptarea la orice se ivește pe parcurs, e o condiție vitală. Iar planul, ei bine, acesta se construiește din mers, liniile trase acasă rămânând doar o direcție de principiu.
Se pare că Columbia nu se dezmințea și respecta întocmai ideea de, „vom vedea ce o să fie și hotărâm atunci”.
La fel ca mulți alții, am văzut și eu filmele cu narcotraficanți, iar pe lângă șocul pe care l-am avut văzând întâmplările incredibile din ele, s-a născut și curiozitatea de a vedea unde s-au întâmplat toate acele povești atât de cunoscute de toată lumea de pe glob. Așa că pe traseul meu, am ales câteva locuri în care s-a scris istoria narco a Columbiei și bineînțeles, toate erau legate de personajul principal, Pablo Escobar.
Următorul punct de pe traseu era Cali, orașul care era cunoscut ca o capitală a narcotraficanților, locul unde cartelurile încheiau înțelegeri de tot felul și împărțeau lumea după legi doar de ei știute. Dar până acolo mai aveam multă cafea de băut, pentru că drumul intra în zona renumită pentru plantațiile de cafea, alt lucru pentru care Columbia era renumită și care mie îmi place extrem de mult, cafeaua.
Când le-am spus olandezilor care este drumul pe care vreau să merg, mi-au spus simplu, „It’s perfect, let’s go!”, deci rămâneam din nou împreună pentru încă o bucată de vreme și am pornit imediat la drum.
Intrasem într-o altfel de Columbie, cu drumuri largi și asfaltate ce străbăteau dealurile pline de plantații de cafea și trestie de zahăr. Era o zi super însorită și totul era foarte diferit de ce văzusem până atunci.
Treceam peste niște munți care păreau pitici, pentru că erau plini de vegetație, dar când m-am uitat pe altimetru am văzut că eram de fapt, la altitudini de aproape 2.000 de metri. Era o adevărată plăcere să conduci motocicleta pe un astfel de traseu. Pe drumurile virajate care intrau în tunelurile de verdeață formate de vegetația de pe margine, primele ore ale dimineții au zburat efectiv. La fel și vreo 200 de kilometri pe care aproape că nu i-am simțit cum au trecut.
Observasem de când intrasem în Columbia că din când în când, pe marginea drumului erau grupuri de oameni care împingeau cărucioare de supermarket în care își cărau bagajele și știam de la știri că sunt refugiați din Venezuela. Dar realitatea arăta foarte diferit, era mai rău. Am văzut familii întregi în care tatăl era la bustul gol, cu niște pantaloni care arătau mai degrabă a cârpe și avea pe umeri unul dintre copii. Mama împingea un cărucior ținând de mână un alt copil, urmând cu pași mici dar constanți, bărbatul din fața ei.
M-am întrebat de foarte multe ori unde dorm oamenii ăștia, ce mănâncă, din ce trăiesc, dar mai ales unde merg.
Eu călătoream pe motocicletă, dar chiar și așa aveam mai multe lucruri decât ei. Atunci mi-am adus aminte de faptul că aveam un cort pe care îl cărasem cu mine de zeci de mii de kilometri, iar cu gândul că, călătoria mea avea să se termine în aproximativ o lună, Columbia fiind ultima țară pe care o străbăteam, am oprit în dreptul unui grup de refugiați, care stăteau la umbra unui copac de pe marginea drumului.
Au venit ei către mine înțelegând că nu am oprit acolo fără nici un motiv și am intrat în vorbă cu o tânără care ținea un copil în brațe. Mi-au spus că mergeau spre Sud spre Chile, locul unde intenționau să caute de lucru și să se oprească. Când am întrebat de Venezuela femeia și-a dus mâna la cap și mi-a spus că acolo era tot mai greu să găsească cu ce să își hrănească copiii, apoi a privit pierdută undeva dincolo de mine.
Am tăcut amândoi, eu încercând să nu pun omul din fața mea în dificultate cu întrebările mele și încercând fără succes să-i înțeleg cu adevărat suferința. Si ea blocată într-o clipă în care viața nu-ți mai oferă nici o direcție și nici o perspectivă despre următorul minut. A fost un moment tare ciudat, iar bărbatul ei, care s-a apropiat de noi, a fost văzut ca singurul pol predictibil din toată situația aia.
După ce am desfăcut cortul de pe bagaj, i l-am dat rugându-l să nu îl vândă și să cheltuie banii pe băutură, asta era temerea care mi-a venit în minte atunci. Mi-a spus că lucrează cu ziua la fermele pe care le întâlnește pe marginea drumului și că nu bea alcool deloc. În momentul ăla nu l-am crezut, dar ce era să fac, tot ce puteam era să sper că spunea adevărul.
Înainte să pornim din nou, m-am scotocit prin buzunare și i-am dat echivalentul a 20 de dolari americani spunându-i să îi cheltuie pentru mâncare la cei mici. La fel au făcut și olandezii, iar apoi am plecat din nou la drum.
Pentru o bună bucată de timp m-am gândit la toată situația familiei, întrebându-mă ce aș face eu dacă aș fi în locul lor. Dar nu era prima dată când întâlneam așa ceva și mi-am format un fel de mecanism de autoprotecție.
Mi-am repetat din nou regula de aur a exploratorului:
„Sunt doar un călător prin această lume, care are privilegiul de a fi un observator și a învăța. Nu am voie să judec și nu am voie să mă implic prea mult dacă nu voi putea să aduc o schimbare esențială la situația întâlnită.”
Cuvintele astea mi le-am spus deseori, sunt ca un duș rece care mă aducea la realitate, de fiecare dată când partea emoțională a exploratorului din mine ieșea în evidență și îi cerea minții mele să găsească soluții.
Pare dur, dar să știți că așa am rămas întreg la minte după ani întregi de călătorii, din care aș putea scrie o carte întreagă despre situațiile dureroase pe care le-am întâlnit. Dar în schimb, din toate astea am reușit să învăț multe și să prețuiesc ceea ce am și mai mult.
Eram de 3 zile în Columbia și deja mi se părea cea mai frumoasă țară prin care trecusem până atunci, era abundentă în orice, drumuri virajate perfect asfaltate, vegetație, forme de relief, culori, dar și fructe. Asta mi-a venit în minte când pe marginea drumului am văzut un tip ce înșirase ananași pe capota mașinii și îi vindea așa cum vând oltenii lubeniță, pe marginea drumului.
Nu știu dacă v-am spus sau nu, dar ananasul este unul din fructele mele preferate și am oprit brusc cand l-am văzut, spre stupoarea olandezilor care nu înțelegeau ce se întâmplă.
I-am spus columbianului să ne curețe cel mai mare ananas pe care îl are și să ni-l taie felii, iar la gustul lui olandezii mei pretențioși au intrat imediat în modelul balcanic, râzând cu gura până la urechi. Spunând că niciodată nu s-au gândit că pot mânca pe marginea drumului, direct lângă plantația de unde a fost scos fructul.
Mai în glumă, mai în serios le-am trântit un „Welcome in Romania!” și le-am spus că eu, Titus Romanul, le-am adus gustul în viața lor. Au urmat hohote de râs și buna dispoziție s-a instalat din nou. Așa că am pornit din nou spre Cali.
Îmi făcusem un obicei să caut cazările de pe Booking și pe Google, ca să îmi dau seama de locația lor. Asta mă ajuta să văd locația înainte de a face o rezervare, iar riscul de a fi nemulțumit și cu banii luați, scădea considerabil. Același lucru l-am făcut și în Cali, găsisem locația unui hotel în apropiere de centru și am pornit direct către el.
Alt obicei pe care mi l-am dezvoltat de-a lungul călătoriilor mele este alimentatul cu benzină înainte de a opri la destinația finală. Pe de o parte nu știi niciodată dacă acolo unde te oprești este benzină sau nu, dar e și mai greu să cauți o benzinărie în centrul unui oraș, mai ales dacă ești pe fundul rezervorului după o zi întreagă de mers. Din cauza asta am alimentat la intrare în oraș și acolo mi s-a aprins prima dată becul care semnalizează pericolul.
În momentul în care am alimentat s-a apropiat de mine un munte de om ce avea agățată după gât o ditamai pușca cu pat scurt. Am înlemnit, nu înțelegeam ce vrea muntele ăla cu pușcoiul lui și am rămas blocat cu caneaua de benzină în mână fără să o bag în rezervor. Am crezut că am greșit cu ceva.
Omul, că nu pot să-i spun altfel, se uita la mine și nu scotea nici un zgomot. Mă privea fix și eu mișcam întrebător din sprâncene în semn că habar nu am ce să fac.
M-a ”scos” vânzătorul de la pompă, care a venit către mine și m-a întrebat câtă benzină doresc. I-am spus că vreau un „full tank”, dar nu mi-am luat nici o secundă privirea de la uriașul care era atât de aproape de mine, încât îi simțeam respirația.
Când am dus mâna la buzunar și am scos portofelul, namila cu pușca a făcut un pas în spate dându-mi spațiu și a privit cum plătesc, apoi s-a îndepărtat.
Asta înseamnă Cali. Dacă oamenii de acolo erau pregătiți chiar și pentru un mic jaf de benzină, asta înseamnă că evenimente de genul ăla se întâmplau destul de frecvent.
Atât eu cât și olandezii au observat treaba cu uriașul înarmat și toți aveam o privire destul de sceptică vis-a-vis de ce urmează.
Călătoriile sunt foarte diferite. Poți să vizitezi un loc zburând cu avionul și apoi cu taxiul până la anumite puncte, sau poți să ajungi la acel loc metru cu metru făcut cu roata și să treci prin toată realitatea peste care te-a trecut avionul și taxiul. Când călătorești metru cu metru, te lovești absolut tot și poți să îți formezi o părere mult mai clară asupra zonei pe care o explorezi. Exact de treaba asta m-am lovit la Cali.
Până am ajuns în centrul orașului am trecut prin niște zone în care l-am strâns foarte bine pe Zebrache între picioare atunci când ne-am oprit la semafor și am încercat tot timpul să păstrăm un grup compact. Le-am spus olandezilor că atunci când văd vreo motocicletă că se apropie prea mult de ei, fie să accelereze și să se distanțeze cu viteză, fie să păzească cu sfințenie cheia din contact. Și așa a fost.
Străzile cartierelor prin care treceam mi-au dat o nouă definiție a ceea ce înseamnă haosul din Turnul Babilonului. Sute de oameni desculți ce împingeau cărucioare improvizate pline de cartoane și alte gunoaie. Copii dezbrăcați ce alergau desculți pe asfaltul încins la semafor, cerșind la geamurile mașinilor. Ziduri mâzgălite și pline de mizerie, camioane de gunoi din care se scurgea compostul direct acolo, în intersecție și pe când credeam că toate astea se vor termina, am trecut de o intersecție și am ajuns în fața hotelului.
Am oprit, în spatele meu erau olandezii care și ei nu erau tocmai confortabili cu toate imaginile văzute. Eram încă în șaua motocicletei și încercam să îmi dau seama unde e garajul hotelului, pentru că îl căutasem în așa fel încât să îmi fie asigurată parcarea motocicletei. Uitându-mă în jur am observat cum un bărbat în pantaloni scurți de peste drum s-a ridicat de pe bordură și s-a sprijinit de un semn de circulație fixându-ne cu privirea, un alt bărbat de la un magazin alăturat hotelului s-a ridicat de pe scaunul pus la umbră din fața magazinului și a intrat în magazin. Iar în final, un tip în cămașă albă, pantaloni de stofă neagră și șlapi, ce s-a prezentat ca fiind receptioner, s-a apropiat de mine spunându-mi că putem să lăsăm motocicletele acolo.
Știți senzația aia în care simți că ceva nu este în regulă cu un anumit loc și toate alarmele de pericol din capul tău fac un zgomot care să te convingă că, cel mai bun lucru pe care îl poți face este să pleci de acolo cât se poate de repede? Ei bine, așa a fost atunci la mine. M-am simțit ca o pradă ușoară într-un lac de crocodili înfometați.
Pentru mine era clar, nu mai voiam să văd nimic din Cali, îmi ajunsese ce văzusem în cele 40 de minute cât a durat drumul până în centrul orașului.
Le-am făcut semn olandezilor să se apropie cu motocicletele de mine ca să putem vorbi. Au tras motocicletele în dreptul meu și și-au ridicat vizierele, atunci le-am spus.
„Băieți, eu aici nu stau, uitați-vă în jur și îi puteți vedea pe toți cum sunt cu ochii pe noi, iar după lucrurile pe care am văzut până aici, începând de la intrarea în oraș, mie îmi e suficient. Cali nu e pentru mine.”
În acel moment am văzut cât se poate de clar o ușurare pe fața lui Jan, care a continuat:
„Mă bucur că spui asta, nici nouă nu ne place. Unde mergem mai departe?”
Era puțin trecut de ora 3 după-amiaza. M-am uitat rapid pe navigație și am văzut că următorul oraș mare era la puțin peste 150 de kilometri de locul unde eram și se numea Armenia. Rezervorul era plin, așa că puteam merge direct acolo.
În 1 minut eram din nou pe drum, părăsind Cali cu ochii în patru la străzile lui. Iar când ne-am văzut ieșiți din oraș am tras 50 de kilometri cu viteză peste 100, ca să ne depărtăm cât se poate de mult de zona aia. La un moment dat am oprit pentru o pauză într-o benzinărie care arăta decent și nu avea nici un uriaș cu pușcă.
Columbienii de felul lor, sunt destul de amabili, iar dacă au un gram de educație sau sunt vorbitori de limba engleză, nu scapă nici o ocazie să își exerseze abilitățile lingvistice. Din cauza asta de multe ori în benzinării, sau în locuri unde te oprești pentru o pauză, ești abordat prietenește de cei curioși de povestea călătoriei tale.
Ne-am așezat la o masă de pe terasa benzinăriei pentru o cafea și imediat bărbatul de la masa vecină ne-a întrebat de unde suntem, într-o engleză foarte bună. După ce i-am răspuns la întrebările uzuale am întrebat și eu la rândul meu despre lucrurile văzute în Cali. Bărbatul a început să râdă și mi-a confirmat că am avut dreptate să fiu extra precaut. Criminalitatea în Cali era un lucru arhicunoscut, deși în foarte multe pliante turistice acest fapt nu se pomenește deloc. Apoi mi-a confirmat că am luat cea mai bună decizie să aleg Armenia, care este parte din Ruta del Café și este un loc unde se duc marea majoritate a turiștilor care vizitează fermele de cafea.
Bun, deci alarmele funcționaseră bine încă o dată. Cu sufletul revenit la loc și cu nivelul de adrenalină mai scăzut, am pornit din nou la drum. Iar în mai puțin de 2 ore intram în Armenia care era mult diferită de Cali.
Hotelul găsit era imens și avea o parcare subterană, lucru care ne-a dat și mai multă încredere, iar când am intrat în camera de 3 paturi cumpărată cu 50 de dolari am început să râdem toți trei.
Imaginați-vă un apartament de 150 de metri pătrați cu 2 băi în care, înafară de zidurile de la baie nu ai absolut nici un zid despărțitor. Atât de mare era camera de la hotel. Ireal de mare.
Paturile erau dispuse pe 3 laturi ale camerei și băile împreună cu ușa de acces pe a patra. Aveam impresia că au făcut o cameră de hotel dintr-o hală și în același timp arăta hilar. Puteam juca tenis dintr-un pat în altul si atât era de mare spațiul încât si pupăză peste colac, se forma ecou atunci când vorbeam. Ne-am instalat în hohote de râs gândindu-ne la sforăit.
Misterul camerei s-a elucidat a doua zi în drumul nostru către micul dejun. Se pare că hotelul nu a fost niciodată terminat, iar la unele apartamente din hotel nu li s-au mai pus pereții despărțitori ai camerelor, așa că le-au închiriat în starea în care le-a lăsat constructorul. Apoi am aflat că în camera vecină cu noi, care era cam de aceleași dimensiuni, funcționa bine mersi un call center și 40 de angajați. Deci după toate calculele dormisem într-o clădire imensă multifuncțională care avea restaurant și parcare subterană, dar tot mai bine a fost decât în hotelul din Cali.
Armenia este unul din cele mai dezvoltate orașe de pe celebra Ruta del Café și semăna mult cu orașele din Europa, iar asta ne-a dat o senzație de confort și bună dispoziție, perfectă pentru o nouă zi în care plănuiam să străbatem dealurile pline de plantații cu cafea.
A fost mai mult decât mă așteptam, „drumurile cafelei” din Columbia erau mai mult decât perfecte și bucuria cu care zburam pe ele se vedea după felul în care conduceam. Parcă dansam prin pâlcurile de vegetație și mențineam tot timpul traseul virajat al drumului.
Din când în când treceam prin sate pline de turiști care umpleau cafenelele, gustând celebra cafea columbiană. Unul din aceste sate a fost Salento, unde a fost greu să nu mă opresc și să nu pierd vremea făcând fotografii, la o cafea bineînțeles.
Mi-a plăcut foarte mult modul în care fermierii și locuitorii orașului își decorau casele, folosind culori vesele care se îmbinau perfect. Iar atmosfera relaxantă specific latino, era ceva care mergea mănușă în tot tabloul ăla.
Nu știu cât timp am pierdut în Salento, dar știu că mi-a plăcut mult, iar pe când mă pregăteam să plec am dat de o tarabă unde se vindea porumb fript și mi-am adus aminte de gusturile din copilărie, așa că am mai stat încă puțin.
Din Salento am condus preț de 3 ore neîntrerupt, nu mă mai săturam. La fiecare curbă era ceva ce mă uimea și mă îmbia să merg mai departe, iar când credeam că am dat de un capăt de drum înfundat și asfaltul se termina, intram într-un oraș unde sacii de cafea erau depozitați direct pe trotuar, așteptându-i pe cei care urmau să proceseze cafeaua culeasă de fermieri.
Într-un astfel de sat am văzut o tarabă cu empanada și mi-am adus aminte că trecuseră ore bune de la porumbul fript și am oprit.
La început oamenii de pe terasa din fața cârciumii unde oprisem, ne priveau cu mult scepticism, dar chiar și așa întrebările nu s-au oprit. În momentul în care au aflat că nu suntem americani, totul s-a schimbat!
Acolo am mâncat una din cele mai bune empanada din America de Sud și tot acolo femeia care le gătea, ne punea în farfurie încă una, de fiecare dată când vedea că farfuria era goală. După un astfel de tratament îmi venea mai degrabă să dorm decât să merg mai departe insă ținta mea din acea zi era Guatapé.
Sunt multe povești scrise despre Guatapé, mai ales povești adevărate de pe vremea în care Pablo Escobar avea o imensă influență asupra frumosului oraș de pe malul lacului plin de insule, care arata ca un arhipelag. Dar pe lângă poveștile cu narcotraficanți, Guatapé este locul unde se găsește un monolit uriaș din granit și cuarț, vechi de aproximativ 65 de milioane de ani și care cântărește peste 10 milioane de tone. Așa ceva nu am vrut să ratez, mai ales pentru că este atât de vechi și atât de mare.
Văzusem o grămadă de fotografii din diferite unghiuri făcute monolitului, dar senzația pe care am avut-o când m-am văzut la baza lui a fost de uimire maximă.
Seara când mă cazasem la unul din hotelurile din apropiere, lumina nu mai era atât de bună încât să îmi dau seama de dimensiuni, în schimb a doua zi de dimineață, am rămas împietrit uitându-mă în sus.
Monolitul ăsta era ca un bolovan pus strategic pe malul lacului și pe una din părți avea un fel de crăpătură. Nici nu au stat mult pe gânduri columbienii și ce s-au gândit: „Hai să facem niște trepte din cel mai penibil beton posibil, care să ducă până sus în vârful monolitului într-o formă care dă impresia că am vrut să coasem crăpătura”.
Mi-am dat cu palma peste frunte văzând ce au putut face oamenii ăia cu ditamai monumentul natural unic în lume.
Bineînțeles că au turnat o scară de beton în zigzag, cu 740 de trepte și au făcut ei tot felul de înflorituri la balustradă ca să „dea bine”. Apoi din loc în loc, au turnat tot din beton bineînțeles și vreo 2, 3 popasuri unde au pus statui ale Fecioarei Maria, ca să se poată ruga credincioșii cand isi dadeau seama că drumul spre cer nu e tocmai simplu.
Sus pe platoul format natural deasupra monolitului au trântit columbienii și două cârciumi gen fast-food cu terase de plastic, ca să le tihnească tuturor cartofii prăjiți în timp ce își freacă scaunul pe o stâncă de 65 de milioane de ani. De toaletă nu mai zic nimic, din cauza vitezei cu care ‘’treburile’’ coborau în cădere liberă, se vedea foarte clar unde conducta din plastic s-a rupt și totul s-a împrăștiat pe minunăția de monument. Degeaba au reparat-o de câteva ori, pentru că locurile unde s-a rupt se disting clar de la kilometri distanță.
Recunosc, mie îmi place natura foarte mult și consider monumentele naturale ca niște minuni lăsate de Dumnezeu pe pământ, din cauza asta le respect și îmi place să le văd în forma lor naturală. Dar de data asta seria aberațiilor făcute pe faimosul monolit „Piedra del Peñón” nu s-au oprit doar la ce v-am spus mai sus. Mai este una pentru care Bulă al nostru, împreună cu toată familia lui ar fi invidios.
Pe partea de Sud a monolitului, exact opusă despicăturii cusute de niște isteți, se vede cât se poate de clar litera G. Prima dată am crezut că nu văd bine, dar era clar un G și un I. Atunci am căutat o explicație.
Locuitorii din Guatapé au vrut să scrie GUATAPE cu litere inalte de 10 metri pe tot monolitul, de parcă nu le ajungea tabla de la intrarea în localitate, așa că și-au chemat alpiniștii și au trecut la treabă. Au scris prima literă G, iar pe când să o scrie pe următoarea, U, au apucat să tragă o singură linie, pentru că cei din satul vecin, El Peñol, au făcut scandal spunând că monolitul este al lor, pentru că se numește „Piedra del Peñol”.
Atâta s-au certat până s-au plictisit și în final, pe lângă că au umplut monolitul de rahat și construcții obscene pe partea de Nord, l-au mai mâzgălit și cu un G I pe partea de Sud.
Piedra del Peñol se află la o altitudine de 2000 de metri deasupra nivelului mării și este de o frumusețe rară. De departe este una din cele mai impresionante creații ale naturii văzute de mine și o pot pune la același nivel cu ghețarii și munții văzuți în Sudul Patagoniei. Pe de altă parte, sunt sigur că dacă am fi avut așa ceva în România sau Europa, am fi făcut mult altfel ca să-l exploatăm turistic. Minunile astea merită îngrijite și văzute, nu numai pentru a fi exploatate turistic, ci și pentru a înțelege cine suntem noi pe planeta asta și cum s-a format totul. Respectându-le pe ele, ne respectăm pe noi ca specie.
Am coborât de pe piatră și am mers apoi în camera mea de hotel, de unde aveam o imagine la apus cu monolitul, ce stătea acolo de 65 de milioane de ani.
Privindu-l în lumina apusului, mi-am adus aminte de toate minunile pe care le văzusem în fiecare zi ale ultimelor 3 luni, au fost fantastice și incredibile. Mă simțeam extrem de norocos că avusesem șansa să le văd, iar apoi am mulțumit lui Dumnezeu.
Am lăsat Piedra del Peñol acolo în umbra cerului și apoi am dormit dus. A doua zi aveam de gând să caut faimoasa casă de vacanță a lui Pablo.
Toată lumea a auzit de Pablo Escobar și multă lume știe că avea multe reședințe împrăștiate peste tot în Columbia, dar puțini știu de „La Manuela”, reședința de vară a lui Pablo, denumită așa după numele fiicei lui.
Această super reședință se afla pe una din peninsulele izolate din Guatapé și este acum în proprietatea unui valet al lui Pablo. Acesta ar fi primit-o cadou de la Pablo, într-unul din momentele în care el era deja încolțit.
La Manuela a fost terminată undeva în jurul anilor ’80 și avea cam de toate, terenuri de tenis, pistă de motociclete, discotecă, debarcader pentru bărci și pentru un hidroavion, garaje și clădiri pentru oaspeți, precum și piscine și alte aranjamente specifice unei reședințe la standard înalt.
Sunt convins că Pablo nu și-a făcut un buget atunci când a construit-o și a dat ordin să se folosească tot ce-i mai bun. Dar după o vreme lucrurile nu au mai mers așa cum a vrut Pablo și într-un final celebrul grup „Los Pepes”, format din cei care l-au urmărit ani buni pe Pablo dorind „să-i facă felul”, au plasat peste 250 de kilograme de explozibil în holul casei și toată frumusețea aia a sărit în aer. Legendele despre geamurile sparte ale vilelor aflate la sute de metri distanță, circulă și azi prin Guatapé.
Dar surprinzător, o bună parte din clădire a rămas în picioare și căutătorii comorilor ascunse de Pablo în celebrele „caletas”, care conțineau sume mari de bani cash, au tăbărât în timpul nopții folosind bărci și au spart marea majoritate a pereților rămași in picioare.
Ai zice că după o astfel de istorie nu ar mai rămâne din clădire nici măcar o grămadă de moloz, dar nu. La Manuela este încă acolo și așteptasem demult să o văd.
Nu exista un tur organizat și nici un program de vizitare a domeniului, poliția interzicând categoric transformarea locului într-o zonă de pelerinaj, fie el și turistic. Deci orice acces terestru era imposibil. Dar știam că sunt unii care au reușit să închirieze o barcă și să meargă la debarcaderul vilei, iar de acolo pe jos au intrat în vilă, sau ce a mai rămas din ea.
Bineînțeles că olandezii mei zburători nu știau nimic din legendele de poveste ale locului și când le-am povestit am văzut cum le sticlesc ochii de curiozitate. Așa că a doua zi ne-am pus bani cash în buzunar și ne-am îndreptat către port. M-am orientat după mărimea bărcilor, știam unde este proprietatea pe hartă și știam că, în multitudinea de insulițe împrăștiate ca un arhipelag, e destul de greu să navighezi dacă nu știi exact încotro să o iei.
Trebuia să găsesc o barcă de viteză, distanța până la peninsula unde era vila fiind de câțiva kilometri, așa că mi-a fost destul de ușor să identific repede o barcă.
Purta tot timpul o bandană care îi acoperea fața, deci pot să spun că habar nu am avut cine a fost cel care mi-a cerut 100 de dolari ca să ne ducă până la vilă și înapoi. Dar cumva am avut încredere că o să se țină de cuvânt, mai ales că nu mi-a cerut nici un ban înainte.
Când i-am spus că plătim, nu a stat prea mult pe gânduri, ne-a întins 3 veste de salvare și ne-a spus în engleză să le punem pe noi și am pornit. A fost ca pe motocicletă fără cască, conducea foarte repede și mergea precis. Cunoștea lacul foarte bine. După 20 de minute am ajuns la peninsulă și au început să se vadă ruinele vilei.
Să nu credeți că am legat barca la mal și am început să explorăm ruinele, ar fi fost prea simplu. Pablo a donat vila unuia din servitorii lui care astăzi era acolo și încasa bani de la curioși ca noi. Toate astea erau interzise, iar poliția care patrula pe lac avea și rolul de a îndepărta curioșii dar, exact ca pe vremea lui Pablo, își luau și ei o parte din banii plătiți de cei ca noi și totul decurgea la mica înțelegere.
Prima dată a coborât proprietarul bărcii și ne-a spus să așteptăm, apoi s-a întors să ne ceară banii pentru vizită, iar după ce am plătit, am putut intra pe domeniul celui mai temut narcotraficant al lumii.
Intrarea terestră era printr-un fel de tunel, mi s-a spus că ăla era un punct de control, iar după ce am trecut de el am rămas surprins să văd clădirea chiar și așa spartă.
Se încadra perfect cu locul de pe peninsulă și nu avea un regim de înălțime mare. Am distins cu ușurință locurile unde erau garajele, direcția aleilor, piscina și construcțiile care înconjurau clădirea principală și aveau rol de spațiu de relaxare. Dar în bucata de casă unde trebuia să fie holul mare de intrare și partea de living, era o gaură imensă. Era locul unde a explodat bomba.
Apoi am urcat la etaj în ce parea sa fie un dormitor care avea o priveliște incredibilă asupra lacului și am reușit să îmi dau seama unde era baia impreuna cu dotările ei.
Era impresionant cum după atâtea încercări structura de rezistență a clădirii nu a cedat și încă stătea în picioare. Pereții erau sparți peste tot, probabil locurile care sunau cât de cât a gol au fost ținta căutătorilor de comori și așa s-a ajuns ca din loc în loc să vezi câte un perete cu ditamai gaura în mijloc.
Piscina era plină de apă de ploaie bineînțeles și locul unde se spune că Pablo făcea planuri cu acei sicario ai lui, era pe o platformă din apropierea zonei de grill și avea o vedere completă asupra întregii proprietăți. Impresionant!
Totul era foarte bine structurat și nu am simțit nici o clipă vreun derapaj arhitectural care să reflecte egoul proprietarului, așa cum mai găsești în locuri unde unii oameni s-au luat la întrecere cu natura.
Auzisem de exagerările lui Pablo și de obiceiul lui de a-și epata bogăția și puterea, dar aici, vila„La Manuela” se încadra perfect în tot peisajul.
E clar că în zilele ei bune clădirea a avut parte de o strălucire pe care eu o puteam doar banui, dar oricum ar fi, mi-a trecut prin minte că ar fi frumos ca locul să nu se irosească cu niște ruine.
Am plecat de la Pablo cu o stare pe care nu aș fi anticipat-o înainte. M-aș fi așteptat să rămân cu un „wow, ce a făcut Pablo aici”, dar am plecat cu un „ce păcat de locul ăsta că nu e folosit la potențialul lui”.
Drumul înapoi a fost la fel de rapid și după ce am plătit, ne-am aventurat pe străzile pline de lume din Guatapé. Se vedea clar că orașul a fost și a rămas prosper, dar lucrul care mi-a sărit cel mai tare în ochi au fost militarii cu armele automate, prezenți aproape la fiecare colț de stradă.
Era clar, probabil Pablo a dispărut dar cu siguranță în scurt timp cineva i-a luat locul.
Guatapé este un loc incredibil de frumos, iar după ce am văzut casa lui Pablo și monolitul Piedra del Peñón, am rămas extrem de încurcat. Adică nu înțelegeam un lucru, cum naiba în același loc niște oameni cinstiți reușesc în continuare să își bată joc de unul din cele mai frumoase monumente ale naturii și cel mai cunoscut narcotraficant al tuturor timpurilor a știut să construiască un domeniu întreg, respectând frumusețea naturală din jurul lui?
…. sper doar ca timpul va șterge G I de pe stâncă, e oribil.
Mai jos puteti vedea filmul complet al calatoriei mele si pe pagina de facebook puteti vedea intreg albumul de fotografii.
Bem o cafea?
După ce am început să îmi povestesc aventurile pe acest blog, spre surpriza mea am fost invitat deseori la o cafea plină de povești, de către unii din cititorii mei. Mi-a făcut întotdeauna plăcere să le răspund la întrebări și spre bucuria mea cu unii dintre ei am făcut câteva trasee împreună.
O cafea pentru un călător înseamnă mult și aici nu e vorba doar de valoarea materială a celor 10 lei, ci e ceva mult mai important. E încurajarea pe care o transmiți, atunci când îi dai de înțeles Exploratorului, că dorești să își continue aventura.
Dacă ți-au plăcut poveștile aventurilor mele, accept cu drag o cafea, la care abia aștept să îți spun mai multe și vom călătorii împreună.
Scanează codul de mai jos sau folosește linkul și îți promit că va fi o cafea de neuitat.
https://revolut.me/titusworld
….si cu siguranță o să vă sun înapoi să vă mulțumesc 😉
Leave a Reply