Un drum cât un continent (30)
15 minute, atât a fost nevoie să fiu gata cu toate bagajele și să cobor la motocicletă. După 3 luni de zile aveam deja un sistem atât de bine pus la punct, încât nici nu mai trebuia să îmi strâng lucrurile cu o noapte înainte. Eram tot timpul pregătit să o iau din loc la cel mai mic semn.
Părăseam Guatapé, unul dintre locurile dragi ale lui Pablo Escobar, pe o ploaie măruntă care mă trimitea cu gândul la vremea de acasă, iar în ultimul timp gândurile legate de casă îmi veneau tot mai des în minte. Era un fel de dor, dar nu aș putea spune că era atât de intens încât să caut primul zbor spre casă, ci mai degrabă eram curios să văd ce mai era pe acolo și cam atât.
Prins în gândurile mele, nici nu am observat când olandezii mei zburători au dispărut din oglinda retrovizoare și de o bună bucată de vreme, mergeam singur fără să îmi dau seama. Am oprit pe dreapta și după ce am așteptat câteva minute, olandezii tot nu apăruseră. Ceva nu era in regula asa ca am pornit în căutarea lor.
Am dat de ei tocmai la ieșirea din Guatapé și când i-am văzut, motocicleta lui Jan era cu cutiile date jos și trusa de scule scoasă. Mai aveam 800 de kilometri până la final și tomai atunci rabla aia de Yamaha s-a gândit să ne mai facă o surpriză. Eram foarte irascibil din cauza ploii și nu aveam niciun chef de meșterit.
Jan este un tip la 1,90 m și are peste 100 de kg. Șeaua motocicletei lui se deformase foarte tare de la greutatea lui si de la șocurile primite pe drumurile de off-road, pentru că Jan se ridica în picioare foarte rar și motocicleta efectiv gemea sub el. Din cauza asta, mănunchiul de cabluri care duceau de la calculatorul motorului la componentele electrice ale motocicletei s-a tocit, fiind prins între cadrul motocicletei și șeaua ei.
Degeaba se pregătea Simon, celălalt olandez, să scoată bujiile, că imediat ce am pus contactul fără să pornesc motocicleta, nu am auzit sunetul specific pompei de benzină. Era clar, pompa nu funcționa și erau doar două cazuri posibile. Primul, o siguranță arsă în urma unui scurt sau pompa s-a stricat și basta.
I-am spus lui Simon să verifice siguranța și când mi-a zis că e arsă, am știut. Un scurt pe circuitul electric. Am înlocuit siguranța și motocicleta a pornit.
Mi-am făcut cruce și am mulțumit lui Dumnezeu că e doar atât, altfel ar fi trebuit să căutăm pompa și cine știe cât ar fi durat. Am strâns sculele grămadă și le-am înghesuit în lăzile lui Jan, apoi am pornit din nou.
De data asta eram cu ochii pe oglindă, să nu mă duc iar 3 kilometri de unul singur și pe când credeam că am scăpat, îl văd iar pe Jan în oglindă că se oprește. Aceeasi poveste.
În timp ce împachetam a doua oară toate sculele, ținând la îndemână cutia cu siguranțe, l-am întrebat pe Jan care sunt simptomele. Mi-a zis că se întâmpla de fiecare dată când trecea peste supresoarele de trafic, acele speed bump-uri ca niște cocoașe de cămilă din șosea. Alea au fost momentele în care m-am simțit norocos că îl am pe Zebrache. Nici nu vreau să vă descriu ce e în inima unui motociclist, căruia i se strică motocicleta tocmai pe partea cealaltă a pământului.
Am pornit a 3-a oară la drum, de parcă Guatapé nu voia deloc să ne lase să plecăm.
Ne îndreptam către Medellín, unul dintre orașele celebre ale Columbiei, care se află într-un fel de căldare înconjurată de dealuri pline de vegetație.
Intrasem pe niște bulevarde cu 6 benzi pe sens și nu mai văzusem demult atâta civilizație în jurul meu, iar sentimentul că sunt copleșit de imensitatea aia de oraș mi-a întins simțurile la maximum.
Mă uitam uimit la clădirile înalte de peste 20 de etaje care străjuiau dealurile și navigația îmi arăta că mai am 9 kilometri până în centrul orașului, unde luasem o cazare care avea și o parcare subterană.
Am fost avertizați de fiecare columbian cu care ne-am întâlnit că în Medellín nu e bine să îți lași motocicleta nici 3 minute pe stradă, iar selecția locului unde aveam să stăm 2 zile a devenit mult mai simplă, pentru că nu multe hoteluri aveau parcare privată.
Când am ajuns la hotel, ușa de la parcarea subterană s-a deschis aproape instant și după ce am văzut camerele de luat vederi care împânzeau la propriu fațada hotelului, mi-am dat seama că cei de la recepție ne-au identificat imediat.
Contrar ideilor mele preconcepute despre Medellín, am fost extrem de surprins să văd că tehnologia era la ea acasă și totul era super automatizat. Ne-am cazat rapid și într-o oră, eram deja la plimbare pe străzile Medellínului.
Străbătusem până acolo o mare parte din Columbia, iar dealurile înverzite, pline de plantații de cafea, erau singura noțiune de civilizație față de porțiunile de junglă prin care am trecut. Dar plimbându-mă pe străzile Medellínului, vedeam toate semnele unei civilizații cel puțin la nivelul Europei. E drept, cu un alt vibe, pentru că columbienii nu s-au grăbit să înlocuiască vânzătorii ambulanți care vând produsele fermierilor, cu supermarketuri strălucitoare la colț de cartier. Din punctul meu de vedere, totul era un talmeș-balmeș, dar unul în care găsești tot ce vrei pentru toată lumea. Ce ți-ai putea dori mai mult?
Seara am ales un restaurant pe acoperișul unui bloc de 30 de etaje. Nu mai avusesem niciodată o astfel de experiență și ideea a venit de la Jan după ce s-a uitat pe Tripadvisor. Chiar și de la înălțimea aia Medellínul mi s-a părut imens, dar frumos. Însă nu asta căutam eu în Medellín, ci ceva mult mai fascinant, cu o poveste care m-a impresionat.
Comuna 13 din Medellín este acel cartier cu o poveste pe care ar trebui să o cunoască fiecare comunitate cu probleme de pe planetă. Iar când am făcut primii pași pe lângă terenul de sport de la intrare, văzând papucii agățați de șireturi în cablurile de curent care străbăteau terenul, am început să simt cu adevărat încărcătura locului unde eram.
Comuna 13 este un cartier la marginea Medellínului care s-a format din cei care au trăit în zonele rurale ale Columbiei și din cauza violenței din acea perioadă s-au retras pe unul dintre dealurile ce inconjoară orașul .
Să nu vă închipuiți că își construiau cine știe ce vile, nici vorbă. Aproape întotdeauna începeau cu bucăți de carton și placaj luate de la gropile de gunoi și treptat, după ce reușeau să adune cărămizi și piatră, își făceau o cameră care servea pe post de dormitor și bucătărie în același timp.
Nu-i greu de ghicit că, în astfel de condiții infracționalitatea a crescut enorm și Comuna 13 a devenit un câmp de luptă în care se murea pe capete, iar singura prezență a poliției era atunci când se vedeau papuci agățați de șireturi pe firele de curent. Ăsta era semnul că pe terenul de la intrare erau morți de ridicat și duși la groapă.
Când o astfel de descriere începe cu o astfel de poveste, începi să te uiți în jur și te întrebi ce naiba faci tu acolo, dar povestea cartierului celebru din Medellín nu s-a oprit aici.
La un moment dat, un profesor de la o școală care se afla la baza dealului a început să învețe copiii să își exprime sentimentele și trăirile prin artă. Astfel, graffiti-ul și dansul au devenit metode prin care copiii își spuneau poveștile de viață din locul unde trăiau.
Treptat, dependențele de droguri în rândul copiilor au început să fie înlocuite de trupe de dans și picturi murale, care astăzi sunt fotografiate de milioane de turiști. Străzile din Comuna 13 sunt o galerie de artă în aer liber și fiecare loc drept s-a transformat într-o scenă. Dar cartelurile nu s-au lăsat și au încercat mai departe să domine colinele din spatele cartierului. Acolo era locul perfect prin care drogurile ajungeau mai departe către țărmul Pacificului și de acolo în lumea largă.
Dar a venit Octombrie 2002 și într-o operațiune unică în istoria poliției columbiene, au fost ucise sute de persoane în încercarea de a înlătura influența cartelurilor din acea zonă, dar chiar și așa grupările paramilitare nu au putut fi înlăturate de tot.
În toată nebunia aia, ce nu a reușit glonțul a reușit profesorul nostru. Rând pe rând, an după an, copiii s-au îndepărtat de violență și s-au apropiat de arta stradală, pe care eu o consider unică în lume. Simbolistica ei fiind atât de bine exprimată, încât poți citi povești de viață uitându-te la graffiti.
Într-un final, profesorul nostru a ajuns să aibă foarte multă influență în cartier și acest lucru nu a fost pe placul cartelurilor, lucru care într-o bună zi i-a adus sfârșitul.
Profesorul a fost ucis de un criminal necunoscut, dar generațiile educate de el au fost mult mai puternice și au continuat până în ziua de azi.
Astăzi Comuna 13 este mai importantă de văzut decât casa lui Pablo Escobar din Medellín. Este un loc sigur, cu scări rulante care te urcă până sus pe colină ca să înțelegi totul.
De acolo îți dai seama de mărimea locului în care trăiesc și azi aproape 200.000 de oameni, fiind vizitat zilnic de peste 25.000 de turiști. Iar cartierul este o mărturie a umanității, care demonstrează clar că bunătatea umană poate fi mai puternică decât orice.
Am fost extrem de impresionat de Comuna 13 și povestea oamenilor ce au trăit acolo, făcând o comparație cu noi românii, în momentele în care spunem expresia „Nu ne mai facem bine niciodată!”. Dar tot ce văzusem în Comuna 13 avea să îmi dea speranța că într-o zi ne va fi bine.
Din Comuna 13 am plecat în stil mare, adică pe un scaun în stânga unui șofer de camion, iar scaunul șoferului era în mijloc. Mi s-a părut foarte tare experiența de a fi șef peste oglinda retrovizoare a șoferului și am făcut o grămadă de fotografii.
Medellín nu este un oraș pentru o singură zi și mi-a părut foarte rău că nu am putut să stau mai mult să mă plimb pe străzile orașului, dar atunci nu aveam de unde să știu că într-o bună zi mă voi întoarce și aveam să stau în el mai mult decât mi-aș fi dorit. Însă asta e o altă poveste.
Treceam rând pe rând de controalele poliției care blocau circulația pe drumul ce ducea către vârfurile ce înconjurau Medellínul. Îmi dădusem seama imediat că nu noi eram ținta lor, ci acele motociclete mici pe care le foloseau localnicii. Știau polițiștii ceva de îi opreau pe fiecare. Am ieșit din Medellín în trombă și în mai puțin de 10 km eram înapoi pe dealurile înverzite care oferă un spectacol cum numai în Columbia o să poți vedea.
Când m-am așezat la masă nu îmi venea să cred că am nimerit într-un astfel de loc. Mă lăsasem dus de drum pe niște platouri alpine de un verde crud și la un moment dat, am văzut o clădire foarte modernă ce aducea a supermarket, iar în spatele clădirii o grămadă de rezervoare de inox.
Curiozitatea m-a făcut să opresc și să văd ce căuta mastodontul de oțel cu rezervoare de inox în mijlocul unei frumuseți de peisaj, la o altitudine de aproape 3.000 de metri.
Când am intrat înăuntru am dat de o cantină imensă și vitrine frigorifice în care găseai orice fel de derivat de produs lactat care poate fi imaginat pe pământ. Iar într-o altă vitrină erau meniuri cu mâncare gata preparată care arătau incredibil.
Am fost de-a dreptul încurcat, nu știam dacă am voie să intru sau nu, iar la vederea felurilor de mâncare mi se făcuse foame instantaneu.
M-a salvat un tip cu însemnele Crucii Roșii pe geacă, care aștepta amuzat să mă dau din cadrul ușii. M-a întrebat de unde sunt și după ce i-am răspuns, l-am întrebat și eu la rândul meu dacă pot mânca acolo. Atunci m-a luminat și mi-a spus mai multe despre locul în care nimerisem.
Toată construcția era proprietatea unei ferme, care oferea mâncare muncitorilor ei care lucrau în diferite puncte de la fermă, iar noi nimerisem în cantină.
Ferma avea secție de procesare a laptelui până la produsul finit, avea un abator și nu era profilată doar pe ovine, ci găseai toate animalele, fiecare domeniu cu secțiunea lui.
Totul a fost extrem de bun și am rămas super impresionat de ideea patronilor fermei de a construi o cantină pentru angajați, iar din poveștile celor care începuseră să ne iscodească cu întrebările lor, am aflat că nu e bine să călătorim după ora 17 pe drum, pentru că gherilele paramilitare preiau controlul asupra șoselei ce străbate jungla, iar trupele guvernamentale pe care le-am văzut înșirate pe marginea șoselei se retrag în cazărmi pe timpul nopții.
E adevărat că văzusem o grămadă de soldați, dar pusesem asta pe seama traficului de droguri din zonă. Insă motivul era altul și brusc, mi-am adus aminte de filmele cu răpiri din Columbia, în care grupările paramilitare columbiene erau foarte puternice și acționau ca haiducii la drumul mare.
Din 3 mișcări am reconfigurat traseul din acea zi și deși aveam de gând să ating țărmul Mării Caraibilor undeva în jurul orei 18, am hotărât să înnoptăm într-o localitate aflată la doar 70 de km de locul unde eram.
El Mesón del Gitano era singurul loc unde am găsit cazare disponibilă. Am râs în gândul meu, pentru că mai avusesem în trecut mici legături cu comunitatea romă și nu știu cum, necum, am rămas foarte plăcut impresionat. Au ei un fel de a fi prin care încearcă să te facă să îți pară rău că nu te-ai născut țigan. De fiecare dată treaba asta mi-a adus un zâmbet, așa că, atunci când am apăsat butonul de rezervare, am început să zâmbesc, fiind sigur că o să urmeze o surpriză.
Mă uitam la ea cum vorbește cu mine și auzeam ce-mi spune, în schimb nu înțelegeam nimic. Aveam în față cea mai frumoasă columbiancă pe care o văzusem în toată călătoria, care încerca foarte serioasă să îmi explice că pot băga motocicletele pe holul hotelului până în fața camerei. Avea un stil de a explica folosindu-și mâinile pline de brățări de aur de parcă încerca să te hipnotizeze, iar pe degete avea inele cu smarald.
E absolut incredibil cum romii, sau mai bine zis gitanii, au exact același stil pe continente diferite, iar gesturile lor sunt aproape identice oriunde te-ai afla.
Și-a dat seama imediat că nu înțelesesem nimic din ce mi-a spus și cu un surâs care de la distanță spunea „Hai să îți arăt ce trebuie să faci, că altfel rămâi blocat aici uitându-te la mine!”, m-a luat de braț și m-a dus până în fața camerei, unde prin ușa întredeschisă se vedeau petalele de trandafiri de pe pat. Acolo am început să râdem amândoi.
Aranjamentul ăsta era ceva standard pentru hotel, pentru că îl recunoscusem din poza de pe Google, dar gitanca cea frumoasă s-a prins imediat la ce m-a dus capul.
Tot acoperișul era din paie, iar terasa de pe marginea piscinei avea mai degrabă un aer rustic din vârful unui deal, decât imaginea terasei unui hotel dintr-un oraș. Era încă foarte devreme, si fară să mai stăm pe gânduri ne-am bălăcit în piscină, iar spre seară ne-am întins la o cină cu un pahar de vin. A fost ca o zi de vacanță și se simțea de la distanță că ne apropiam de finalul unei călătorii epice.
Când m-am uitat pe navigație la traseul ce urma să-l facem, nu am mai văzut niciun drum șerpuit sau un deal mai înalt. Urma să mergem repede către Barranquilla, pe țărmul Mării Caraibilor și după ce am scos motocicleta din holul hotelului, ocolind ghivece cu flori la care nu puteam să fiu atent din cauza frumoasei cu tone de inele și brățări pe mâini, am pornit în trombă la drum.
Bineînțeles că motocicleta lui Jan s-a mai oprit de câteva ori pe traseu și, de fiecare dată, îi spuneam același lucru „Ridică-te pe scărițe!!”, iar în final tot uita să facă asta și motocicleta se oprea.
În Barranquilla era un haos de nedescris, aglomerație și plin de tuc-tuc-uri, și toate astea pe o căldură care te sufoca, așa că am hotărât să găsim un loc pe malul mării unde să stăm relaxați la soare.
Pe măsură ce ne apropiam de Cartagena, am intrat în legătură cu firma care ne-a asigurat transportul în Europa și am cerut informații despre predarea motocicletei în port. Toate informațiile erau atât de ambigue, încât ne-am decis să ajungem mai repede cu 2 zile, să avem timp de manevră în caz că ceva neașteptat ar putea apărea.
Îngrijorarea nu era vis-à-vis de transportul în sine, ci de controalele vamale pe care trebuia să le facem. Iar cel mai stresant control era acela de la narcotrafic, unde nu conținutul era problema, ci planificarea acestui control care se făcea de către o echipă de polițiști specializați. Fără controlul de narcotrafic, nimic nu mișca în vămile din Columbia.
Trecuserăm prin tot felul de zone dubioase, ni se oferise de zeci de ori să transportăm pachete și chiar dacă aceste oferte erau făcute de cele mai multe ori sub formă de glume inocente, știam că în spatele lor era o propunere reală.
Tocmai din cauza că știam cât e de periculos și mai ales că în Columbia pedepsele pentru cetățenii străini implicați în trafic de droguri sunt foarte mari, eram cu ochii pe bagaje și motociclete tot timpul. Nu lăsam nicio secundă motocicletele nesupravegheate și nu neglijam acest aspect.
Am hotărât să ne mai oprim două nopți înainte de a intra în Cartagena și am ales locuri foarte decente unde aveam parcare păzită tot timpul, însă gândul că toată nebunia aia de călătorie se va termina nu mă lăsa să mă bucur deloc de locurile unde eram.
Mă încercau o grămadă de senzații contradictorii, iar la un moment dat am început să mă uit la ce posibilități aveam să merg mai departe înspre Nord, dar din Columbia e mai greu.
Nu știu câți dintre voi ați auzit de Darién Gap, care este o porțiune de junglă pe unde nu trece niciun drum, iar distanța lipsă dintre Columbia și Panama este de 160 de kilometri. Dacă la prima vedere nu pare mult, să știți că nimeni nu a reușit să facă un drum care să realizeze o legătură rutieră între cele două țări, pentru că terenul este foarte accidentat și chiar dacă urcă la altitudini de 1.800 de metri, totul e plin de vegetație și mlaștini. Singura posibilitate de trecere ar fi cu barca până la un anumit drum rutier, sau să trimiți motocicleta cu un container până în Panama și să continui pe roți de acolo.
Toate aceste gânduri mi se păreau ceva foarte complicat atunci și atenția mea era îndreptată spre predarea motocicletei. Eram de 10 ori mai precaut la mers și tot așa de încordat, pentru că auzisem și chiar văzusem zeci de situații în care călătoriile de aventură se încheiau prost pe ultima sută. Citisem despre fenomenul ăsta pe o grămadă de forumuri și în 99% din cazuri, accidentele se întâmplau din cauza relaxării călătorului. Așa că mi-am pus în cap că nu voi zice „gata” până nu e gata.
Era 6 dimineața și eram cu ochii în tavan. Mă trezisem cu mult înainte și nu îmi venea să cred că urmează să fac ultimii 30 de kilometri. I-am auzit și pe olandezi că erau treziți în celelalte camere, dar niciunul din noi nu spusese nimic.
Stând pe marginea patului, m-am uitat la cizmele pe care le încălțasem în fiecare zi timp de 3 luni. Au fost cele mai frumoase 3 luni din viața mea.
Cu 3 luni și două săptămâni în urmă tremuram de emoție și frică făcând primii kilometri în America de Sud, pornind de la ieșirea din portul unde Zebrache venise în container. Apoi am intrat pe Carretera Austral ca și cum am pătruns într-un cadru de film din Jurassic Park și m-am minunat de tot ce înseamnă natură virgină, iar când am văzut că sunt zile întregi în care nu întâlnesc nicio mașină pe drum, am tras o spaimă că m-am pierdut.
Acolo, în îndepărtata Patagonia, am întâlnit niște oameni care m-au uimit prin simplitatea lor, dar mai ales prin fericirea care li se citea pe față, și au fost primele locuri în care m-am izbit de diferențele dintre europeni și locuitorii Patagoniei.
Patagonia m-a convins că nu trebuie să îmi fie frică atunci când sunt singur pe drum, pentru că astfel interacționez mai mult cu lumea din jurul meu și tot în Patagonia am învățat să port o conversație cât de cât în limba spaniolă cu singura persoană care avea o cameră în care puteam dormi între ghețarii din jurul meu.
În Torres del Paine am cântat imnul României în semn de recunoștință că rangerul nu mi-a luat bani pe biletul de intrare în parcul național și tot acolo am stat zeci de minute pierdut în fața unui peisaj pe care îl credeam o fotografie și îmi era frică să merg mai departe ca să nu stric fotografia
Abia când am ajuns la ea mi-am dat seama că nu am înțeles niciodată ce înseamnă cu adevărat Strâmtoarea Magellan, cu epavele care de sute de ani se odihneau pe malurile ei, iar când am început să explorez carcasele imense din oțel am auzit în minte scrâșnetele dezastrului ce a lăsat urme adânci pe timp de secole.
În Țara de Foc m-am simțit un copil împlinit. Ajunsesem exact acolo unde eroii copilăriei mele navigaseră cu nava Speranța și pieptul mi s-a umflat de mândrie când steagul României mi-a fost recunoscut în benzinăria din Río Grande, spunându-mi-se „Știi, avem și noi românul nostru, Iulius Popper.”
La Ushuaia am dansat. Promisiunea asta am făcut-o cu 10 ani înainte să ajung acolo și îmi aduc aminte cum am zis prima dată când am văzut pe internet poarta de intrare în oraș „Dacă vreodată voi ajunge acolo, voi dansa în fața porții.” Așa s-a întâmplat.
Crăciunul a fost împărțit cu zeci de oameni în cel mai sudic Irish Pub de pe planetă, făcând glume cu Moșul care a pornit tocmai de la Polul Nord și sperând că o să-i mai rămână ceva cadouri și pentru noi, fiind ultimii înainte de Polul Sud.
Când am plecat din Ushuaia am pornit de la capătul tuturor drumurilor, că mai jos de atât nu mai era decât Antartica și când un englez m-a întrebat unde mă duc, i-am răspuns râzând cu gura până la urechi „Cum unde mă duc? Mă duc acasă!”
Dacă Argentina ar fi fost femeie, m-aș fi căsătorit cu ea fără să clipesc și i-aș fi făcut o droaie de copii, să fiu sigur că voi rămâne acolo toată viața. Atât de mult mi-a plăcut. Și nici zgomotele înfiorătoare ale celui mai mare ghețar de pe planetă, împreună cu pustiul din Marele Nimic al Pampasului, nu m-au făcut să încetinesc vreo secundă. Dar am iubit la nebunie Anzii când, în ziua de 1 Ianuarie, i-am trecut de două ori, pentru că nu mă mai puteam sătura de frumusețea lor.
Santiago mi-a fost casa unde m-a adoptat o doamnă cu o poveste impresionantă, iar la trecerea pe Inka Trail, era cât pe ce să-i pun schiuri lui Zebrache.
În ținutul roșu al Argentinei am descoperit camaraderia de pe drum când am trecut la 4.800 de metri altitudine alături de un brazilian, iar când m-am despărțit de el a fost ca și cum s-au despărțit drumurile unor prieteni de o viață.
Dar tot acolo sus, la peste 4.000 de metri, am simțit ce înseamnă cea mai mare durere fizică pe care am avut-o vreodată. Iar când credeam că nimic nu mă va mai salva, fiind cu un picior rupt și motocicleta căzută, Dumnezeu mi-a arătat că iubește motocicliștii, iar ajutorul a apărut de după colț.
Oglinda Pământului nu s-a acoperit cu apă și m-a așteptat până am reușit să mă bucur de ea și tocmai când credeam că totul s-a terminat brusc, atunci am avut cu adevărat senzația că plutesc între cer și pământ, călare pe Zebrache al meu.
Bolivia nu a vrut să mă iubească, dar nu m-am supărat pe ea, nici eu nu iubesc pe toată lumea și am părăsit-o cu zâmbetul pe buze, dormind sub ghișeul unui vameș la 4.500 de metri.
Oamenii folosesc „Drum bun!”, dar puțini dintre ei știu că de multe ori ar fi mai nimerit să spui „Drum bun cu oameni buni!”, pentru că în Peru nu drumul a fost o aventură, ci trecerea baricadelor construite pe drum a fost cea mai mare încercare. Dar chiar și așa, natura umană nu s-a lăsat distrusă de lupta unora pentru o viață mai bună și revoluționarii care au blocat drumurile pentru toată lumea l-au deschis pentru mine, înțelegând că sunt acolo să mă bucur de țara lor. Și așa am făcut.
Am jucat șotron sărind dintr-o emisferă în alta la Ecuator și n-am avut liniște până nu m-am pierdut prin junglă ca să văd cum e. Dar, într-un final, tot pe drumul către Columbia am ajuns.
Iar când credeam că le-am văzut pe toate, am nimerit în frumusețea acelei țări pline de dealuri înverzite, care ascundeau din loc în loc sate unde se face cea mai bună cafea din lume. N-am vrut să mai plec și de fiecare dată când mă uitam la calendar și vedeam cum se scurg zilele, mă panicam că trebuie să mă trezesc din cel mai frumos vis al meu.
Acum, intram în Cartagena, locul unde era capătul călătoriei mele. Treceam pe lângă plaje foarte lungi care prevesteau intrarea în oraș, iar într-un loc larg, fix pe malul mării, am văzut scris cu litere de înălțimea unui om CARTAGENA.
L-am mângâiat pe Zebrache pe rezervor asemenea cum îl mângâi pe un cal după ce a făcut o cursă bună, spunându-i „Am făcut-o, mă băiatule!”
Au urmat zeci de poze împreună cu olandezii. Tocmai terminaserăm un drum cât un continent și toți eram emoționați. Greu îmi aduc aminte de vreun moment din viața mea în care să fi fost atât de fericit că mi-am îndeplinit un vis.
Pe de altă parte, a fost și o ușurare, dar nu din cauza faptului că scăpasem de presiunea unui lucru greu, ci mai degrabă pentru că reușisem să ajung împreună cu Zebrache, la capătul unei experiențe care o să ne marcheze toată viața.
Este adevărat că îmi imaginasem ani la rând cum voi începe o călătorie de calibrul ăsta, dar niciodată nu mi-am imaginat cum o să o termin, iar momentul a fost foarte neașteptat. Cei care mergeau către plajă la ora aceea au intrat și ei în starea noastră de euforie și cu greu am reușit, într-un final, să ne facem niște fotografii doar cu noi în fața literelor.
După vreo 45 de minute, ne-am urcat din nou pe motociclete și ne-am îndreptat către o cazare din apropierea portului, de unde motoarele aveau să fie trimise în Europa, iar traficul din Cartagena m-a readus din nou cu picioarele pe pământ. Simțeam că sunt pe ultima sută de metri a călătoriei mele.
Stăteam pe marginea patului, uitându-mă la adidașii din fața mea. Eram de 3 zile în Cartagena și de 2 zile nu-l mai călărisem pe Zebru. Nu reușisem să dorm mai mult de 4 ore în niciuna din nopți, pentru că visam constant că cineva mi l-a furat și ca să mă liniștesc, aruncam o privire pe măsuța din camera de hotel, unde erau documentele de vamă pe care le-am primit când l-am băgat în container.
Mă simțeam stingher mergând pe străzile orașului în pantaloni scurți, fără să am la gât cheile lui Zebrache și cu kilogramele costumului moto în minus, iar în cele două zile bătusem majoritatea străzilor din Cartagena.
De data asta aveam timp pentru orice, iar culoarea locului m-a prins așa de tare, încât trecerea de la starea de explorator la starea de turist cu aparatul foto în mână a fost ceva natural și plăcut, pentru că în coloratul oraș care cândva era capitala piraților, ai o grămadă de lucruri de văzut.
Olandezii mei își luaseră zborul a doua zi după ce au predat motocicletele, așa că singura socializare o aveam era cu alți clienți ai teraselor din inima orașului.
Cartagena e incredibil de frumoasă și păstrează aerul de oraș colonial dobândit de secole. Dar ce mi-a plăcut mie cel mai mult au fost culorile pe care le vezi pe toate străzile orașului vechi. E un spectacol la fiecare pas în care ochiul e pe un teren de joacă, iar pe când crezi că ai văzut totul, mai apare după colț o altă cafenea cu o altă tematică și o altă poveste.
Toți columbienii sunt înclinați către o formă de artă și am văzut asta prin pasiunea cu care fac anumite lucruri, indiferent de nivelul lor de trai, iar faptul că spiritul latin s-a amestecat cu ritmul african a făcut totul să fie trăit cu o mai mare intensitate. Am stat ore întregi făcând fotografii, urmărindu-i cum vorbesc și cum se poartă. Iar concluzia a fost că, ei trăiesc viața mult mai intens.
Când am văzut clădirea aeroportului de pe bancheta din spate a taxiului, mi-am pipăit instinctiv telefonul din buzunar, ca și cum aș fi vrut să mă asigur că am biletele de avion cu mine. Îmi rămăseseră puține lucruri de dus cu mine în avion, majoritatea bagajelor le pusesem în cutiile lui Zebru și erau acum în drum spre Europa. Aveam doar o geantă cu costumul moto și un rucsac cu toată aparatura foto-video.
În capul meu era o nebuloasă continuă! Sărisem dintr-o dată într-un alt mod de a trăi și mă îndreptam către România fără să am nici cel mai mic habar ce urma să fac. Nu aveam nici un plan și tot ce lăsasem în urmă acum 3 luni părea foarte departe.
Recunosc că aveam o teamă de întoarcerea acasă. Mă simțisem atât de bine, încât casa mea devenise drumul și nu îmi venea să cred că de acum înainte va trebui să mă culc în fiecare zi în același pat și să mă trezesc în fiecare zi în același oraș. Mă înspăimânta ideea de monotonie și în capul meu îmi suna mereu o voce „Frate, o să fie nașpa de tot!”
Asta era starea mea când șoferul a tras aproape de trotuarul din dreptul aeroportului, spunându-mi „Listo, señor.”
Dar nici nu am apucat bine să mă dezmeticesc că am văzut o doamnă la vreo 45 de ani, foarte cochetă, cum vine glonț la ușa din spatele taxiului unde eram eu și mi-o deschide urlând în româneșt, uitându-se la un domn din spatele ei „Mișcă-te odată mai repede, că am prins taxiul ăsta să nu mai așteptăm după cel la care am făcut rezervare!” . M-am șocat!
Femeia urla la un biet bărbat care, pe lângă cele două trolere pe care le trăgea după el, avea și cureaua unei genți ce îi brăzda burta ce ieșea de sub tricoul ud de transpirație. Erau grăbiți să prindă un taxi către oraș și cel mai probabil, erau români veniți în vacanță în Cartagena.
Văzând fața bărbatului, care exprima un chin imens acoperit de un stres constant, cu transpirația șiroind pe la tâmple și pe frunte, mi-a dispărut brusc toată tristețea și cu o voce joasă, așa ca să o aud doar eu, mi-am spus „Man, se poate și mai rău!”
Mi-am scos fără grabă geanta din portbagajul mașinii, simțind nerăbdarea celor doi români cu accent puternic de București, care erau nerăbdători să își îndese bagajele în mașină și să plece. Apoi m-am uitat la ea și i-am zis în românește,
„Femeie, nu-l omorî, lasă-l ușor că are și el o viață!”
N-am putut să nu râd în hohote, văzându-i cum la auzul vorbelor mele, au înlemnit amândoi în fața portbagajului deschis, de parcă tocmai s-au întâlnit cu un extraterestru.
Am intrat în clădirea aeroportului cu o fericire imensă în suflet. Bucuros că am avut norocul să trăiesc cel mai frumos vis pe care l-am avut, cu mulțumirea că eram sănătos, cu gândul că viața e cel mai frumos dar pe care l-am primit și cu liniștea că atât de mult îmi place să o trăiesc, încât de multe ori am zis că aș vrea să dureze o veșnicie. Am mulțumit lui Dumnezeu pentru toate, dar mai ales pentru că eram liber.
M-am uitat multă vreme pe geamul avionului la decolare și o întrebare nu îmi dădea pace „Oare voi mai reveni?”
„Doamnelor și domnilor, bine ați revenit la Cluj. Temperatura este de minus 4 grade Celsius.”
Eram din nou în locul de unde am plecat cu aproape 3 luni și jumătate în urmă. În sfârșit închideam un cerc. Am ieșit fără grabă din avion și aveam un zâmbet prostesc pe față. Eram ca un copil ștrengar ce se întorcea acasă după cea mai mare năzbâtie pe care a făcut-o, dar încă nu era totul gata.
Ușile de la sala de așteptare s-au deschis și imediat mi-am văzut îngerul păzitor. L-am strâns lung în brațe și i-am șoptit la ureche
„Doamne, cât de dor mi-a fost de tine!!!”
Acum e GATA!
Filmul acestui capitol il gasiti mai jos
Mai multe fotografii puteti gasi pe pagina de Facebook
Bem o cafea?
După ce am început să îmi povestesc aventurile pe acest blog, spre surpriza mea am fost invitat deseori la o cafea plină de povești, de către unii din cititorii mei. Mi-a făcut întotdeauna plăcere să le răspund la întrebări și spre bucuria mea cu unii dintre ei am făcut câteva trasee împreună.
O cafea pentru un călător înseamnă mult și aici nu e vorba doar de valoarea materială a celor 10 lei, ci e ceva mult mai important. E încurajarea pe care o transmiți, atunci când îi dai de înțeles Exploratorului, că dorești să își continue aventura.
Dacă ți-au plăcut poveștile aventurilor mele, accept cu drag o cafea, la care abia aștept să îți spun mai multe și vom călătorii împreună.
Scanează codul de mai jos sau folosește linkul și îți promit că va fi o cafea de neuitat.
https://revolut.me/titusworld
….si cu siguranță o să vă sun înapoi să vă mulțumesc 😉
Leave a Reply